Un domn de la „Cuvîntul liber”, pe nume Miron R. Paraschivescu, mă întreabă ce înţeleg prin „autonomia spiritualităţii”, şi dacă nu cumva aceasta nu înseamnă pur şi simplu „fascism”. Am citit articolul d-lui Miron Paraschivescu cu stupoare. Mi se părea că lămurisem lucrurile destul de clar, în repetate rînduri. Autonomia spiritului înseamnă a nu explica viaţa spirituală prin altceva decît legile spiritului. Adică, a nu confunda „spiritul” cu sîngele (cum fac rasiştii), nici cu sexul (cum face Freud), nici cu fenomene economice (cum fac marxiştii).

Ştiam că atitudinea aceasta senumeşte „spiritualism”; d. Paraschivescu afirmă că adevăratul său nume este „fascism” sau „escrocherie”. Treaba d-sale să creadă astfel. Reaua-credinţă, în rîndurile marxiştilor noştri, nu cunoaşte margini. Şi este cu atît mai deprimantă această rea-credinţă, cu cît d. Paraschivescu se mărturiseşte dornic de discuţie cinstită.

„Noi am iubit discuţia”, scrie d-sa. Şi noi o iubim. Dar ca să poţi sta de vorbă cu cineva, e indispensabil un minimum de bună-credinţă, şi oarecare informaţie prealabilă asupra subiectului discutat. Cînd cineva vine şi îţi spune că afirmarea autonomiei spiritului înseamnă „fascism” şi „escrocherie” (şi aceasta numai pentru că o asemenea atitudine este antimarxistă), aş vrea să ştiu cum am mai putea „discuta”. Asta implică ori o extraordinară rea-credinţă, ori o ignoranţă fără margini. Să fi fost toţi filosofii lumii „fascişti” sau „escroci”? Să fie un Croce, un Bergson, un Russel, un Husserl — escroci şi lichele ? Să fie oare întreaga psihologie contemporană — care verifică autonomia vieţii sufleteşti — o creaţie fascistă ? Să fie fizicianul Heisenberg, el însuşi, un fascist sau un escroc? De! Mai ştii? Nu l-au scos marxiştii noştri pe Eminescu hitlerist şi pe Pârvan un huligan rasist? Într-o discuţie cu asemenea „revoluţionari” te poţi aştepta la orice…

D. Paraschivescu are curajul să mă „someze”. D. Paraschivescu mă face atent că trebuie să-i răspund „cinstit”. Dacă lucrul acesta n-ar fi semnificativ pentru întreaga presă marxistă românească, aş zîmbi şi l-aş ignora. Dar se trădează aici toată reaua-credinţă, toată ipocrizia, toată ignoranţa, tot semidoctismul şi toată suficienţa acestei prese. Căci „răspunsul” pe care mi-l cere d. Paraschivescu eu l-am dat demult; în vreo zece articole, nu în unul (Viitorul inteligenţei?, Noul barbar, Criza românismului, Poimîine, etc, etc.) Şi atunci, ori d. Paraschivescu nu le-a citit şi a criticat în vînt; ori le-a citit, dar nu le-a înţeles, şi atunci vina nu o port eu, ci ignoranţa d-sale.

Eu nu sînt obligat să ţin aici un curs de fizică, altul de psihologie şi altul de „filosofie”, ca să completez cultura oricărui marxist care îmi iese în drum. Lucrurile acestea se învaţă acasă; şi se presupun ştiute într-o discuţie asupra „reabilitării spiritualităţii”. Nu poţi discuta muzica lui Beethoven cu unul care n-a auzit în viaţa lui decît Titanic vals! După cum nu poţi explica unui analfabet — care te întreabă cum merg tramvaiele — legile curentului electric. O discuţie e ca un joc de şah. Poţi ieşi înfrînt sau biruitor; dar ca să începi, trebuie să cunoşti jocul de şah. Sînt oameni care se aşază înaintea ta, te provoacă la joc, şi apoi trîntesc cu un pumn toate piesele şahului. „L-am făcut marţ de la început!”, adaugă ei, victorioşi. Cam aşa se „discută” la noi în ţară…

D-le Paraschivescu, dacă eşti cel puţin atît de „cinstit” cît îmi ceri mie să fiu faţă de d-ta, du-te întîi la o bibliotecă, informează-te pe îndelete, află ce înseamnă „spiritualitate” — şi apoi vino să stăm de vorbă. Căci la strigătul d-stră de revoluţionari marxişti — „intelectualii e fascişti!” — eu nu pot, deocamdată, decît ridica din umeri.

text publicat în „Vremea“, Anul VIII, Nr. 381, 24 Martie 1935