Nu ştim în care din satele Egyptului s-a născut Avva Isaia, dar putem bănui că a venit pe lume pe la 390-400 AD, ori poate puţin după anul 400. Cum ucenicii lui nu ne-au lăsat nici o viaţă a sa, nu ştim din ce familie a fost şi care i-a fost traiul mai înainte de a pleca la mănăstire. Ştim însă, din scurta istorisire a nevoinţelor sale, că «a fost ca un alt prooroc al neamului acesta al nostru, şi s-a vădit deopotrivă în slavă cu Marele Antonie».

Precum el însuşi îi numea pe cei ce veneau la el Egypteni şi Ierusalimiteni, aşa şi ucenicii lui l-au cinstit, zicînd că «deşi era egiptean cu trupul, însă după înălţimea sufletului era din Ierusalim, care cetate ea însăşi închipuie cetatea cea dumnezeiască şi înălţarea la binele stării celei dintâi întru care eram, după cum zice Dumnezeiescul Grigorie» [de Nazianz].

Aşadar «a ales săvârşirea vieţuirii de obşte a celor cu care împreună sălăşluia; şi se afla sub povăţuitor, care i-a dat veşmântul monahicesc. Şi în scurtă vreme, prin dispreţul trupului şi căldura duhului şi păzirea chipului celui dumnezeiesc, într-atâta sporea, că nu era nimeni care să nu se minuneze de Darul ce i s-a dat de la Dumnezeu, prin care şi-a lipit sufletul său de Dânsul cu dragoste şi în chip desăvârşit, încât a chemat toţi oamenii către desăvârşirea vieţuirii.» (Evrei 13:7)

Iar la o vreme, lucrând toată fapta cea bună a vieţii de obşte, s-a dus în pustie, pentru a dobândi şi cunoştinţa tainelor vieţii pustniceşti. Şi s-a tăinuit dinspre oameni cît a putut, pînă în ziua în care, venind la dânsul un monah care se plângea de vătămarea ce i-o făceau veşmintele sale, şi-a împărţit în două cămaşa sa şi jumătate i-a dat-o celui ce venise la el, iar de atunci a început să i se ducă vestea între monahii pustiei.

Deci a ajuns desăvârșit în scurtă vreme, dobândind de la Dumnezeu darul cunoştinţei, al prorociei şi al deosebirii duhurilor, încît ştia cugetele celor care veneau la el, cunoştea cele ce vor fi, şi întotdeauna lămurea orice necaz al vieţii duhovniceşti al celor ce îl cercetau. Drept care, tânărul cu minte de bătrîn şi-a câștigat repede faimă, însă temându-se de ea, cum însuşi zice că «socotea laudele a fi lovituri ale dracilor îndreptate împotriva urechilor celor ce le primesc», a fugit în Palestina.

«Şi schimbând pământul său cu şederea în pământ străin, şi-a putut dobândi astfel liniştea. Venind, dar, în Ierusalim, după ce s-a închinat însemnelor venirii dumnezeieşti (Dumnezeieştii Întrupări) şi Mântuitoarelor Patimi, al căror chip este Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, şi după dânsa Mormântul şi Învierea cea de a treia zi, s-a hotărât a sălăşlui în pustia de lângă cetatea Elevtheropolis», aproape de cetatea Gazei, pe la anul 440, după cum spun arheologii.

Dar «după ce a ales a locui în acest sălaş, nu a putut cu nici un chip a se tăinui pe sine de toţi Sfinţii din pustia Iordanului şi din ţinuturile din preajma Ierusalimului», căci Darul lui Dumnezeu ce i s-a dat dădea tămăduire sufletelor monahilor celor care îl cercetau pentru povăţuire duhovnicească. «Şi încă şi cei care încercau să-şi tăinuiască de dânsul patimile, în acelaşi chip primeau tămăduire, pentru că Dumnezeu îi descoperea lui cugetele ascunse ale inimii lor şi uneltirile dracilor.» Şi «nici egiptenii, monahi şi mireni, nu au încetat a veni la dânsul», defăimând depărtarea căii pînă la chilia Avvei Isaia.

Între puţinele mărturii despre sfinţenia vieţii sale ce ni s-au păstrat, una vine să lămurească măsura Darului Dumnezeiesc pe care îl primise. «Sluga unui anume bărbat al cărui nume era Nestorie Sholasticul, curtean din cetatea Gaza, a fugit răpind avuţia lui. Nestorie a rugat pe nişte iubitori de Hristos care veneau adesea la acest sfânt să-l ducă şi pe el la dânsul, ca să afle de la dânsul despre întâmplările ce-l necăjeau. Şi pentru că a venit cu ei la dânsul, l-a aflat vorbind cu alţii care veniseră mai înainte despre cuvântul „a fost om după chipul lui Dumnezeu”. Şi ca să nu se socotească cum că a venit ca la un ghicitor, precum sunt la păgâni, doar din pricina lipsei banilor, tăinuind o vreme pricina pentru care venise, dintru început se prefăcea a pune o întrebare duhovnicească, pentru că l-a rugat pe dânsul: „Cum trebuie să înţelegem aceea că omul a fost după chipul lui Dumnezeu?” Iar acela, cunoscând de la Dumnezeu pricina pentru care venise la el, i-a zis lui: După chip înseamnă aceea că, dacă atunci când sluga ta a fugit, răpind avuţia, ai putea să-l afli pe el cu avuţia aceea, absolut nimic rău să nu-i mai pricinuieşti, ci să-i ierţi lui greşeala aceea”. Căci „fiţi milostivi”, zice Domnul nostru în Evanghelie, „precum Tatăl nostru Care este în ceruri milostiv este, şi face să răsară soarele său peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Lc. 31:36), câtă vreme prin aceasta ne cheamă la asemănarea cu Sine şi cu Tatăl Său şi la acelaşi chip întru care am fost. Cum a auzit Nestorie aceasta şi a văzut că i-a răspuns printr-un singur cuvânt chiar la întrebarea ascunsă în inima sa, s-a ridicat şi pentru aceasta a căzut cu faţa înaintea lui Dumnezeu, mărturisind că din pricina aceasta a venit la dânsul. Iar acesta i-a zis lui: „De voieşti, dar, să afli avuţia aceea, păzeşte acea poruncă a lui Dumnezeu şi nu fii îndârjit de mânie, ca să păzeşti acel după chip şi să nu mai vii la monahi doar din pricini trupeşti, ci şi pentru folos sufletesc”. Iar acela, făgăduind că va face aceasta s-a întors în ţinutul său. Şi puţin după aceea a aflat pe sluga sa cu avuţia aceea pe care o răpise.»

Un alt sholastic din Gaza, Dionysie, venea la Avva Isaia cu mai mulţi creştini. Iar pe cale, sluga sa greşind cu ceva, a lovit-o, mâniindu-se. Deci ajungând la Avva Isaia, spune Dionysie, «ne-a vestit mai înainte de-a auzi ceva de la vreunul dintre noi sau de la sluga aceea şi grăia fiecăruia dintre ceilalţi printr-un semn din cap, potrivit cu patimile cele necugetătoare care asupreau pe fiecare şi făgăduia tămăduirea acestora, încît aceia, mărturisind fărădelegile lor, pe care socoteau că singuri ei le cunosc, au fost mişcaţi de pocăinţă şi s-au umplut de lacrimi. Iar mai apoi privind către mine mi-a grăit pe faţă: Să nu fii gâlcevitor şi mânios şi nici să loveşti pe cei care sunt făcuţi după chipul lui Dumnezeu. Astfel că toţi, după ce cu înţelepciunea şi darul am fost vădiţi de dânsul ca greşiţi, am căzut înaintea lui, ca să-L roage pe Dumnezeu să ne fie îndurător.»

Însă pentru un asemenea dar şi pentru fuga de slava deşartă, s-a mutat într-un alt loc şi zidindu-şi o chilie în locul unde s-a zăvorît, iar după părerea unor arheologi aceasta ar fi acolo unde astăzi se găseşte mormântul şeicului Maghazi, în fâșia Gaza, aproape de tabăra de refugiaţi de azi. Acolo, în chilie, «nu mai grăia defel cu nimeni, decât cu Petru, cel dintâi dintre ucenicii săi», şi nu îl mai primea nici pe ucenicul său să îl supere cu ceva, după ceasul al nouălea al zilei.

Într-o zi s-a întîmplat ca după ceasul al nouălea, unii din bărbaţii cei iubitori de Dumnezeu să vină la dânsul. «Cunoscând mai înainte aceasta de la Dumnezeu Marele Isaia, a lăsat daruri deopotrivă la număr celor ce aveau să vină la dânsul, ca nu cumva pentru aceia ucenicul său să-i pricinuiască tulburări după ceasul al nouălea.» Au povestit, aşadar, acei bărbaţi: «Am venit la dânsul în vremea tulburării lui Illus şi Pamprepius, ce s-a făcut de ei împotriva Împăratului Zenon, tulburându-l însuşi Illus, care se spunea că a fost amăgit de vrăjitorul Pamprepius şi a alunecat la păgânism. (şi, mulţi se aşteptau ca aceştia să deschidă templele păgânilor). Şi l-am aflat pe ucenicul acestuia, Petru, când deja trecuse ceasul al nouălea, purtând un număr egal de coşuri în dar pentru noi. Şi a zis: Părintele v-a gătit darurile acestea. Şi făcând rugăciune pentru voi toţi din pricina cuvioasei voastre frământări, nu vă îngăduie a vă tulbura pentru răzvrătirea păgânilor acestora. Căci nor este, şi se va risipi degrabă.»

Dar nu numai mireni şi simpli monahi îl căutau, ci mulţi episcopi şi oameni cu viaţă îmbunătăţită, între care «Ioan cel minunat, ce era arhimandrit al unei mănăstiri aşezate în Egypt, şi episcopul Sebennytei, care şi dânsul a fost strălucit pentru felurite daruri duhovniceşti», şi alţi bărbaţi sfinţi, «monahi din Egipt, între care era marele Avva Agathon şi Ioan care se numea Panoptos şi Avva Panaso. Şi pentru că era trebuinţă ca ei să primească cuvânt de la bărbatul acesta sfânt, ca să păzească faţă de toţi nepătimirea, şi să nu pară că pe unii îi primeşte, iar pe alţii nu îi primeşte, deschizând uşa în zilele acelea, se arăta la toţi care veneau la dânsul din tot locul şi cu toţi făcea grăire îndeobşte.»

Dar lucrul care pe mulţi i-a uimit este că, deşi era lipsit de învăţătura din afară, fără de cunoştinţa vreunuia din filosofii mai vechi sau mai noi, un ucenic de-al său, dintre cei care pururi îl cercetau la chilie, Aeneas din Gaza, al cărui tratat împotriva preexistenţei sufletului şi despre nemurirea sa a ajuns pînă la noi, ne-a mărturisit: «Adesea, când şovăi asupra unor părţi din vorbele lui Platon sau Aristotel sau Plotin şi nu aflu răspunsuri la ele nici la cei ce învaţă şi tâlcuiesc cuvintele lor, îl întreb pe dânsul şi cugetul acelora mi-l arată limpede şi vădit şi ce au voit a zice şi, iarăşi, în ce chip să se înfrunte o astfel de greşeală şi să se întărească adevărul învăţăturii creştine.»

Şi rugat fiind «de oarecare bărbaţi sfinţi să spună după adevăr dacă biruind patimile s-a învrednicit de o astfel de măsură prin Darul lui Dumnezeu, a răspuns că este asemenea unui lucrător al ţarinii care se plimbă prin ţarina sa, pentru ca, dacă află vreo rădăcină vătămătoare, s-o smulgă.»

Din manuscrisul unui Pateric aflăm acestea: «Doi monahi s-au mutat în Caparbania, satul Gazei, în osebite chilii, iar unul dintr-înşii plîngea noaptea şi ziua, şi îi zice lui vecinul: Vezi, frate, să nu fie de la draci lacrimile. Îi zice lui fratele: Iartă-mă, nici să mănînc nu mă lasă pe mine lacrimile. Îi zice lui celălalt frate: Voieşti să mergem către Avva Isaia şi să-i vesteşti lui cele pentru lacrimi? Mergînd deci i-a vădit lui Avva Isaia cele pentru aceasta prin Petru, ucenicul său.

Şi a vestit către dînşii bătrînul zicînd că: De la draci sînt lacrimile acestea. Sau nu aţi auzit pe Părinţi zicînd că: Toate cele peste măsură ale dracilor sînt? Şi folosindu-se, au spus unul către celălalt: Pentru ce nu-l întrebăm pe călugăr, de vreme ce bine ne-a răspuns nouă, dacă bine facem împărtăşindu-ne cu Sinodul [al IV-lea Ecumenic]. Şi i-au vădit lui. Iar bătrînul le-a vădit lor zicînd: Nimic rău nu are Sinodul Bisericii Soborniceşti; precum sînteţi, bine sînteţi, bine credeţi. Căci nici el nu se împărtăşea cu Biserica. Şi venind ucenicul său Petru, le-a zis lor: Zice bătrînul: Nimic rău nu are Biserica, precum sînteţi, bine sînteţi, bine credeţi. Iar eu vă zic vouă că bătrînul în ceruri petrece, şi nu ştie cele rele care s-au făcut în Sinod. Iar ei au spus: Adevărat, precum ne-a spus nouă călugărul facem. Şi lăsîndu-l pe el, au plecat. Iată cum au fost folosiţi întrebînd pe bătrînul şi necrezîndu-şi loruşi. Deci bine este în vremea ispitei a fi împărtăşite bătrînilor iscusiţi şi duhovniceşti cele pentru sine-şi.»

Primind înştiinţare de la Domnul despre plecarea din viaţa aceasta, Avva Isaia s-a dăruit pe sine rugăciunilor, nemaiprimind pe nimeni din cei care îl cercetau mai înainte, iar într-o zi de Duminică a anului 488 de la Hristos, în 11 ale lunii Av, după calendarul Babylonian, s-a săvîrşit în Domnul la adânci bătrâneți, lăsând pilde vii de viaţă în Hristos prin ucenicii săi şi mai multe scrieri care să grăiască fie şi puţin despre viaţa îngerească pe care a trăit-o printre noi.

Fie ca şi noi să ne învrednicim de rugăciunile sale, ca împreună cu el şi cu toţi Sfinţii să ne facem moştenitori ai Împărăţiei lui Hristos, în vecii vecilor. Amin.

(Traducere din limba latină de Andreea Stănciulescu, după Zaharia Sholasticul – Istorisirea săvârşirii vieţuirii celui întru Sfinţi Avva Isaia, în tomul 8 al colecţiei Corpus Scriptorum Christianorum Orientalium [CSCO], adaptată şi prescurtată de monahul Filotheu după originalul syriac din tomul 7 al aceleiaşi colecţii, îmbogăţită cu apoftegma despre Avva Isaia din Patrologia Orientalis VIII, p.164-165. Publicată în revista Lumea Monahilor, anul II, nr. 7 (13) Iulie 2008)