Sfântul Munte păstrează cu evlavie pururea pomenirea Prea-cuviosului Părinte Nectarie Românul, numit şi al doilea Cucuzel, marele protopsalt al Athosului. Fragmentul de mai jos, aflat în manuscrisul athonit 133 (în catalogarea lui Sebastian Barbu Bucur), fol. 640v-647v, redă “Viaţa si petrecerea cuviosului Părintelui nostru fericit Nectarie Schimonah fost şi protopsalt în Sfântul Munte Atonului în Chinoviul român numit Prodromu cu hramul Botezului Domnului nostru Iisus Hristos”:

Naşterea Cuviosului: a fost din oraşul Huşi, ţinutul laşi; din părinţi blagocestivi creştini. Părinţii lui au avut şase fete. Trei le-au dat la călugărie în judeţul Neamţ şi celelalte s-au măritat; avea şi un frate mai mare care era şi el dus la Mănăstirea Neamţului, fiind croitor şi veşmântar acolo în Neamţu, iar Nectarie din botez avea numele Nicolae. Când părinţii lui au fost trecuţi către Domnul, fratele lui, Atanasie, l-a dat pe Nicolae la şcoală la un arhiereu grec anume Grigore. După ce a terminat toate clasele l-au pus să înveţe psaltichie, tot la acelaşi părinte Grigorie, că era cântăreţ bun; aşa că Nicolae se silea la cântări, încât au întrecut pe elevi, şi ziceau că Nicolae are să fie renumit cântăreţ. După ce Nicolae a învăţat bine psaltichie, a fost dus de fratele lui, Atanasie, la Neamţu, la viaţa monahicească. Nu după mult timp l-au călugărit pe Nicolae, primind numele Nectarie monahul, şi a fost pus la strană canonarh şi cântăreţ. Egumenul privind la a lui smerenie i-a hotărât zi de a-l hirotonisi diacon. El îndată au fugit în pădure făcându-se nevrednic pentru aşa sfântă treaptă. După aceea a venit iarăşi în mănăstire şi au început părinţii iarăşi a-l supăra (să primească hirotonisirea).

După un timp a ieşit din Mănăstirea Neamţu cu fratele lui, Atanasie, şi a mers în Mănăstirea Ciolanu din judeţul Buzău, care avea în timpul acela nume (mari) de sihastri şi mulţi liniştitori, şi după doi ani de zile şi acolo a fost rugat să-l hirotonească. El, văzându-se în a lui smerenie, a plecat şi de acolo şi a mers în Mănăstirea Căldăruşani în districtul Bucureşti. Aici erau mulţi părinţi liniştitori care se nevoiau şi aveau sfânta rugăciune în mintea lor neîncetat. În schitul Cocioc, alături de Mănăstire, Părintele Nectarie nu a stat multă vreme şi a plecat la Sfântul Munte. A văzut toate mănăstirile şi schiturile şi sihăstriile şi chiliile şi toate locurile de prin Sfântul Munte. S-a aşezat la Sf. Ana Mare, care are o aşezare frumoasă şi aer curat, şi toate casele părinţilor sunt aşezate pe coasta Muntelui Atonului ca nişte felinare. Părinţii trăiesc în sihăstrie şi nu au blagoslovenie să aducă provizie cu mulari, ci numai cu spatele lor.

După ce Părintele Nectarie şi fratele său Atanasie şi-au cumpărat chilie, se linişteau amândoi. După ce a învăţat pe Părintele Nectarie a săpa cruciuliţe ca să-şi scoată hrana vieţii şi să plătească bine la Mănăstire câte 25 franci pe an, grecii, văzând că Nectarie este bun cântăreţ îl pofteau să cânte mai totdeauna la sărbători şi privegheri, aşa că s-a auzit mai prin tot Sfântul Munte că a venit un vlah cântăreţ vestit. Îl pofteau pe la praznice şi la hramurile mănăstirilor, cu mare paradă îl primeau la poarta mănăstirii.

Aşa odată a fost chemat la Mănăstirea Ivirului la hramul bisericii după obiceiul Muntelui, aici se adună mulţime de călugări şi mireni din afară şi un mic iarmaroc şi ca să audă pe Nectarie Vlahul, cântarea lui ca de înger, şi toţi îl numeau Ioan Cucuzel, glas de înger. Când începea fericitul Nectarie a cânta la strană, lumea toată se îmbrâncea cât unul pe altul să suia ca să-l vadă pe Nectarie cântând, era o mare turburare, năvălea unul asupra altuia, încât 6 jandarmi nu-i puteau opri pe cei erau acolo strânşi, monahii şi mirenii. Alţii din călugări ziceau: el este grec, alţii ba, că e vlah, aşa că era între ei nedumerire, unii ziceau că vlahii nu au melodie a cânta aşa frumos şi greu.

După ce sfârşindu-se privegherea, şezând la obişnuita masă şi fiind şi vlădici, era acolo şi un cântăreţ venit din Constantinopole pe la patriarhie ca să-l audă pe Nectarie, renumitul cântăreţ. După mai multă petrecere a ştiut acela o cântare foarte frumoasă pe care o cânta el. După ce a cântat-o, la masă fiind adunaţi soborul tot de călugări, aşa l-au mai rugat pe Nectarie ca să scrie pe note cântarea psaltului cel de la patriarhie. După ce grecul a început a cânta, Nectarie o scria pe note, încât atunci când s-a isprăvit cântarea, a isprăvit şi Nectarie de scris. Părinţii cu toţii au zis: Nectarie, acum să o şi cânţi, să vedem dacă este precum o cântă domnul cântăreţ ţarigrădeanul. După ce Nectarie a cântat-o, cu toţi l-au fericit de brav cântăreţ. Iar acel cântăreţ s-a umplut de mare scârbă şi mânie, încât i-a şi pregătit un pahar de otravă, chemându-l pe Nectarie ca să-l cinstească de plecarea lui. I-a dat paharul pregătit cu otravă, Nectarie l-a băut şi îndată a început a-l rupe la inimă. I-a spus fratelui lui cum că a băut un pahar de vin tulbure, şi acela îndată a luat candela de la Sfânta icoană a Maicii Domnului cu untdelemn şi a dat-o lui Nectarie de a băut-o, după aceea s-a liniştit şi aşa Nectarie a plecat fără a mai lua obişnuita blagoslovenie de la proestoşii mănăstirii.
De atuncea Părintele Nectarie s-au hotărât a nu mai merge nici pe la o mănăstire la praznicele lor; aşa că se liniştea în Schitul Sf. Ana cu fratele său Atanasie luându-şi meseria sa – săpături de cruci pentru hrana vieţii.

Părintele Nectarie cu fratele lui au venit din România la anul 1842. La Sfântul Munte şi la Sfânta Ana pe timpul acela erau cam 20 de case cu români, din care era şi unul mai iubit prieten de aproape, cu numele Isaia Schimonahul. Era bun teolog, ziceau grecii, când şi Părintele Nifon era tot la Sfânta Ana. După ce Părintele Nifon a dat cuvânt că va face un schit românesc pentru toţi românii, după ce Părintele Nifon a pus temelie bisericii, la 1854, cu numele Prodromu din Muntele Atonului, fericitul Nectarie văzând că se ridică un edificiu românesc pentru toţi românii în Sfântul Munte, s-au aprins cu multă dragoste patriotică, şi ca să ridice şi ocara neamului său român, ocară care se pronunţa de greci, cum că vlahii nu au nicio melodie de cântări bisericeşti, şi altele mai multe de-ale lor.

Nectarie a lăsat coliba unde sta el la Schitul Sfânta Ana, a venit cu fratele lui Atanasie schimonahul, şi s-au închinoviat în Sfântul locaş Prodromu ce se construia acum, supunându-se ca unul cei mai de jos monahi la toate ascultările schitului, mai ales că se zidea din nou atuncea, şi căra şi el piatră la zid şi el cu toţi fraţii făcându-să ascultător, pildă tuturor la toate. După cele mai multe ostenele ale acestui sfânt bărbat vrednicul de fericire, Nectarie, la anul 1854 s-a terminat cu zidirea bisericii celei mari — catedrala, şi la 1862 s-au terminat şi cerdile dar nu de tot. La 1863 s-au adus zugravi români din Buzău, Dumitru şi Gheorghe şi Iordan ucenicul lui de au zugrăvit biserica mare, acum se pregătea de sfinţire. Sfinţia Sa Nectarie era asemănându-se Sfântului Apostol Pavel care zice: pâinea nu în zadar am mâncat-o, că torcea mătase de făcea ibrişin, apoi împletea la mreji, mergea la mare, pescuia împreună cu părinţii de obşte, iar când îi prisosea timpul se îndeletnicea cu tălmăcirea Psaltichiei din greceşte care părea a fi mai frumoasă şi plăcută sfintei Biserici. Atât s-a nevoit acest fericit Nectarie încât ziua şi noaptea era ca un soare între părinţii din schit, deci nu vom ascunde faptele acestui cuvios bărbat, vrednicul de fericire, Schimonahul Nectarie. Trăind cuviosul în schit nu l-am văzut niciodată râzând sau vorbind vorbe de care nu sunt plăcute la Dumnezeu. El era cel întâi la biserica şi la Utrenie şi la Pavecerniţă, sta ca un diamant neclintit, cu toate ca avea un butuc de şederea mult în picioare. Privegherile le cânta ca un înger. Mulţi veneau din greci călugări ca să asculte guriţa lui cea cu foc însufleţit care ardea în el de darul lui Dumnezeu, se silea a împodobi biserica românească a nu fi mai prejos decât cea a grecilor.

A tradus din greceşte Doxastarul lui Iacov pe un an de zile şi mai frumos decât al grecilor, cât şi Penticostarul, Triodul şi Stihirarul sfinţilor ce au polieleu şi privegheri, şi Anixandarele lui Hurmuz, dar şi de Sfinţia sa s-au alcătuit un rând de Anixandare preafrumoase, şi Fericit bărbatul care sunt 3 psalmi, glas 8, 3, şi altele 2 glas 7 leghetos, şi Heruvice şi Chinonice a făcut, Polieleie, şi Prohodul Domnului l-a făcut pe note cu frumoasa sa melodie, şi Axioane pe mai multe feluri de glasuri a făcut.

La toate chinoviile prin sfintele mănăstiri au obiceiul ca după masă dimineaţa bate tochiţa de fier şi ies toţi părinţii la ascultare care sa chiama panaghirea. Părintele Nectarie el ieşea mai înainte decât toţi şi ridica pietre şi le punea pe samar şi prin tprgi, dar părinţii cei mici văzându-l pe Părintele Nectarie că astfel se osteneşte se întreceau care de care să se ostenească mai mult la ascultare. După multă osteneală, părinţii se odihneau, iar Nectarie sta retras. Nici ochii nu-i ridica, să întrebe sau să zică ceva, de toţi se ferea, nu l-am văzut glumind sau râzând sau să asculte vreo istorie de la cineva.

Când a stat la Sfânta Ana a învăţat 20 de elevi greci monahi tineri la cântarea psaltichiei, încât şi elevii lui au fost vestiţi de melodia cântării pe care o învaseră de la Nectarie. De multe ori îl sileau părinţii a-l pune membru şi epitrop, dar tăgăduia fericitul, spunând că nu e în stare, căutând liniştea sa, numai cu biserica se îndeletnicea ca să fie toate după regulă, după tipicul Sfinţilor Părinţi, spunea cuvânt în biserică şi la masă ca un înger pământean, atât de mare a avut talent de cuvânt, ca un ritor preafrumos. Mulţi din greci, oameni vestiţi veneau de prin ţări depărtate, din oraşele vestite, bărbaţi vestiţi şi preoţi şi arhierei, ca să vadă pe Nectarie şi să asculte cântarea lui. Cu toate acestea fericitul bărbat, Nectarie, cu cât era lăudat, cu atât el se smerea, jos privind, iar mintea sus înălţându-se ca un vultur cu aripile către cer. De multe ori la privegheri l-am văzut umil, şezând în strană, răpit către Dumnezeu cu rugăciunea minţii, şi ochii lui tot plini de lacrimi îi avea.

După ce s-a sfinţit biserica se ducea pe la Postul Mare şi la Postul Maicii Domnului şi al Sfinţilor Apostoli de se liniştea la o sihăstrie ce se numea Vigla. Aici sta de se liniştea de dorirea ce avea ca să vorbească cu Dumnezeu în liniştea sa. Tot aici sta şi fratele lui Nectarie, Atanasie, care îi era povăţuitor lui Nectarie. Părintele Atanasie, având o statură înaltă şi cu chipul preafrumos, ochii mici, sprâncenele mari, barba lată şi lungă până la genunchi, era croitor prea-ales şi veşmântar. Atât avea smerenie, ca un înger. El Postul cel Mare îl postea de 40 de zile, nu mânca nimic decât bob muiat şi apă şi acesta la 3 zile primea şi venea sâmbăta şi se împărtăşea, apoi iarăşi pleca la Vigla. El era croitorul cel mare al părinţilor din schit. Aşa a ajuns la adânci bătrâneţe de 98 de ani.

După ce a răposat Părintele Atanasie, Părintele Nectarie cu totul ţi-a schimbat viaţa, s-a lăsat şi de a cânta la strană, se pregătea din zi în zi de moarte, încât şi la Marea Lavră era poftit să cânte la praznicul lor, pe 5 iulie, de atunci n-a mai mers. Atât căuta: liniştea, şi se smerea, ca un copil fără de răutate, păzea pravila bisericii şi la masă cu toţii sta, că mâncarea lui era de obşte. Aşa a ajuns la adânci bătrâneţe. Un timp au bolit pe picioare ca 2 ani, fiind de 95 de ani, şi s-a sfârşit întru Domnul în zilele stareţului Ghedeon Arhimandritul, la 1899 luna decembrie în 5 zile, la ziua naşterii lui de nume, că atunci a fost născut. Eu mărturisesc, că am trăit cu el de la anul 1859, şi mi-a spus viaţa lui Nectarie fratele său Atanasie, care eram iubit ucenic al lui.

Ieromonah Paisie Lambru din Chinoviul Român Prodromu, Sf. Munte Athos.
Copist: Paisie Lambrul, 1911, la 72 de ani, Prodromu, Athos.