Există o Românie pe care trebuie s-o regăsim cu orice preţ. România românilor. România viziunii româneşti. Ea singură contează.
Sunt însă unii care au pe dracu-n ei. Vor să schimbe. Românul însă, frate cu codrul, le răspunde cu poetul:
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ţinem,
Cum am fost, aşa rămânem:
Marea şi cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna şi cu soarele,
Codrul cu izvoarele.

Că, la anumite vremi, plasma biologică, amestecată de „vremi“ se tulbură şi se vrea altfel, asta e legea vieţii ei. Că această „tulburare“ a vieţii poate primejdui spiritul unui neam, care el e imuabil, în sensul că poate da naştere altei naţii, printr-o prefacere internă de structură, că plasma biologică se simte-n chingi de fier când spiritul rasei cade asupra ei copleşitor, până a le face viaţa imposibilă? Se poate. N-ar muri altfel oamenii de un anumit stil.
Dar că singura lege a unui neam e viaţa inşilor, înţeleasă existenţial, adică mecanic şi cantitativ, n-o vor admite niciodată.
Desigur că te minunezi de înfiriparea ei, aşa cum te minunezi de o capodoperă, şi ca-n faţa oricărei contemplări estetice măsurând viaţa  spiritului, în timp ce zici cu poetul simţindu-i precaritatea:
Şi dacă tremuri pentru el este numai pentru că, fiindu-ti drag aşa cum este, ai sentimentul că s-ar putea să te trezeşti cu aceeaşi plasmă, dar fără el…
Că vor fi 60 de milioane de inşi? Cum mi s-a spus de atâtea ori? S-avem iertare! Noi am spus-o altora totdeauna. Dar le-am mai spus încă ceva. Că, dacă e vorba să fie 60 de milioane, de japonezi, de turci sau de englezi, atuncea, de-ar fi miliarde nouă totuna ne-ar fi.
Să crezi? În ce? În progresul cantitativ al unei plasme amorfe? Nu într-un anumit stil de viaţă? Într-o anumită tablă de valori, unică, a ta, care-ţi fortifică existenţa şi faţă de Dumnezeu şi faţă de vecini, şi fără de care viaţa ta, chiar biruitoare, e numai muşcătura unui câine? Şi singură te scoate din starea de [?].
Să fim serioşi. în definitiv, ori îţi iubeşti neamul, şi atunci înseamnă că-l iubeşti aşa cum e, şi chiar pretinsele lui scăderi sunt criterii maxime de judecată a altora în raport cu ele, sau îl judeci pe el, ca realitate fizică, după criteriile spirituale ale altora, şi atunci, cu toată pretinsa iubire, în realitate nu-l iubeşti, ci îndrăgeşti străinii, aceia asupra al căror drag tot poetul a aruncat înfricoşător blestem.
Iată, de pildă, cu spaima. Nu e adevărat că românul e sperios. Dimpotrivă. Spaima cronicarului, pe care Noica i-o atribuie, e numai o ipoteză. După ce-i opune „dorul inimei“, cronicarul încheie: „Biruit-au gîndul”.
Experienţa milenară l-a învăţat că „ce e val ca valul trece“, sau că „apa trece, pietrele rămân“, şi de ce[l ce face] tovărăşie cu dracu se-ndeamnă uneori să treacă puntea.
Din ceea ce istoria a lăsat viu în el, românul ştie însă că ispita schimbării e bucuria nebunilor şi, de aceea, în faţa celor în călduri, a Prometeilor care vor să forţeze destinul, el cheamă Juhul lui Anteu, duhul izvoarelor şi al rădăcinilor, prin care forma veşnică renaşte esenţa ei cu fiecare val de floare omenească.
Îi tot dăm cu istoria. Să laşi istoria. Să facă istoria. Să faci istorie? Ce-i aia, în definitiv, istoria? Mă supără folosirea unor vocabule pline de subînţelesuri, dar ale căror înţelesuri nu fac faţă unei discuţii lucide.
Să faci şi să contempli. Totul vine de aci. Dacă dai primatul faptei, te arde mâncărimea ei. Şi, pentru că fapta e oarbă, când nu începi prin a şti ce-ai făcut, făptuirea fandează în absurd sau aleargă după imitaţii iluzorii.
România nu e o ceată de avocaţi şi de istorici. România e un amestec de ingineri şi de secături. Ingineri sunt toţi cei ce luptă după valori pieritoare, secături toţi cei ce luptă după valori nepieritoare!
Îmi ceri să cred? Să cred în ce? În ce nu ştii nici dumneata, în amorful în care te vânzoleşti veleitar şi steril? Eu nu am nevoie să cred în neamul meu. Eu ştiu sau nu ştiu.
Problema nu e: ce trebuie să fac? Ci: sunt sau nu sunt în adevărul lui?
Dacă eşti în acest adevăr, dacă eşti cum se cade să fii, atunci lupta nu poate avea alt sens decât atât să împiedici irosirea a ceea ce e şi, prin faptul că este, are preţ. Conservare, deci, şi nicidecum revoluţie şi răsturnare.
Asta şi numai asta este: a fi român!
Vecinic nu eşti decât când te-nchipui Dumnezeu, tu însuţi. Cum să fii vecinic, când te simţi făptura lui? Şi chiar dacă simţul nimicniciei [tale] nu e pentru că nu eşti, ci pentru – nu eşti vecinic, aşa cum te vezi ca făptură a lui: în îndurare * în slavă.
Sigur că, mai presus de toate, trebuie să fim cu minte, nu „cuminţi“, cum scrie Noica. De ce n-am fi?

Mircea Vulcănescu, ” Opere I – Către fiinţa spiritualităţii româneşti”, Ed. Fundaţia Naţională pt. Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2005, pg. 952-956