„…Articolul trata o problemă la ordinea zilei în momentul acela, şi anume: reforma jurisdicţiei bisericeşti. Ceea ce atrăgea îndeosebi luarea-aminte erau tonul în care fusese scris articolul şi concluzia lui neprevăzută. Citindu-l, mulţi dintre aceia care susţineau extinderea puterii bisericeşti crezuseră că autorul apăra punctul lor de vedere; în acelaşi timp însă, el fusese aplaudat nu numai de adepţii laicizării unora dintre instituţiile clericale, dar chiar şi de atei. Am socotit cu cale să-l pomenesc, deoarece, la un moment dat, ajunsese să fie cunoscut chiar şi în vestita noastră mănăstire.
– Vorbeam tocmai despre un articol foarte interesant pe care l-a scris dumnealui, începu părintele Iosif, bibliotecarul. Domnia sa trage unele concluzii noi, dar (cel puţin aşa mi se pare mie) ideea pe care o susţine are două tăişuri. Articolul dumnealui este, de fapt, un răspuns adresat unui arhiereu care a scris o carte despre laicizarea forurilor de judecată bisericeşti şi extinderea jurisdicţiei ecleziastice…
– Punctul dumnealui de vedere, urmă părintele bibliotecar, în problema laicizării jurisdicţiei bisericeşti este cît se poate de interesant: pe cît se pare, combate ideea despărţirii Bisericii de puterea de Stat.
– Interesant, într-adevăr, dar în ce sens? întrebă Stareţul.
Ivan Fiodorovici îi răspunse, nu însă condescendent şi plictisit, aşa cum se temuse Alioşa c-o să se întîmple, ci cît se poate de prevenitor, cumpănit, cu modestie şi după toate aparenţele, fără nici un fel de gînd ascuns.
– Am pornit de la teza că această confuzie între elementele primordiale, adică între fondul însuşi al noţiunilor de Biserică şi de Stat, luate separat, va dăinui de bună seamă cît lumea şi pămîntul, deşi, în sine, este cu neputinţă de conceput. În privinţa asta nu ştiu dacă se va putea ajunge vreodată nu numai la o stare de lucruri normală, dar nici măcar la o soluţie acceptabilă, fiindcă totul se întemeiază, de fapt, pe o eroare. După mine, un compromis între Stat şi Biserică, în anumite probleme (cum ar fi, de pildă, justiţia, în esenţa ei pură şi desăvîrşită) este absolut imposibil. Ierarhul a cărui părere am combătut-o susţine că Biserica ocupă un loc precis şi bine determinat în stat. La care eu i-am obiectat că, dimpotrivă, Biserica trebuie să cuprindă în sînul ei statul întreg, iar nu să ocupe numai un colţişor în alcătuirea lui, şi că dacă acest lucru – din cine ştie ce motive – nu poate fi realizat în momentul de faţă, el trebuie să constituie, de fapt, scopul primordial şi nemijlocit în dezvoltarea ulterioară a întregii societăţi creştine.
– Aveţi perfectă dreptate! îi sări în ajutor cu toată hotărîrea părintele Paisie, cărturarul cel scump la vorbă, deşi dînd semne de nervozitate.
– Ştiţi cum se cheamă asta? Ultramontanism pur şi simplu! interveni Miusov scos din răbdări, schimbîndu-şi poziţia picioarelor.
– Nu există munţi la noi în ţară! i-o reteză scurt părintele Iosif.
Apoi, întorcîndu-se către Stareţ:
– Între altele, dumnealui se ridică împotriva următoarelor păreri „fundamentale şi esenţiale”, afirmate de adversarul său, care, vă rog să luaţi aminte, este o faţă bisericească. În primul rînd: „Nici o asociaţie nu poate şi nu trebuie să-şi atribuie puterea de a dispune de drepturile civile şi politice ale membrilor ei”. În al doilea rînd: „Puterea judecătorească penală şi civilă nu trebuie să aparţină Bisericii, fiind incompatibilă cu existenţa ei ca instituţie divină şi ca asociaţie cu scopuri religioase” şi, în sfîrşit, în al treilea rînd că: „Biserica nu este o împărăţie din lumea aceasta.”
– Ce ruşine! cum poate să se joace aşa cu cuvintele o faţă bisericească?! îi luă vorba din gură părintele Paisie, care şedea ca pe ghimpi.
Apoi, întorcîndu-se către Ivan Fiodorovici:
– Am citit şi eu lucrarea criticată de domnia ta şi nu mi-a venit să-mi cred ochilor cînd am văzut negru pe alb: „Biserica nu este o împărăţie din lumea aceasta”. Dacă n-ar fi din lumea aceasta, n-ar mai fi existat pe faţa pămîntului. În Sfînta Evanghelie vorbele acestea au cu totul alt înţeles. Şi nu-i îngăduit nimănui să se joace cu asemenea cuvinte. Domnul nostru Iisus Hristos a venit pe lume ca să statornicească Biserica pe pămînt. Împărăţia cerurilor nu este bineînţeles din lumea asta, stăpînirea ei se află în slavă, deci nu putem ajunge la ea decît prin mijlocirea Bisericii, ale cărei temelii au fost puse aici, pe pămînt, unde s-a statornicit. De aceea mi se pare nepermis, ba chiar ruşinos să faci calambururi sau jocuri de societate pe socoteala unor lucruri ca astea. Biserica este într-adevăr o Împărăţie; menirea ei este să stăpînească lumea, şi pînă la urmă stăpînirea aceasta nu se poate să nu cuprindă întreg pămîntul, aşa cum ni s-a făgăduit…
Părintele Paisie tăcu brusc ca şi cum ar fi vrut să-şi înfrîngă vorbele. După ce-l ascultă cu toată deferenţa şi atenţia cuvenite, Ivan Fiodorovici continuă cît se poate de calm, cu aceeaşi bunăvoinţă şi simplitate, adresîndu-se de astă dată Stareţului:
– Iată ideea de la care am pornit în articolul scris de mine: creştinismul a apărut în antichitate – în primele trei veacuri după Hristos, numite apoi ale erei noastre – constituit numai ca o Biserică, fiind exclusiv o Biserică. Mai tîrziu, cînd statul roman păgîn a hotărît să treacă la creştinism, lucrurile s-au petrecut în aşa fel, după cum era şi de aşteptat, încît, devenind creştin, statul roman s-a mulţumit să înglobeze în componenţa sa Biserica, rămînînd mai departe un stat păgîn în foarte multe dintre manifestările sale. Fără îndoială că aşa trebuia să se întîmple. Roma, ca stat, a rămas încă prea mult legată de civilizaţia şi de înţelepciunea păgînă; e destul să ne gîndim numai la obiectivele şi chiar la bazele Statului, care au rămas aceleaşi. În ceea ce priveşte Biserica lui Hristos, intrînd în componenţa Statului, n-a putut, fără îndoială, să renunţe la nici unul dintre fundamentele ei, la nici o fărîmă din piatra de temelie pe care fusese aşezată, după cum tot aşa nu putea să urmărească alte ţeluri decît cele statornicite cu străşnicie şi desemnate de Dumnezeu, între altele să transforme întreaga lume – şi deci şi vechiul stat păgîn – încorporînd-o Bisericii. Aşa că (adică pentru a-şi atinge ţelul pe care şi l-a propus în viitor) nu Biserica este aceea care trebuie să-şi caute un loc bine limitat în Stat ca „oricare asociaţie publică” sau ca „o asociaţie cu scopuri religioase” (aşa cum spune autorul respectivei lucrări), ci, dimpotrivă, orice stat pămîntean trebuie odată şi odată să se identifice cu Biserica, să ajungă să se contopească cu ea, renunţînd la orice alte obiective incompatibile cu Biserica. Ceea ce nu înseamnă că Statul va fi pus într-o situaţie de inferioritate, că onoarea şi mîndria lui de Stat puternic vor fi ştirbite cumva şi nici gloria conducătorilor lui, ci va ajunge doar să părăsească o concepţie greşită, încă păgînă şi prost orientată, mergînd pe drumul cel drept, singurul care duce spre ţelurile veşnice. Iată de ce autorul cărţii Bazele jurisdicţiei asupra mirenilor ar fi fost mai aproape de adevăr dacă, examinînd şi preconizînd aceste baze, le-ar fi privit ca pe un compromis temporar, şi nimic mai mult, necesar vremurilor noastre încă imperfecte şi pline de păcate. Dar din momentul în care autorul îndrăzneşte să afirme că fundamentele preconizate de dînsul – şi pe care adineauri părintele Iosif le-a menţionat în parte – sînt imuabile, spontane şi eterne, înseamnă că se ridică pur şi simplu împotriva Bisericii şi a sfintei sale meniri, eterne şi imuabile. Iată, în linii generale, teza pe care o susţine articolul meu.
– Adică, în două cuvinte, zise din nou părintele Paisie apăsînd pe fiecare vorbă, după unele teorii, care s-au limpezit pe deplin abia în secolul nostru, al nouăsprezecelea, Biserica ar trebui să se transforme în Stat, ca şi cum ar trece de la o stare inferioară la una superioară, ca pînă la urmă să fie complet absorbită de el, făcînd loc ştiinţei, spiritului vremii şi civilizaţiei. Dacă nu vrea şi încearcă să opună rezistenţă, i se oferă un locşor bine delimitat în stat, şi încă sub controlul acestuia, aşa cum vedem că se întîmplă peste tot în ţările Europei contemporane. După concepţia şi credinţa noastră însă, nu Biserica este aceea care trebuie să se identifice cu statul, trecînd de la o situaţie “inferioară” la una “superioară”, ci Statul trebuie să sfîrşească prin a se învrednici să ajungă a se confunda cu Biserica, să nu mai fie nimic altceva. Amin, amin!”
F. M. Dostoievski – Fraţii Karamazov
*
Morala în sine, autonomă, e mai primejdioasă pentru religie decât ateismul. Ştiinţa moravurilor, ca teoretizare a moralei laice, este din punctul de vedere al absolutului religios egală cu zero. Seamănă cu Mersul trenurilor, după părerea mea. Poţi s-o schimbi, ca pe tren, la care staţie vrei. Omul autonom nu e capabil să creeze o ordine morală. O primeşte de sus, sau nu o primeşte deloc. Cum e posibilă morala publică? Prin înstăpânirea absolută a moralei religioase creştine. Dogmele creştine trebuie să poruncească normele morale, care, fără ele, nu se deosebesc de Mersul trenurilor decât prin obiect. Morala publică într-un stat creştin trebuie să stea sub imperiul certitudinii dogmelor creştine reflectate imperfect de omul mărginit. Dacă nu situăm Biserica deasupra statului, ne aflăm în treabă şi face fiecare ce vrea.
Petre Ţuţea