Din tot, ne-a mai rămas aieve,
acest zid grav, aceste dreve.
Crunt ferecaţi în piatră dură
cu pumnii strînşi, tăcem din gură.

Tăcem, parc’am tăcea de veacuri
ca nişte funduri vechi de lacuri.
Şi ferecat în bezna sură,
de mii de ani, tăcem din gură.

Ei – ziduri, lanţuri, temnicerii,
noi – numai cremenea tăcerii.
Ei – biciuri cu bătăi şi ură,
noi – uriaş îngheţ pe gură.

Deasupra vremii şi genunii,
tăcem ca spinii şi tăciunii.
Tăcem ca lama de custură,
tăcem mereu, tăcem din gură.

Ne linge frigul pe ciolane,
ei, foame, cuie şi ciocane
şi orice zi e-o muşcătură.
Scrîşnind din dinţi, tăcem din gură.

Tăcem ca lacătul pe uşe,
tăcem ca focul sub cenuşe,
tăcem… dar noaptea sub celule,
vuiesc torente nesătule.

Un zgomot bubuie departe,
se farmă parcă ziduri sparte
şi parcă lanţuri cad în zgură.
Noi aşteptăm, tăcem din gură.

Radu Gyr
(poezie compusă în închisoarea Aiud)