Cuviosul Romil (prăznuit în Bisericile slave pe 11 ianuarie) s-a născut în jurul anilor 1300 în cetatea Vidin de lângă Dunăre din părinţi binecinstitori, tată grec şi mamă bulgăroaică. La Sfântul Botez a fost numit Raico. Încă din copilărie arăta dragoste pentru învăţătură, iar învăţătorii lui, minunându-se de înţelepciunea şi de cumpătarea sa, l-au numit „copilul-bătrân”. Când a crescut, ca să scape de nunta la care se gândeau părinţii lui, a plecat pe ascuns într-o mănăstire din Eparhia Târnovei. Acolo, după încercarea canonică la care a fost supus, a fost tuns în schima mică şi a primit numele de Romano şi slujea cu multă evlavie în biserică drept paraclisier.
În aceeaşi vreme, Sfântul Grigorie Sinaitul (pomenit pe 6 Aprilie şi 26 Noiembrie) a plecat cu ucenicii săi din Sfântul Munte şi s-a aşezat în Paroria (actualmente în regiunea Stranza), la graniţele bizantino-bulgăreşti. Când Romano a auzit despre acest dascăl al rugăciunii minţii şi al vieţii isihaste, a cerut binecuvântare de la egumen să se aşeze sub îndrumarea sa. Împreună cu el, a luat şi pe un alt frate – Ilarion.
Cuviosul Grigorie i-a primit cu mare bucurie şi, pentru că Romano era puternic, cu o structură fizică solidă, i-a încredinţat cele mai grele şi mai obositoare slujiri, pe care le săvârşea cu desăvârşită ascultare. Aducea lemne şi pietre din munte, apă din râul care curgea la poale, şi făcea lut pentru construcţii. În acelaşi timp slujea la bucătăria şi la brutăria mănăstirii şi avea grija fraţilor bolnavi. I s-a încredinţat şi îngrijirea unui monah în vârstă, bolnav şi supărăcios, care din cauza bolilor sale trebuia să mănânce doar peşti proaspeţi. Romano îl slujea pe acel Stareţ aspru cu o blândeţe uimitoare şi îndelungă-răbdare şi pescuia în râu. Iarna, când apele erau îngheţate, spărgea gheaţa şi cu picioarele goale în apa foarte rece pescuia cu minciogul. În acest fel Romano se făcea mucenic de bunăvoie, pentru că îşi jertfea viaţa în fiecare clipă pentru dragostea de aproapele.
După moartea bătrânului bolnav şi a Cuviosului Grigorie, Romano, pe care toţi îl numeau „bunul Romano”, s-a supus împreună cu Ilarion altui Stareţ. Însă tâlharii care prădau acele părţi şi îi terorizau pe monahi i-au determinat să plece în Stara Zagora din Bulgaria, unde Stareţul lor a adormit la scurt timp.
De atunci, Romano s-a supus lui Ilarion, pentru că era mai în vârstă. După ce Ţarul bulgarilor Ioan Alexandru (1331-1371) i-a izgonit pe tâlhari, s-au întors în liniştea pustnicească din Paroria, ca să vorbească împreună cu Dumnezeu prin rugăciunea minţii. Prin virtuţile care îi deveniseră a doua fire şi prin neîncetata rugăciune, Romano s-a învrednicit să primească de la Dumnezeu multe harisme, iar în mod deosebit harisma lacrimilor pururea curgătoare.
Mai târziu, cu binecuvântarea lui Ilarion, s-a retras într-o desăvârşită însingurare, pentru ca să se desfăteze nestingherit de dumnezeieştile contemplaţii. După ce a trăit mulţi ani în acest fel, a fost tuns în schima mare şi a primit numele de Romil. Turcii însă, în năvălirile lor, au distrus mănăstirea, iar Cuviosul Romil cu ucenicul său Grigorie s-au dus în Sfântul Munte, unde s-au aşezat la Melana, aproape de Marea Lavră. Monahii aghioriţi au recunoscut repede virtuţile lui şi-l vizitau adesea pentru folos sufletesc. Îi întrerupeau însă iubita lui linişte şi a fost nevoit să plece într-o chilie singuratică la poalele Athonului.
În vremea aceea, după înfrângerea oştii sârbo-bulgare a lui Ioan Ugliş de către otomani şi moartea acestuia în lupta de la Evros (Maritza,1371), a urmat invazia oştilor otomane dezorganizate în Tracia şi Macedonia. Atunci, mulţi monahi, temându-se de nesiguranţa generală a vremurilor, au plecat din Sfântul Munte. Fiind îndemnat şi el la aceasta, Cuviosul Romil a plecat în Avlona Albaniei. În perioada în care a locuit acolo a îndreptat moravurile stricate ale localnicilor şi i-a învăţat dreapta-credinţă, pentru că se îndepărtaseră mult de creştinism. Dorind însă liniştea, s-a retras în Mănăstirea Născătoarei de Dumnezeu, la Ravaniţa Serbiei. Acest loc a fost ultima locuinţă pământească a sa, pentru că după puţină vreme a plecat la Domnul. Mormântul, în care ucenicii săi au îngropat mult nevoitorul său trup (astăzi în pridvorul vechii biserici), răspândeşte o negrăită bună-mireasmă şi se săvârşesc continuu multe minuni şi vindecări celor care se apropie cu credinţă.
(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”; sursa: Noul Sinaxar de la Simonopetra)