Omilia a II-a, rostită pe cînd sfîntul avea 10 ani.
A Sfintei Treimi celei dătătoare de viaţă este buna mireasmă, cea cu trei nume, a biruinţei. Căci la fel şi heruvimii şi serafimii, prin întreitul lor trisaghion, trimit cântare de biruinţă către împăratul împăraţilor pe Care îl avem lăudător în izbânda virtuţilor, ca pe un Stăpân al inimii. Aşa cum un vizitiu ţine drumul drept spre ceea ce trebuie, fără să se abată, stăpân fiind pe car, la fel trebuie să gândim şi noi pe Cel ce pleacă veacul, cerând de la El cârmuirea, şi, lepădând tulburarea de la diavolii care ne târăsc spre plăceri, să ţinem frâiele gândurilor, deosebind pe cele biruitoare de cele vătămătoare, ştiind că întru noi sălăşluieşte Stăpânul păcii, precum e scris: „Şi voi veni şi voi locui în ei şi voi umbla”. Iar la sfârşit, Cel ce cercetează inimă şi rărunchi cere de la fiecare ca un fel de dispreţuire a vieţii. Scriptura ne învaţă arătând că binele are pururea vrăjmaş pe potrivnicul care ne poartă spre plăcerile cele înţelegătoare. Dar ori de câte ori cugetul evlavios este cel stăpânitor, drept este ca cel ce îl are să fie izbăvit de Dumnezeu, dacă vom căuta scăpare la El. Şi iarăşi, „aproape este Domnul de cei ce îl cheamă pe El întru adevăr”, căci unii obişnuiesc să ispitească pe Domnul apropiindu-se de cuvintele Lui, fără să fie uniţi cu credinţa, cum spune prorocul că „dreptul din credinţă va fi viu”, dar „dacă va şovăi, nu va binevoi sufletul Meu întru el”. Aşadar, şovăiala ne înstrăinează de cele cerute, iar credinţa care are părtăşie cu faptele arată că Domnul va face voia celor ce se tem de El şi va asculta rugăciunile lor şi îi va mântui pe ei. Dar când a vorbit despre frică, nu S-a referit la frica trupească, ci la cea sufletească, anume la faptul de a se gândi la înfricoşătoarea Judecată, cea care va cerca prin foc nestins întregul pământ. Cel care se teme întru aceasta, se îngrijeşte ca, venind Domnul din cer, să afle întru el credinţa împreună cu faptele, fiindcă întru această credinţă au mărturisit cei vechi. Între aceştia, Enoh s-a arătat bineplăcut Domnului şi a fost mutat la cer, singur între toţi, prin credinţă împlinind ceea ce era bineplăcut Domnului. Apostolul spune asemenea: „fără credinţă, este cu neputinţă a bineplăcea Domnului”, iar „credinţa fără fapte este moartă”, ceea ce dovedeşte că şi faptele fără credinţă sunt moarte. Căci spui: „Cred pururea în Dumnezeu”, dar cu faptele tăgăduieşti. Dar iarăşi zici: „Ce oare, apostolul venind, cu faptele a aflat plată?” Da, zic: „Fără credinţă este cu neputinţă să-I slujim cu faptele lui Dumnezeu”. Trebuie ca cel ce se apropie de Dumnezeu să creadă că Dumnezeu există şi că Se face răsplătitor celor ce Îl caută pe El.
Toată făptura Îl laudă pe Creator, şi chiar şi cele neînsufleţite dau glas prin fapte, iar îngerii care au fost în necredinţă au fost lepădaţi de har ca necredincioşi, daţi întunericului şi focului. Iar cel iubitor de păcat se înstrăinează de slava lui Dumnezeu, cum spune [Domnul] în Evangheliile cele fără prihană: „Nimeni nu poate sluji la doi domni, căci fie pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, fie unuia îi va sluji şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui mamona”. Dar poate va spune cel ce adună bogăţii în deşert: „Dacă eu sunt chemat aievea prin fapte, cum atunci Dumnezeu nu este prezent pentru mine aievea, văzut, arătându-mi-Se trupeşte?” Eu însă îi voi răspunde aceluia că Cel Nevăzut nu Se arată ochilor trupeşti, care caută să privească cele nestricăcioase, ci obişnuieşte să strălucească ochilor lăuntrici sau mai degrabă sufletului purtător de Duh, precum Însuşi spune: „Cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu” şi „voi veni la el, Eu şi Tatăl Meu, şi Ne vom face sălaş la el”, „şi Mă voi arăta Lui”. Dar că Hristos este nevăzut ochilor stricăcioşi, adu-ţi aminte că, Dumnezeu fiind, l-a învrednicit să vadă slava Lui pe Moise care zicea: „Arată-Te mie, dacă am aflat har înaintea Ta”. Către care S-a şi arătat înţelepciunea Tatălui, cea Care pe toate le-a întemeiat, adică Fiul cel Unul născut, zicând că „om stricăcios nu poate vedea slava Celui Nestricăcios, dar va vedea, zice, spatele Meu”. Or, spunând spatele Lui, a arătat întruparea Lui cea din vremurile mai de pe urmă, căci atunci a fost convins de adevărul lui Dumnezeu pe care l-a pus înaintea lui, căci a fost văzut de Moise şi Ilie, schimbându-Se la faţă în muntele sfânt şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut „albe ca lumina” pentru cei care „au văzut slava Lui, slavă ca slava Unuia-Născut de la Tatăl, plin de har şi de adevăr”. Este cu putinţă, deci, ca şi noi să vedem pe Mântuitorul în chip înţelegător şi duhovniceşte, dacă ne vom apropia cu credinţă împreună cu faptele. Căci numai astfel vom afla mângâierea cea de la El care ne cheamă: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi”. Şi iarăşi: „învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”.
Cum Te voi slăvi pe Tine după vrednicie, Tu Care eşti „Calea şi Viaţa şi Adevărul”, Făcătorul a toate, Cel ce a făcut cerurile şi pământul, Cel ce fumegă în foc pe Muntele Sinai, Cel ce „S-a pogorât în glas de trâmbiţă, în negură şi vijelie”, Dătătorul de lege Care S-a întrupat blând şi cu iubire” din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară şi, om făcându-Se, „a luat asupra Lui bolile şi neputinţele noastre”. De aceea, cel ce crede întru Tine, întorcându-se spre bine, „peste multe va fi pus” de către Tine. Căci, iată, întreita virtute rezumată în puţine cuvinte de Apostolul, care zice: „Rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea, dar mai mare decât toate este dragostea”. Credinţa – cu privire la bunătăţile ce se vor arăta la vremea învierii din morţi, a căror arvună am primit-o şi în Duhul în inimile noastre, prin mărturia conştiinţei care mărturiseşte împreună prin harisme. Nădejdea – că prin arătarea Fiului aşteptăm să se împlinească făgăduinţele. Dragostea – că în aceasta Tatăl, mai mare fiind decât toate, ne-a iubit pe noi, făcând dreptate celor ce sunt chemaţi potrivit planului Său şi pe Fiul Său L-a dat pentru noi, pentru ca toate să ne fie dăruite împreună cu El. Aşadar, credinţa în nădejde şi nădejdea în credinţa celor negrăite ÎI iau pe Hristos arvună împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, „încredinţarea celor nădăjduite”, prin aşteptarea noastră cugetând la cele nevăzute prin faptele bune dar nădăjduind la cele spuse, „pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce ÎI iubesc pe El” – acestea sunt darurile de la Hristos celor ce aici au trăit duhovniceşte, iar nu trupeşte, căci „cei care sunt în trup (trupeşti) nu pot plăcea lui Dumnezeu”. Dar mai mare decât toate este dragostea, ca desăvârşire în Dumnezeu şi ca una care dăruieşte desăvârşitele răsplătiri, căci „dragostea nu poate face rău aproapelui, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu gândeşte răul şi dragostea este plinirea legii”.
Dragostea Îl pleacă spre milostivire pe Dumnezeu dintru cele de sus. Dragostea a dezlegat pe femeia desfrânată din legăturile păcatului, fiindcă Domnul spune: „Pentru că mult a iubit, iertate sunt păcatele ei cele multe”, şi, având în vedere desăvârşirea ei, Domnul a zis că cea dintâi şi cea mai mare poruncă este: „Îl vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău, şi din tot cugetul tău”; iar cea de-a doua: „îl vei iubi pe aproapele tău, ca pe tine însuţi. În aceste două porunci sunt cuprinse toată legea şi toţi proorocii”. Dragostea, având ca făclie credinţa din fapte, slujind pe Dumnezeu, împlineşte legea. „Pentru că poruncile: să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb se cuprind în acest cuvânt: Să iubeşti pe aproapele tău, ca pe tine însuţi”. Căci nici sângele muceniciei nu este ceva, dacă lipseşte dragostea, potrivit apostolului care zice: „Dacă aş împărţi toată averea mea săracilor şi trupul meu l-aş da ca să fie ars, dar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte”. De aceea cei ce caută cele duhovniceşti să considere necesar să urmărească dragostea, precum şi Domnul a zis că ne dă poruncă nouă „să vă iubiţi unul pe altul”. Că „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei”. Iar cei care stăruie în mândrie şi care socotesc că Îl pot avea pe Dumnezeu pe degeaba, fără ca cenuşa dragostei să fie depusă pe inima lor, sunt îngropaţi de cuvântul care zice: „Şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, dar dragoste nu am, nimic nu sunt”. Dar auzind de munţi, ne vom gândi la demonii cei care se ridică asupra noastră cu sălbăticie şi la cei ce cad cu uşurinţă, pe care cei ce au primit harul de a-i îngriji prin credinţă cu uşurinţă îi mută de la trup [la duh], nu prin puterea proprie, ci prin chemarea numelui Mântuitorului făcând minunile. Dar numesc dragoste nu numai pe cea către Dumnezeu, ci şi pe cea faţă de aproapele, nu legată prin fire, ci, fiind nefăţarnică, fiinţează duhovniceşte celor duhovniceşti. Căci cel ce cu vătămare de minte zice: „iubesc pe Dumnezeu, dar pe vrăjmaşul meu îl urăsc”, unul ca acesta are părtăşie cu altul [decât cu Dumnezeu]. Căci dragostea lui Hristos, care este Hristos, care ne stăpâneşte pe toţi, îndemnându-ne să ne iubim unii pe alţii întru adevăr întru legătura păcii, zicea: „Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc pe voi, au nu fac şi neamurile şi păcătoşii acelaşi lucru”? Căci El este pacea noastră, Cel ce îndeamnă pe cei ce urăsc să-şi iubească vrăjmaşii, prin porunca Lui: „Rugaţi-vă pentru cei ce vă batjocoresc, ca să deveniţi fii ai Tatălui vostru celui din ceruri, Care face să răsară soarele peste răi şi buni şi trimite ploaie peste drepţi şi peste cei nedrepţi”. Prin această poruncă, deci, a pironit pe vrăjmaşul, ţinând credinţa în dragoste. Căci eu interpretez că armonia lor în împărăţia lui Dumnezeu este nedespărţită. Căci zice: „Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: «Ridică-te si te aruncă în mare si va fi vouă», fiindcă grăuntele de muştar este acru la gust şi compact, căci nu se împarte împrăştiindu-se ca celelalte seminţe. Este important acest lucru, când credinţa este unită cu faptele, prin care desăvârşindu-se dreptul, rămâne totdeauna unul, arătându-se vrăjmaşului acru la gust şi scufundându-l în marea adâncului celui mai de jos, căci acesta este muntele care aude din faptele credinţei: „Ridică-te şi te aruncă în mare”. Drept care, plinind frumuseţea cuvântului, trebuie să slăvim prin fapte, cu credinţă, nădejde şi dragoste, puterea cea din cer sălăşluită întru noi, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia Se cuvine slava şi stăpânirea şi închinăciunea, împreună cu binecuvântatul Lui Părinte şi cu Sfântul şi de viaţă făcătorul Lui Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
(fragment din “Cuvinte ascetice” – Sf. Simeon Stîlpnicul din Muntele Minunat, ed. Doxologia, Iaşi, 2013, trad. de m. Paraschiva Enache)
Amintim că sfintele moaşte ale Sf. Simeon Stîlpnicul din Muntele Minunat se află spre închinare la Mănăstirea Neamţ, aduse de Sf. Ştefan cel Mare. Sf. Simeon este cunoscut ca unul dintre cei mai mari făcători de minuni din sinaxarul ortodox.