1. În lucrurile care depăşesc puterea omenească, fie că trebuie să ridice greutăţi, fie să se întreacă în discursuri cu cei care sunt cu totul neputincioşi în fiecare din cele două domenii, cei care sunt superiori fie prin puterea trupului, fie prin iscusinţa cuvintelor, ajung la un rezultat egal cu cei întru totul neputincioşi, fiindcă nici unii, nici alţii nu ar duce la bun sfârşit lucrul, nici nu ar atinge vreodată scopul propus. Ar fi cu neputinţă cuiva a atinge cu mâna stelele, chiar de ar fi uriaş şi ar putea să îşi întindă mâna mai mult decât toţi ceilalţi, precum ar fi cu neputinţă aceasta şi celor mai mici de statură, fiindcă şi unii şi alţii, deopotrivă, sunt aproape egal depărtaţi de acele înălţimile eterice, tot aşa cei vestiţi prin elocinţa lor – când este vorba de lucruri mai presus de cuvânt, cu nimic nu sunt mai buni decât cei cu totul neiscusiţi în arta de a vorbi. Căci cine oare, încercând să se ocupe de acele lucruri în faţa cărora orice cuvânt păleşte, nu se va arăta doborât de mărimea acelor lucruri aidoma acelora care sunt cântaţi în mituri şi poveşti că pot ei singuri să susţină greutatea universului întreg[1], sau în chipul acelor alcătuitori de mituri, potrivit cărora ar fi cu putinţă oamenilor a încerca singuri prin ei înşişi să deschidă drum către cer[2], până într-atât sunt rătăciţi de adevăr, după cum este cu neputinţă cugetelor şi cuvintelor omeneşti a atinge Cuvântul dintâi, fiind un lucru mai presus de lume şi de cele de pe pământ şi din jurul pământului, fiind una cu cele dumnezeieşti şi fiind socotit de un chip cu Dumnezeu.

2. Dar mai presus de cea mai înaltă culme a tuturor sfinţilor este Maica lui Dumnezeu care trece – pentru a grăi ca în Psalmi-, „spre locaşul cortului celui minunat” şi care a intrat în Sfânta Sfintelor „în glas de bucurie şi de laudă” (Ps. 41:4) şi în răsunetul cântărilor dumnezeieşti atât al celor care o însoţeau atunci, cât şi al nostru, al celor care acum o sărbătorim. Deci este mai presus şi de această înălţime a sfinţilor din ceruri, nu numai fiindcă nici unul dintre toţi nu ar putea vreodată să ajungă la vrednicia de a cânta cum se cuvine, dar nici toţi laolaltă, chiar de s-ar întâmpla să fie reuniţi într-unul, şi fiind toţi o singură gură, toţi câţi au fost mântuiţi prin Fiul ei. Şi chiar dacă toată zidirea ar fi lăsată să îi aducă slava corespunzătoare celei care este Maica Ziditorului a toate, cum ar putea fi de vreun folos laudele noastre, faţă de măririle aduse de Fiul ei, încât chiar de vei socoti pe toţi la un loc, şi nu va fi totuşi decât puţinul unei picături de ploaie faţă de oceanul negrăit al slavei? Astfel, cât de mult depăşeşte puterea mea şi cât de mult mă abţin să socotesc că voi găsi cuvântul de laudă care să fie pe potriva desăvârşirii Maicii Domnului după virtute şi cu cea care este cu adevărat mai fericită şi mai bună decât toate sau decât întreaga zidire.

3. Cum dar altfel aş putea să împlinesc dorul şi cum îmi voi face datoria, sau cum voi mărturisi harul atâtor nesfârşite daruri care vin de la ea peste mine decât înălţând cântare ei din toate puterile? Căci dorul înalţă, iar datoria constrânge, atât pentru voi cât mai ales pentru mine. Iar harul primit făgăduieşte şi celor ce urmează, iertarea care vine de acolo şi iubirea de oameni a acestei Mirese Pururea-Fecioare, care este neîncetată, precum o inimă care străbate pe toţi supuşii, ca şi cum le-ar cuprinde pe toate şi le-ar păstra pe toate întru sine, fiind mereu aproape şi prezentă pentru cei care o cheamă, prin neobosita ei mijlocire lucrătoare şi atotfolositoare, către Cel Ce S-a născut dintr-însa, Dumnezeu, mijlocire care în chip proniator le împlineşte pe toate, atâtea câte putem cunoaşte. Iar noi le vom vedea din bunătăţile cele revărsate peste noi de către ea, cunoscând, şi din cunoştinţă, având mai întărită credinţa.

4. Pe aceasta şi eu chemând-o cu toată puterea credinţei, nădăjduiesc ca până în sfârşit să o am drept ajutor, cufundându-mă în noianul minunilor sale. Iar pentru voi toţi câţi sunteţi adunaţi în jurul nostru acum precum şi pentru cele ce vor urma pe parcursul acestui cuvânt, nu este nevoie să mă justific. Dar vă veţi arăta cu uşurinţă îngăduitori şi iertători dacă veţi ţine seama şi de vorbitor, de pricini şi de măreţia subiectului. Dar mai ales, fiindcă fiecare dintre voi aveţi nevoie de îngăduinţă şi iertare de la toţi, ori de câte ori aduceţi Maicii Domnului felurite cântări (şi ar trebui să îi aduceţi cât mai multe, cu toţii fiind îndatoraţi să îi aducem prinos Maicii Domnului, laolaltă şi fiecare în parte, prin noi înşine şi în împreună-lucrare unii cu alţii) aducându-i deci datorata laudă, dar cunoscând totodată că nu suntem în stare să o cântăm după vrednicie. Prin urmare, însoţindu-ne în cântările închinate ei din orice veac, cele de fiecare ceas şi de fiecare zi, împliniţi fără încetare dumnezeiescul şi melodiosul cor în jurul a celei ce s-a făcut cămară de nuntă cerească.

5. Vino, aşadar, dumnezeiască oştire, teatru sfânt[3], ceată în unimea Duhului ceresc, lucraţi împreună cu mine cuvântul şi însuşiţi-l, nu numai deschizându-vă urechile, şi tinzând şi mintea odată cu ele, ci aducând în ajutor şi rugăciunea curată. Astfel încât Cuvântul Tatălui celui de sus să-mi dea ajutor să grăiesc cuvintele pentru maica Sa, ca nu cumva cel ce cântă, să cânte fals, ci să-mi dea să săvârşesc cântarea ca pe ceva armonios pentru urechile iubitoare de cuvântări dumnezeieşti. Este deci trebuinţă de îmbelşugatul ajutor al lui Dumnezeu pentru cei ce se înhamă la acestea care sunt lucrarea numai şi numai a inspiraţiei de acolo, ca şi pentru aceia care din veac au adus cuvântări mai potrivite ei şi mai desăvârşite. Căci orice percepţie a simţurilor, precum şi a celor simţitoare, Dumnezeu le-a sădit la început în pământ, şi fiindcă nicidecum nu exista nimic dintre cele aflate în puterea simţirii care să poată cuprinde mintea, l-a zidit pe om singur cuprinzător al minţii. Fiindcă iarăşi, deşi neamul omenesc a sporit, nu s-a găsit nici unul din el care să-L poată cuprinde pe Dumnezeu „prin Care toate şi din pricina Căruia toate s-au făcut” după cuvântul Apostolului ( I Cor. 8:6; Col. 1:6); Rom. 11:36) a făcut pe această Pururea-Fecioară, după cum a binevoit, Împărăţie Lui, ca să zic aşa, pentru marea ei curăţie, singură cuprinzând în trup plinătatea dumnezeirii, şi nu numai cuprinzând O! preaslăvită minune! ci şi născând şi lucrând dumnezeiasca înrudire a tuturor oamenilor, a celor de dinainte de ea şi a celor de după ea.

6. Căci fiind alese de Dumnezeu două neamuri din tot veacul, Născătoarea de Dumnezeu a stătut la mijlocul acestora apărând în chip descoperit, ca o podoabă însufleţită a toată frumuseţea, icoană însufleţită a toată virtutea, sălaşul şi încununarea harurilor omeneşti şi dumnezeieşti şi, ca să spunem aşa, împreună-folositoare cerului şi pământului şi tuturor celor mai presus de ele. Căci aceasta este cea mai dumnezeiască întâistătătoare a Israelului celui duhovnicesc, – care este acelaşi lucru cu a spune desăvârşirea neamului creştinesc -, fiind pricina Celui mai presus de toată pricina, prin Care a răsărit tot neamul pământesc şi care i-a făcut pe toţi cereşti, arătându-i duh în loc de trup, şi făcându-i fii ai lui Dumnezeu. Iar cât priveşte Israelul cel după trup, din care s-a născut după trup, la atâta slavă i-a adus pe strămoşi, încât pentru ea au fost făcuţi şi părinţi ai lui Dumnezeu. Dar mai ales, ca să spun ceva mai cuvenit despre cât de mare este vrednicia acestei Mirese Fecioare, nu numai că a mijlocit pentru neamurile cele alese, dar a stat între Dumnezeu şi tot neamul omenesc, pe Dumnezeu făcându-L Fiu al Omului, iar pe oameni făcându-i fii ai lui Dumnezeu. Singură această maică prin fire, dar biruind rânduiala firii, L-a născut pe Dumnezeu şi prin negrăita ei naştere s-a făcut Împărăteasă a toată zidirea din lume şi  mai presus de lume, „căci toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.” (Ioan 1:3)

7. Iar însemnele acestei Împărăţii nu sunt gătirea cu coroane, pentru mulţi de neatins, pietrele preţioase sau purpura şi veşmintele alese şi podoabele împărăteşti cele schimbătoare pe care le caută cei care vin din pământ[4] şi care nu pot să se desprindă de cele pământeşti şi al căror suflet este mai degrabă stăpânit de mantia împărătească [decât sunt ei purtători de mantie împărătească]. Iar acele semne ale [Împărăţiei cereşti care este Maica Domnului] sunt negrăitele şi nebănuitele haruri, puterile şi energiile cele mai presus de fire care se îndreaptă sus şi mai presus de cerurile acestea ordonate. Apoi sunt prorociile şi dumnezeieştile aşezăminte care au îndreptat spre mai bine legile firii, venirea Duhului Sfânt şi umbrirea dumnezeiescului Duh, luarea în pântece şi zămislirea cea mai presus de fire în feciorie, deşertarea Cuvântului lui Dumnezeu, naşterea în feciorie a Pururea-Fecioarei, şi minunea minunilor! deschiderea[5] pântecelui prin naşterea fără sămânţă bărbătească, a pruncului, fără însă a deschide, ci păzind neatinse peceţile fecioriei.

8. Cine ar putea, nu spun să se cufunde în adâncul, ci doar şi numai să privească în altarul cel cu adevărat şi cu totul nepătruns şi să ajungă dinaintea uşilor sălaşului întru care s-a pogorât să locuiască Cel Care îşi are sălaşul mai presus de toată firea, Împăratul cerurilor, Domnul Domniilor, Cel Care prin fire are asupra tuturor nesurpată putere? Ce cuvânt şi numai puţin s-ar putea apropia de vrednicia şi dacă i s-ar îngădui aceasta să istorisească cele ale ei şi cele despre ea, cele mai dinainte de şi după negrăita naştere? Şi cine ar putea exprima în chip vrednic aducerea de sus a negrăitei hrane, solia cea din cer adusă magilor, care ajungeau spre închinare de departe, slavoslovia făcută de îngeri unind pe cele cereşti cu pământul şi împreună adunându-se, ca supuşi, cu Împărăteasa a toată lumea. Căci şi mai înainte de toate acestea încă, şi pentru acestea prorocii ale Prorocilor celor primitori de Dumnezeu, faceri de minuni, mai dinainte au vestit, prin cuvinte învăluite marea minune care avea să vie. Aşezăminte ale Duhului în multe feluri au preînchipuit adevărul care avea să fie. Schimbări ale neamurilor şi lucrurilor au deschis cale săvârşirii acestei noi taine, făgăduinţa lui Dumnezeu către Ioachim şi Ana că vor naşte la bătrâneţe, ei care din tinereţe au fost fără copii, făgăduinţa acestei minunate familii către Dumnezeu că vor dărui înapoi Dăruitorului pe cea dăruită. După această cu adevărat datorată şi dreaptă făgăduinţă şi drumul la dumnezeiescul Templu cu cea închinată lui Dumnezeu şi neobişnuita intrare a Împărătesei acesteia în însăşi Sfânta Sfintelor care era locaşul consacrat lui Dumnezeu Unuia şi de unde Acesta le vorbea arhiereilor la vremea cuvenită, care intrau acolo o singură dată pe an, ( Ex. 30:10; Levitic, 16:2-34); Evr. 9:7), în vreme ce Fecioara Maică în vârstă de trei ani a intrat şi a rămas acolo pentru noi.

9. Pentru aceasta şi noi prăznuim azi, privind răsplata de folos comun pentru înfrânarea cea neînfruntată – pogorârea cea mai presus de fire a lui Dumnezeu pe pământ prin ea şi preaslăvită urcarea noastră la ceruri prin El, căci acolo dumnezeiasca pruncă sălăşluită în sfintele sfintelor în care nu se putea intra, înalte „suişuri în inima sa a pus” (Ps. 83:6) şi ajungând până la ceruri, cu adevărat, de acolo pe Stăpânul cel mai presus de ceruri l-a atras către noi. Acolo „toată slava fiicei Împăratului este înlăuntru” (Ps. 44:15) după cum este scris, fiindcă a întrecut pe toţi oamenii, prin negrăita frumuseţe a curăţiei cuvenite ei întocmai cum din strălucirea aurului, Ziditorul a ales să-Şi gătească un chip de împreună-fire cu El Însuşi, acela al făpturii Sale, făcându-Se după asemănarea oamenilor (o, negrăită iubirea Ta de oameni, Stăpâne!) pentru ca să armonizeze zidirea Lui cu vrednicia Ziditorului.

10. Vedeţi împletirea cununilor fecioriei? Vedeţi de cât folos comun este această porfiră împărătească[6]? Fiindcă Fecioara nu prin vreo întâmplare a fost făcută Împărăteasă a toate având stăpânire asupra celor care după fire erau de o cinste cu ea, şi nici nu şi-a adăugat sieşi nimic din ceea ce este mai bun după nume şi nici nu şi-a făcut supuşi din cei de un neam cu ea după rânduielile pământeşti care fac să se deosebească cei de jos după înălţimea rangului, iar nu după dreptate. Ci pe toţi cei inferiori ei îi ridică prin ea arătându-l pe cel ce ascultă, ceresc în loc de pământesc, ea însăşi, având parte de cea mai înaltă cinste şi putere şi de cea mai aleasă vrednicie din ceruri, a fost rânduită Împărăteasa cea mai înaltă peste cele înalte şi preafericită a fericitului neam, strălucind pretutindeni cu trupul şi sufletul, dumnezeieştile şi preacuratele mărgăritare. Căci precum Dumnezeu a voit să plăsmuiască un chip a toată frumuseţea, şi să arate în el, în chip preacurat, puterea Lui cu privire la acestea, şi oamenilor şi îngerilor şi a zidit lumea tuturor celor văzute şi nevăzute comună oamenilor şi îngerilor sau mai degrabă împletind cununa tuturor harurilor dumnezeieşti şi omeneşti, frumuseţea cea preaînaltă care împodobeşte cele două lumi, tot astfel, atât de frumos le-a împodobit cu adevărat împreunându-le pe toate, dar şi deosebindu-le pe toate, arătându-ne nouă, prin Maica luminii, un chip extraordinar al puterii creatoare, care vine numai de la El.

11. Adică, aşa precum la început când a pus luminătorul cel mare ca stăpânitor al zilei, mai întâi a creat lumina răspândită pretutindeni (Fac. 1:3-16) şi numai după aceea a făcut să apară discul soarelui, la fel şi acum pe această Pururea-Fecioară şi Dumnezeiască Maică, a arătat-o far al negrăitei lumini a toată virtutea, fiindcă mai întâi binele era revărsat tuturor, şi numai apoi s-a reunit mai presus de minte şi de cuvânt întru ea care a şi întrecut chipul a toată virtutea. Aşadar cele care sunt de ajuns celor mai buni din veac, care au fost împărţite ca să fie cei mai buni, dar toate cele cu care sunt dăruiţi, fie că e vorba de îngeri, fie de oameni, sunt în parte. Numai ea pe acestea le primeşte în întregime, pe toate avându-le desăvârşit şi îmbelşugat cât nu se poate spune. Şi astfel, din prisosinţa darurilor sale izvorăşte şi către cei care o cinstesc pe ea harul cel îmbelşugat dăruind însuşi faptul de a fi înălţaţi până la ea, care este însuşi discul[7] atâtor mulţimi de haruri şi împărţind cu dărnicie, din bunătate, cele mai bune daruri.  Aşadar niciodată nu va înceta să arate milă faţă de toţi oamenii şi să ne dăruiască nouă toate binefacerile ei şi desăvârşita bogăţie.

12. Dar dacă va cerceta cineva obârşia şi călăuzirea către toată bunătatea, va mărturisi că această Fecioară este în virtute şi pentru cei ce trăiesc după virtute, ceea ce este soarele în lumina sensibilă pentru cei care trăiesc sub lumina lui şi că ceea ce s-a petrecut la început, totul este o prefigurare şi un chip al celor săvârşite mai apoi în chip negrăit în aceasta. Iar dacă vom privi către soarele care a răsărit oamenilor din ea neînchipuit, Care are şi supra-are prin fire toate cele dobândite de ea prin har, aşadar, dacă vom ridica ochii minţii noastre către acest soare, îndată cer ni se arată Fecioara, atât pentru cei de sub ceruri, cât şi de deasupra, dobândind moştenirea tuturor bunătăţilor, fiind cu atât mai strălucitoare în chip dumnezeiesc decât cei dăruiţi cu haruri de El, precum decât soarele mai mare este cerul, dar decât cerul, mai strălucitor este soarele.

13. Care cuvânt oare va putea descrie frumuseţea strălucirii tale, Maica lui Dumnezeu, Preacurată Fecioară? Căci nu este cu putinţă a spune darurile tale prin cuvinte sau cugetări. Toate covârşesc şi minte, şi cuvânt. Şi totuşi ne este îngăduit să te cântăm pe tine, fiindcă ne primeşti cu iubire de oameni. Căci tu eşti binecuvântat sălaş al tuturor harurilor şi plinirea a toată frumuseţea şi bunătatea, boltă însufleţită a virtuţii şi a bunătăţii, ca una care singură între toţi te-ai învrednicit de toate harurile Duhului Sfânt şi mai mult decât atât, singură, în chip de neînţeles ai avut în pântece sălăşluit pe Cel întru Care se află comorile tuturor acestor haruri şi fiind pentru El cort neînţeles şi atâta grijă arătându-i de copil, încât să fii primită să locuieşti în acelaşi cort cu El din vârsta copilăriei, arătând încă de atunci, prin atâtea lucruri neînţelese, că eşti chivot nestrămutat al tuturor harurilor.

14. Astfel s-a arătat mai mare decât toţi oamenii din toate timpurile, învrednicindu-se de mari daruri, încât şi pentru părinţii care au născut-o a fost mai presus de înţelegere, după cum mai de neînţeles a fost şi petrecerea în [Sfânta Sfintelor] şi mai presus de înţelegere decât toate şi covârşind toate, a fost naşterea cea fără de bărbat. Căci fiind înzestrată cu acele făgăduinţe de la Dumnezeu şi de la oameni, – adică a celor ce au născut-o pe ea (Căci aceştia, bine făcând, au împlinit la rându-le făgăduinţa lor către Cel de la Care au primit făgăduinţa, iarăşi dăruind-o Acestuia pe cea închinată,) iar tu fiind înfrumuseţată, ai înfrumuseţat, la rându-ţi, toată lumea cu făgăduinţele cele mai presus de lume, la vreme. Căci într-adevăr, după puţină vreme ţie ţi-a fost făgăduit Însuşi Acela, prin Care şi pentru Care a fost făcută o aşa de mare făgăduinţă, ca întru tine să se împlinească făgăduinţele făcute din veac prietenilor lui Dumnezeu şi minunile şi descoperirile din vederile şi tainicele arătări care sunt ca nişte negrăite chipuri. Căci singură între toţi ai atins desăvârşita contemplare, covârşind firea noastră comună tuturor prin unirea cu Dumnezeu, nu numai prin negrăita naştere, ci şi prin comuniunea în bine cu El, după ce ai ajuns la înălţimea curăţiei.

15. Trebuia, aşadar, ca aceea care va naşte „pe cel împodobit cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor” (Ps.44:3) să fie şi ea tuturor întru toate neîntrecută şi să fie gătită încă din copilărie cu minunata frumuseţe, potrivită ei întru totul, încât, din asemănarea arătată întru ea cu El, să fie recunoscut Fiu al Fiicei Pururea-Fecioare şi orice ochi ar fi văzut-o să o mărturisească pe ea începutul după trup al celui fără de tată. Căci cum şi ce raţiune ar avea ca Cel Ce ţine universul întreg numai prin cuvânt şi Care îl împodobeşte cu multe chipuri de frumuseţi, să nu transmită dintotdeauna şi deplin, această putere creatoare de frumuseţe şi celeia prin care Însuşi urma să o aibă după firea pe care a asumat-o şi de la care ştia că o va primi în schimb? Aşadar, pentru aceasta, Cel Care îmbracă crinii câmpului mai frumos decât mantia împărătească a lui Solomon ( Mat. 6:28), Însuşi pe Fecioara din care avea să îmbrace veşmânt, trupul omenesc, în chip mai presus de fire, astfel a împodobit-o, făcând-o vrednică de admiraţie tuturor, dumnezeiesc sălaş a toate bunătăţile şi frumuseţile, laolaltă şi a fiecăreia în parte. Singură între toţi oamenii din veac nu s-a arătat întru nimic lipsită de ceva, ci pe toţi întru toate i-a întrecut cu mult peste măsură, pe cât cerul faţă de pământ, astfel încât să ni se arate şi nouă ca unii care stăm departe, – precum astronomii care pot vedea de departe stelele – şi să privim întins către cele ale ei.

16. Aşadar, dacă se spune că din această pricină a fost adus neamul oamenilor la fiinţă de către Dumnezeu pentru ca, văzând cerul şi pământul cu toate cele ce sunt într-însele ca lumea celor văzute, şi prin aceasta, ridicând mintea la frumuseţea celor nevăzute, să cânte pe Dumnezeu, creatorul a toată făptura celor văzute şi nevăzute, cu cât mai mult nu ar spune cineva că cea cântată de noi astăzi şi mai mult a fost născută anume pentru aceasta: ca printr-o minune să îi aducă să creadă în Creatorul pe cei care privesc către ea, minunea minunilor pe care a strălucit-o cu multe feluri de frumuseţi, luminând mai mult decât luminătorii şi decât minţile cereşti? De bună seamă: căci dacă „toată slava fiicei Împăratului este înlăuntru” (Ps. 44:15), cele din afară ale ei nu sunt în discordanţă, ci se armonizează şi sunt prietene cu cele dinlăuntru în chip minunat.

17. Or, ştiind acest lucru, vei cunoaşte că tot către aceasta tinde şi mintea prorocului. Căci nu spune înlăuntru, ci dinlăuntru este toată slava fiicei Împăratului, adică a luminii dinlăuntru revărsată spre cele dinafară, arătând tuturor celor ce văd buna potrivire[8] zăvorâtă înlăuntru, de la înălţimile cuvenite ale nepătimirii, şi fiind cu adevărat plină de toată frumuseţea, a arătat feciorelnic suflet. Căci dacă dreptul Iosif pe bună dreptate este numit preafrumos, (Fac. 39:6) cum nu va fi vrednică de această numire cea Atotcurată? Cum dar nu va fi diferită în frumuseţe de acela precum şi se deosebeşte fecioria de înfrânare şi încă o feciorie care întrece şi pe cei netrupeşti, pe cât diferă înfrânarea[9] de orice har şi orice virtute sălăşluite într-un suflet împreună cu desăvârşit curata feciorie. Aşa încât Iosif nu s-a conformat pururea numelui, căci era preafrumos numai cu trupul, dar ea are cu adevărat numele de frumos potrivit şi la tot binele din suflet şi cu privire la frumuseţea sălăşluită într-un trup preacurat, arătându-se celor care o văd pe ea ca şi noi, în cele din afară, iar celui ce vede în duhul prorociei i-a fost cunoscută în cele lăuntrice.

18. Aşadar, având dumnezeieştile haruri şi toate câte sunt daruri ale firii de la sine, ca să zic aşa, din pântecele maicii sale, nu ca şi când ar fi trebuit să i se adauge ei ceva de la o altă fire (fiindcă socotesc că astfel trebuie să numim pe cele pe care le deprindem prin învăţătură), a ştiut că este adusă ca la nişte dascăli spre a învăţa, dar fiind condusă de minte s-a arătat mereu ascultătoare lui Dumnezeu, iar îndrumările cele de la oameni le-a lăsat cu desăvârşire şi astfel a primit înţelepciunea cea nestricăcioasă de sus la o vârstă la care părinţii de obicei îi încredinţează educatorilor şi retorilor pe copiii lor – care nu vor aceasta din pricina vârstei fragede-, în vreme ce ea însăşi a fost închinată lui Dumnezeu în Sfânta Sfintelor nepătrunsă ca în nişte minunate palate împărăteşti, unde petrecea ca un tron însufleţit împărătesc, mai înalt decât orice postament, un tron potrivit prin virtuţi cuvenite unui astfel de Împărat care şade pe el.

19. Dar fiindcă nu trebuia expusă tuturor privirilor această cămară împărătească precum mărturisesc şi Scripturile care spun că Dumnezeu „locuieşte întru lumină neapropiată” (Tim. 6:16), adică nevăzută, – fiindcă, aşadar, nu trebuia să aibă întreaga petrecere a vieţii văzută de toţi, cortul în care s-a sălăşluit pe pământ Cel Preaînalt, Sfânta Sfintelor, cortul numelui Dumnezeiesc, cum o numeşte David ( Ps. 73:7) a fost adus să fie sălaş, din copilărie încă pentru Maica Domnului. Căci unde era mai potrivit cu adevărat să sălăşluiască decât în Sfânta Sfintelor? Căci unde în altă parte ar fi fost mai bine ca să fie pus adevăratul cort al lui Dumnezeu? Şi cum nu s-ar fi pus cortul cel adevărat în cortul care a  preînchipuit-o? Cort întru care S-a sălăşluit Cel ce pe toate cu adevărat le-a întemeiat, adevăratul Împărat, Stăpânul stăpânitorilor, Cel care se încinge cu minunata şi felurita mantie care se revelează prin firea cea zidită şi nezidită.  Cort luminat nu de strălucirea metalelor, ci plin de strălucirea harurilor celor raţionale. Cort cuprinzând în el nu doar chipuri ale celor netrupeşti sau trupeşti de la început, ci un cort care poartă în sine însuşi, negrăitele fulgerări suprafireşti ale curăţiei inteligibile, cunoştinţa cea de un chip cu Dumnezeu[10], strălucirea fecioriei celei bineplăcute lui Dumnezeu, precum şi strălucirile tuturor bunătăţilor vrednice de Dumnezeu şi, ca să spun pe scurt, cu adevărat locaşul Lui Dumnezeu Cel Care pe toate le ţine?

20. Pentru ea, aşadar, Moise mai dinainte văzând că va fi locaşul lui Dumnezeu cel însufleţit, a ridicat cortul acela, şi pentru ea, mai dinainte a pregătit pe cele inaccesibile [Sfânta Sfintelor] şi învăţând de la Dumnezeu cele viitoare cu privire la ea, a fost învrednicit de cuvintele acelea grăite mai presus de fire, arătând mai dinainte tuturor vrednicia acesteia cu fapta şi cuvântul, covârşindu-le şi mutându-le pe toate din fragedă pruncie. Căci nu numai prin felul de viaţă a avut fiica lui Dumnezeu, Fecioara, locaşul cel mai vrednic de sus pentru ea, datorat dobândirii unei vrednicii mai înalte decât aceea de a sălăşlui în cort mai presus de toţi, fiindcă prin vrednicia petrecerii sale a depăşit pe toţi – şi prin felul acesta a adus mai dinainte şi o mărturie vie cu privire la marea taină ce avea să fie pentru ea. Căci a primit locul afierosit numai lui Dumnezeu, spre petrecere Lui, şi de unde Domnul împărtăşea dumnezeieştile voiri[11] prin Moise şi Aaron pentru cei care se apropiau de la mare distanţă împreună cu ei şi după ei, după vrednicie, şi unde credeau că locuieşte neîncetat şi în răstimpul dintre acele mijlociri. Tocmai acest locaş care era numai spre propria Lui petrecere, l-a primit, în chip de neînţeles, Copila lui Dumnezeu, nu pentru o perioadă de puţini ani, arătând astfel celor ce au minte şi mai dinainte propovăduind că ea însăşi avea să fie cu totul adevăratul altar şi locaş de petrecere a lui Dumnezeu şi jertfelnic al Aceluia, fără de asemănare mai bun şi locaş de taină al celei mai de sus înălţimi a tainelor Duhului Sfânt.

21. Pe lângă cele spuse, a dat o tăcută mărturie însemnată celor ce înţeleg că nu întâmplător a ales o viaţă în isihie şi desprinsă de toţi. Căci dacă Sfânta Sfintelor este nevăzută privirilor tuturor şi desăvârşit închisă pentru toţi oamenii şi este separată printr-un perete de toţi şi de toate şi este înconjurată de catapetesme şi la porţile din faţă acoperită cu văl şi cu acoperăminte şi nimănui deschise, afară numai arhiereului după rânduială, dar şi acestuia o dată pe an, când el se punea înaintea lui Dumnezeu, făcându-L milostiv pentru sine însuşi şi pentru toţi cei de afară; cum oare cea care este masa purtătoare a hranei celei îngereşti şi ţarina cea pururea roditoare şi, mai mult decât atât, ţarina pomului veşnic, jertfelnicul de obşte al întregului neam omenesc la care o singură dată în toţi vecii a intrat cel mai dumnezeiesc arhiereu şi „singurul pe care se cuvenea să-l avem” după cuvântul Apostolului (Evr. 6:20; 7:26) şi prin care S-a făcut Mijlocitor şi în chip nedespărţit a unit pe Dumnezeu cu oamenii, cum oare această comoară feciorelnică nu ar fi fost ţinută în cele mai ascunse petrecând o viaţă nevăzută tuturor oamenilor?

22. Şi dacă de sfinţii cei din vechime „lumea nu era vrednică” (Evr. 11:38) cum oare ar fi putut fi vrednică de ea, care este mai înaltă şi decât sfinţii îngeri din ceruri? Înţelege şi din aceasta cât de mare este înălţimea acestei Fecioare; căci aceia au fugit de petrecerea împreună cu oamenii, precum Însuşi spune: „în munţi şi în pustietăţi şi în crăpăturile pământului”, iar acesteia i-a fost dată spre sălăşluire Sfânta Sfintelor întru care a fost îngăduită să locuiască această preacurată Fecioară, când încă nici nu trecuse de vârsta primei pruncii, deşi s-a arătat că este mai înţeleaptă decât cei care au ajuns la vârsta deplinei înţelepciuni precum va arăta şi urmarea acestui cuvânt.

23. Căci fiind dăruită de la Dumnezeu şi lui Dumnezeu şi asta mai înainte de naşterea ei (şi cum ar fi putut să nu fie astfel cea care din veac a fost rânduită să fie sălaş Ziditorului veacurilor?) aşadar dăruită fiind lui Dumnezeu şi rod al rugăciunii şi cererii drepţilor (o! ce aripi ale rugăciunii aceleia, o! câtă trecere pe care a aflat-o la Domnul! O! ce inimi ale acelora atâta de nepătate, încât au adus lui Dumnezeu o astfel de rugăciune, care la atâta har a ajuns şi la atâta dăruire de la Domnul!) aşadar rodul unei astfel de rugăciuni fiind Fecioara, a fost adusă de părinţii ei Dătătorului iarăşi ca o ofrandă iubită, prin rugăciune (o! minunată pereche! O, jug binecuvântat împreună arând şi dar aducând sălaş mai râvnit decât cerurile), aşadar s-a adus ca dintr-o sfântă rădăcină care a odrăslit mlădiţă preasfântă, vlăstar care prin mărimea vredniciei a ajuns până la cer, mlădiţă care a odrăslit floarea cea mai dinainte de veci şi neveştejită, mlădiţă care a odrăslit pe Cel Care numai prin Cuvânt a odrăslit toată firea. A fost adusă deci mlădiţa aceasta altoită (vino, David, strălucind ca să spui prin armonioasă cântare în alăută) „ca un măslin roditor în casa lui Dumnezeu” (Ps. 51:8) „ca un pom” al tainelor lui Dumnezeu care „rodul său îşi va da la vremea sa” şi care va rodi negrăit „lângă izvoarele apelor” Duhului (Ps. 1:3).

24. S-a adus închinată lui Dumnezeu de către cei ce au născut-o, Maica lui Dumnezeu, nu o copiliţă, nu o tânără, sau fiind doar cu puţin mai mică, ci abia de trei ani şi până mai ieri sau alaltăieri, încă mai era alăptată la sânul maicii sale. Dar încă de la această vârstă, Fecioara a arătat cele de cuviinţă celor care ştiu să judece drept. Căci cu negrăită veselie s-a arătat această înaintare. Şi fiind deja aproape de uşile din faţa Templului, tinere de bun neam, îmbrăcate potrivit neamului, au întâmpinat-o cu făclii, şi, astfel, cu mult alai fiind cinstită, după cuviinţă, au însoţit-o cu osârdie către cele dinlăuntru, şi prin aceasta, Fecioara a arătat limpede că simţea mai bine decât toţi cele săvârşite pentru ea şi cele ce rămâneau să fie plinite. Plină de demnitate şi plină de haruri şi admirată de toţi pentru frumuseţea şi purtarea cuvenite şi pentru maturitatea cea plină de înţelepciune, amestecându-se printre celelalte în bună rânduială, cum n-ai spune, iar apoi, adăugând la rânduială şi râvna, şi înlocuind zăbava cu graba, iuţind pasul, a înaintat, depăşind corul fecioarelor care făceau cerc în jurul ei, lăsând în urmă pe cei care o aduceau, aşa ca să se împlinească limpede cuvântul Psalmului aceluia „Aduce-se-vor Împăratului fecioare în urma ei, prietenele ei se vor aduce ţie, aduce-se-vor întru bucurie şi veselie, aduce-se-vor în palatul Împăratului” (Ps. 44:18)

25. Dar încă şi Arhiereul a arătat la întâmpinare cuvântul acela prorocesc grăit întru totul despre ea: „ascultă, fiică, şi vezi, şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părinţilor tăi, şi va dori Împăratul frumuseţea ta” (Ps. 44:10), a stat puţin cu bunăcuviinţă, Fecioara, luând seama la cele auzite, şi de îndată a lepădat în urmă toate, părinţi, doici, jocurile copilăriei, despărţindu-se ea însăşi de cei dimpreună cu ea, singură între toate în chip strălucit şi strălucitoare, s-a apropiat de ierarh, privind către acesta cu încântare, cu blândeţe, şi aşa, cu graiul peltic şi cu purtările stângace şi drăgălăşenia pe care le avea potrivit vârstei, s-a încredinţat desăvârşit pe sine lui Dumnezeu, prin aplecarea firească către El.

26. Dar oare nu de mirare sunt unele ca acestea? Cum oare cea care era numai de trei ani, s-a încredinţat cu totul Celui Care printr-o mai mare pronie a îndreptat căile ei, şi, care, întru cunoştinţă, deosebeşte între făptură şi Ziditorul făpturii şi acordă cea mai mare cinstire, cuvenită Celui mai Mare peste toată făptura, cea care preferă pe Dumnezeu în locul braţelor mamei şi ale tatălui, şi între toate cele ale casei, a aflat mai de cinste altarul lui Dumnezeu şi pe ierarhul Lui, nefiind atrasă înspre nimic altceva, şi a ales pe Dumnezeu mai presus de toate şi pe cele dumnezeieşti, şi de aceea a alergat la acestea cu bucurie? Căci oare nu despre ea spune David Prorocul către Dumnezeu: „Dreptatea şi judecata sunt temelia scaunului Tău” (Ps. 88:14). Şi apoi ea însăşi este numită tron însufleţit al lui Dumnezeu sau mai degrabă numai vrednicia acesteia (căci nu se spune că este singura mai presus de cetele cele nematerialnice de sus?) şi pentru aceasta mai mult decât acele tronuri, ea aduce la împlinire şi se arată a fi temelia negrăitei dreptăţi şi a marii judecăţi (Ps. 96:2). Astfel Fecioara a fost preaslăvită cu cea mai plină de discernământ cunoştinţă şi mai înainte de naşterea ei cea negrăită care fiind mai dinainte văzută duhovniceşte, acum s-a arătat tuturor în cea mai mare certitudine.

27. Aşadar şi pentru Moise încă de la vârsta lipsei de discernământ, deşi limba îi era anevoioasă şi gîngavă, a propovăduit, în chip cu totul preaminunat, ţinând urma flăcării dumnezeieşti pe care a preferat-o strălucirii aurului, şi pe care, precum spune cuvântul, a pus-o alături – drept dovadă a maturităţii judecăţii sale – de strălucirea cunoştinţei. Iar celelalte ale lui privitoare la bunătăţile din suflet, sunt ca nişte semne prevestitoare ale bărbăţiei viitoare, dar în comparaţie cu acestea de acum, nu este aproape nici o pricină de uimire. Căci oare ce vrednicie putea avea, pentru dispoziţia inimii unui copil, o cunună împărătească împodobită cu petale de aur şi cu pietre strălucitoare (Ex. 4:10) faţă de dragostea braţelor părinteşti, duioşia maternă şi purtarea de grijă cuvenită cărora numai Fecioara dintre toţi le-a rezistat de bunăvoie la vârsta ei? Căci, faptul că a alergat la Dumnezeu cu atâta neţărmurită dragoste şi că a rămas singura să fie ţinută în Sfânta Sfintelor ca pentru a sluji în toată vremea tainei celei negrăite, când s-au întâmplat unele ca acestea lui Moise, pe care, atunci când avea să devină bărbat, frica, iar nu dumnezeiasca dragoste, l-a îndemnat să se depărteze de slujirea lui Faraon (Ex. 2:15), deşi multă vreme după aceea, pentru deprinderea virtuţii şi a luptelor ei şi pentru tinderea către Dumnezeu în munte, a fost învrednicit să fie învăţat în tainele preînchipuite ale acestei Fecioare şi a săvârşit ca un slujitor pregătirile rânduite pentru ea.

28. Dar să lăsăm pe acesta care s-a arătat, pe cât se pare, una cu robii şi să aducem vorba noastră iarăşi la cei care au venit la cunoaşterea de Dumnezeu de bună voia lor. Ne minunăm de Avraam şi de faimosul Melchisedec care au alergat la Dumnezeu de la ei înşişi, dar care erau deja la vârsta maturei cugetări şi care au văzut această mare mărturie a lui Dumnezeu care este lumea aceasta mare, pământul şi cele de pe pământ, amestecul elementelor, armonia desăvârşită a contrariilor, cerul, acest mare hotar care a cuprins toate câte cad sub simţuri, mulţimea stelelor din el, diversa şi minunata lor dispunere şi mişcarea corpurilor cereşti nu simplă, nici imediat contrară, ci armonioasă şi ritmică şi muzicală şi perioadele lor, conjuncţiile şi combinaţiile lor, opoziţiile lor şi de aici configurările cele cu multe înţelesuri cum obişnuiesc să le numească cei care le cunosc pe acestea şi toate celelalte ale firii câte s-au săvârşit prin cuvânt[12], toate mărturisesc şi îl propovăduiesc din veac pe Dumnezeu care este mai presus de toate.

29. Iar Fecioara care nu putea să-şi arunce ochii asupra nici uneia dintre acestea (căci nici vârsta nu o îngăduia), îl are deja pe Dumnezeu în cuget, iar când a fost adusă Lui, s-a bucurat. Mai mult, ea însăşi a înaintat către El din propriul îndemn, ca de la sine prinzând aripi către sfânta şi dumnezeiasca dragoste ceea ce şi înţelegând bine arhiereul lui Dumnezeu – cum că cele ce se petrec în alte suflete abia când, după mulţi ani ajung la vârsta desăvârşirii, chiar şi în sufletele celor aleşi, acestea Fecioara le are în suflet sălăşluite încă din copilărie şi că în tot cuprinsul vieţii va fi în acestea mai presus de toţi ca înălţime – pe ea mai presus de toţi cei mai buni a învrednicit-o să intre în Sfânta Sfintelor şi i-a convins pe toţi cei de atunci să primească faptul petrecut prin împreună-lucrarea lui Dumnezeu şi prin dreapta Lui judecată. Căci Ea avea să fie vasul alegerii, nu doar precum un chivot al celor umbrite şi plin de chipuri, ci al adevărului însuşi. Şi aceasta nu pentru a purta înaintea Împăraţilor şi popoarelor dumnezeiescul nume, precum l-a purtat mai târziu Sfântul Pavel, ci pentru a purta în pântece pe Însuşi Acela al Cărui „nume este minunat” (Fapte: 9:15; Luca 11:27). Astfel, acela a primit numele de Pavel în loc de Saul, nefiind mai mic decât nici unul dintre toţi care au fost numiţi din veac cu nume nou, şi a fost învrednicit să-l poarte cu îndrăznire.

30. Pentru aceea, în chip potrivit, dacă ar privi cineva nu numai începutul bărbaţilor minunaţi renumiţi pentru virtute, ci ar căuta la însăşi calea luptătoare pentru virtute a acelora şi la însăşi răsplăţile desăvârşite şi cununile de sus, va afla că aceia de la început sunt cu mult inferiori faţă de această Pruncă a lui Dumnezeu pe care întregul popor o sărbătoreşte acum, pomenind cu negrăită bucurie mutarea celei dintre oameni în însăşi Sfânta Sfintelor. Căci şi Enoh a fost mutat, dar nu a fost cinstit pentru aceasta cu atâta prăznuire publică. După acesta, a fost răpit într-un car de foc Ilie, dar nu a fost prilej pentru aşa de mare sărbătoare, nici nu a cuprins toate vreo dumnezeiască desfătare şi nici nu le-a dat temei celor de pe pământ să urce la cer. După aceştia a fost adusă să sălăşluiască aici un copil de trei ani şi lumea întreagă s-a bucurat şi tot universul s-a umplut de veselie, plin fiind de dumnezeiescul avânt. O! Doamne! Ce este această minune, care este puterea acestei copile, înălţime a virtuţii, măreţie a slavei? Cine este cea care „a biruit lumea” (Ioan, 5:1) care a înnoit neamul, cine este cea care a făcut să dispară întristarea, rodul blestemului părintesc, şi care a odrăslit dumnezeiasca, neprihănita strălucire. Cine este veselia comună şi privată, cea fără de vârstă, pururea matură care a covârşit curgerea timpului care pe toate le nimiceşte? Dar să revenim la cuvântul nostru!

31. Deci a fost mutat Enoh pentru că era bineplăcut Domnului, şi voi lăsa la o parte faptul că acela era în vârstă de 365 de ani când a încetat din viaţă (Fac. 5:24), iar cea care astăzi este de faţă, era abia o Copilă de trei ani când a fost luată spre săvârşirea faptelor celor mai presus de fire, şi de aici să împartă haruri pe pământ, iar apoi îndată, toate de la pământ la cer s-au înveşmântat în slavă. Dar l-a mutat şi pe acela Dumnezeu. Dar oare la ceruri? Nicidecum. „Căci nimeni nu poate urca la ceruri decât numai Cel Ce S-a pogorât din cer” (Ioan 3:13) făcându-Se al nostru pentru noi din această sfântă Fecioară, „Cel Ce este din cer”. Aşadar dacă este scris că Enoh de pe pământ a fost mutat de Dumnezeu, cu siguranţă i-a fost rezervat un loc cu totul inferior faţă de cel acordat acum Fecioarei. Căci nu este pe pământ un loc mai curat decât cel din Sfânta Sfintelor. Dar fiindcă acela cu nimic nu a folosit neamul, nici nu a nimicit păcatul, nici nu a plinit toată dreptatea, astfel încât la al treilea neam după el a fost potopul a toată lumea, iar acum prin ea şi pentru ea se arată înnoirea lumii şi prin aceasta ne-a deschis nouă acum porţile cerului, nu trimiţând ploaie năprasnică şi înfricoşătoare şi nimicitoare pentru toată suflarea, ci roua Duhului, dulceaţa sufletelor noastre, lumina cea neapropiată, mare şi mai presus de minte [I Tim. 6:16] „care luminează pe tot omul ce vine în lume” [Ioan 1:9].

32. Iar dacă cineva ar vrea să vorbească despre venirea Fecioarei la oameni să ştie că mai are de adăugat multe pentru a arăta superioritatea ei. Căci precum Fiul Cel Unul Născut din Tatăl a venit pentru noi din cerurile sfinte, astfel şi ea însăşi a venit la noi din Sfintele Templului. Drept aceea, mireasa nenuntită a Tatălui Celui Nemuritor a devenit logodnica unui muritor, neavând ea însăşi nevoie de aceste lucruri, ci ca să se arate spre mărturie nouă marea minune a naşterii celei negrăite şi pentru a fi mântuiţi, crezând în ea. Şi precum soarele ne răsare nouă la intervale şi necontenit îşi urmează cursul în cerc şi nu este cine să se ascundă de căldura lui după cum este scris („de la marginea cerului ieşirea lui şi oprirea lui până la marginea cerului” (Ps. 18:7) adică de unde mai întâi a venit, la fel şi Atotcurata avându-şi ieşirea din neamul omenesc şi intrând în cele de nepătruns ale Sfintei Sfintelor şi iarăşi se întoarce către oameni pentru ca pregătind ca o masă a sfinţirii să dea tuturor darul sfinţirii nestricăcios, fără ca cineva să fie lăsat la o parte, nici înseşi cele ascunse ale casei, cele nepătrunse, adică.

33. Dar toate câte sunt pentru noi, de la soare se produc şi fiindcă ele se trec cu repeziciune şi noi avem nevoie de multe şi necontenit de rodirile prin el. Însă de darurile cele nestricăcioase ale Pururea-Fecioarei e nevoie numai într-o singură perioadă şi ea străluminează toate fără încetare, răsărindu-ne nouă în chip de negrăit soarele acela „întru Care nu este mutare, nici urmă de schimbare” (Iacob 1:7). Aşadar, lăsând la o parte mutarea lui Enoh de către Dumnezeu, să ne mutăm ochiul minţii la răpirea lui Ilie care i-a lăsat cojocul de lână ca un mare dar ucenicului său, pentru ca prin el să lucreze mai mult şi îndoit să devină darul facerii de minuni într-însul (IV Regi 2:14). Dar cu cât mai mult întrec minunile Maicii Fecioare pe acelea ale lui Elisei, când ea însăşi a fost statornicită minunea minunilor pe pământ şi minunea multfolositoare cea mai mare din tot veacul şi a dăruit Însuşi Fiului lui Dumnezeu veşmântul[13] adamic din pântece, care veşmânt vrednic de închinare a lucrat pentru noi nu îndoite minuni, ci atâtea minuni încât „dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul cred că lumea acceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris” după cum spune cel mai teologhisitor Evanghelist (Ioan 21:25).

34. Dar pentru ce nu împletesc în cununa fecioriei strălucirea supralumească, ci rămân încă la cei ce au strălucit pe pământ? Dar fiindcă, Fecioară fiind, avea să-l nască pe Cel prin fire mai presus de toate, după vrednicie, a fost încă din copilărie şi fără de asemănare mai înaltă încă şi decât minţile cele supracereşti. Căci despre care dintre îngeri s-a spus vreodată ceea ce s-a spus despre ea care era încă un copil că „va pofti Împăratul frumuseţea ta” (Ps. 44:11). Căci oare nu mai curând îngerii doreau, precum este scris[14] (I Petru, 1:12), să privească la cele la care ne-a fost dat nouă să privim prin ea? Şi despre preaînalta ierarhie a acestora, Isaia scrie că „şi Serafimii stăteau în cerc în jurul Lui” (Is. 6.2), în vreme ce David despre ea anume scrie „şi a stătut împărăteasa de-a dreapta Ta” (Ps. 4:9). Vezi deosebirea de stări? Din acestea să înveţi şi deosebirea ierarhiei lor; căci Serafimii stau în jurul lui Dumnezeu, dar aproape de Însuşi Acela stă numai Împărăteasa a toate, aceea care aproape de Dumnezeu Însuşi fiind, este preamărită şi lăudată de El şi Care o mărturiseşte pe ea ca în faţa unor puteri din jurul Său, zicând precum este spus în Cântarea Cântărilor „ce frumoasă eşti cea aproape de Mine”(Cântarea Cântărilor, 4:1-7), mai strălucitoare decât lumina soarelui, mai înfloritoare decât raiul şi mai preaînfrumuseţată decât toată zidirea cea văzută şi nevăzută. Dar nu numai aproape de El, ci şi de-a dreapta Lui, după cuviinţă: Căci acolo unde şi Hristos Însuşi a şezut în ceruri, „de-a dreapta, adică de-a dreapta măririi”(Evr. 1:3; 8:1). Acolo şade şi ea însăşi: nu numai fiindcă doreşte şi este dorită la rându-i mai mult decât toţi, prin însăşi rânduiala firii, ca o mamă, ci şi fiindcă cu adevărat este şi Tron al Lui. Iar unde stă Împăratul acolo se află şi tronul.

35. Pe acest tron şi Isaia l-a văzut în mijlocul Heruvimilor şi l-a descris ca „preînălţat şi ridicat” (Is. 6:1), arătând prin aceasta că Maica Domnului s-a preaînălţat mai presus de puterile cele cereşti. Căci, dacă îndată după ea, rânduiala cea preaînaltă a ierarhiilor celor mai presus de lume a primit starea a doua, Maica Domnului, în virtutea vredniciei ei, nu are nicidecum starea a doua. Căci dacă minţile îngereşti, erau, prin comparaţie, inferioare ei, şi dacă, potrivit firii, ea era „cu puţin micşorată faţă de îngeri” (cf. Ps. 8:5), acum i-a întrecut în chip covârşitor[15]. Aşadar, precum după discul soarelui nu avem nici un alt luminător care să se arate al doilea ca belşug de lumină, afară numai de lună, deşi strălucirea ei este cu mult mai neînsemnată, în acelaşi mod, socotesc că nu este nimic altceva, după Maica Domnului care să fie socotit al doilea în dumnezeieştile străluciri afară numai de Serafimi. Dar celor care cercetează cu amănunţime, rangurile mult inferioare vredniciei ei, aceştia se arată precum lumina unei candele faţă de a unei torţe. Fiindcă şi Prorocul îi arată pe înşişi îngerii slăvind pe Dumnezeu, prin ea, şi zicând „binecuvântată fie slava Domnului de la tronul Lui” (Iez. 3:12). Iar David în altă parte, adunând la sine mulţimea cetelor izbăvite[16] şi armonizate prin ea, ca nişte sunete diferite din neamuri diferite, face să răsune o cântare atotarmonioasă şi melodioasă, zicând „pomeni-voi numele tău, întru tot neamul şi neamul, pentru aceasta neamurile toate se vor mărturisi ţie în veac şi în veacul veacului” (Ps. 44:20-21).

36. Vezi cum toată zidirea laudă pe această Maică Pururea-Fecioară şi aceasta nu în ani număraţi, ci în veac şi în veacul veacului? Este de aici de înţeles că aceea nu va înceta în tot veacul să facă bine la toată făptura şi nu mă refer numai la făptura noastră, ci şi la înseşi ordinele cele nematerialnice şi mai presus de fire. Fiindcă împreună cu noi şi acelea numai prin ea se împărtăşesc şi se ating de Dumnezeu de însăşi însăşi fiinţa cea neatinsă, aceasta Isaia o arată în chip prealuminos. Căci l-a văzut pe Serafimul acela luând cărbunele aprins de pe jertfelnic nu în chip nemijlocit, ci l-a luat cu ajutorul unui cleşte prin care a atins buzele Prorocului, dăruindu-i curăţire (Is. 6:6). Iar acest chip al cleştelui era acelaşi lucru cu măreaţă aceea privelişte, vedere pe care a văzut-o şi Moise în rugul aprins şi nemistuit (Ex. 3:3). Cine nu vede că acea Fecioară Maică este şi rugul acela şi cleştele, cea care a primit în pântece dumnezeiescul foc fără de ardere şi la această zămislire slujind şi arhanghelul, unind cu neamul omenesc pe Cel Care a ridicat păcatul lumii prin ea. Şi prin negrăita unire ne-a curăţit pe noi.

37. Aşadar, numai ea este hotarul între firea cea zidită şi cea nezidită şi nimeni nu poate veni la Dumnezeu afară numai prin ea şi prin mijlocirea Celui Ce S-a născut din ea. Şi nimic din darurile cele de la Dumnezeu nu se pot dobândi decât numai prin ea, fie că este vorba despre îngeri, fie că este vorba de oameni. Căci precum prin geamul felinarelor de pe pământ, sau prin orice altceva transparent lucrat, nu este cu putinţă cuiva să privească lumina însăşi, nici să se împărtăşească măcar şi de o rază de acolo, afară numai prin mijlocirea flăcării înseşi, la fel tinderea [noastră] către Dumnezeu, precum şi purcederea de la El a vreunuia dintre toate darurile Sale, este tuturor neapropiată şi neajunsă, afară numai prin această purtătoare de Dumnezeu şi de Dumnezeu strălucită, ca un adevărat sfeşnic luminos, care este Pururea-Fecioara, „căci Dumnezeu este în mijlocul ei şi nu se va clinti” (Ps. 45:5).

38. Iar dacă darurile sunt reciproc împărţite după măsura iubirii de Dumnezeu, şi Cel Ce iubeşte pe Fiul este iubit la rându-i de Fiul şi de Însuşi Tatăl (Ioan 8:42; 14:23; I Cor. 8:4) şi se face pe sine sălaş de taină pentru Amândoi Care vin să locuiască şi să petreacă în suflet, după stăpâneasca făgăduinţă (II Cor. 6:16), cine l-ar putea iubi mai mult pe Acesta decât Maica Lui şi nu numai fiindcă Acesta este Fiul Unul născut, ci şi fiindcă a fost născut fără de soţ, încât să fie, prin însuşi acest fapt şi prin fire, îndoit mai iubitoare, fiindcă [dragostea ei] nu este împărţită cu nici un soţ? Şi iarăşi, cine ar fi mai mult iubită decât Maica Lui de către Unul Născut Fiul ei care a venit în chip de negrăit din ea la plinirea veacului, precum la începutul veacului a ieşit din Singur Tatăl? Căci cum să nu se înmulţească, pe lângă starea cuvenită ei, şi fireasca cinstire către ea de la Cel Ce a venit ca să plinească Legea? Iar dacă una este iubirea Tatălui şi a Fiului şi cinstirea de la amândoi dimpreună şi de la Duhul, dar şi împreună-lucrarea lor (O! haruri mai presus de minte ale Fecioarei!), atunci Maica Domnului poartă înlăuntrul sufletului ei, întreagă şi nedespărţită, Treimea cea nezidită, dintre ale Cărei [ipostasuri] pe Unul l-a primit în pântece fără de sămânţă şi, rămânând Fecioară, a născut fără durere.

39. Aşadar, precum numai prin ea apropiindu-Se de noi, „S-a arătat pe pământ şi cu oamenii împreună a locuit” (Baruh 3:38), mai înainte de ea fiind nevăzut şi neapropiat tuturor, la fel şi în veacurile următoare nesfârşite, orice dumnezeiască purcedere a luminii revelate, orice descoperire a tainelor celor mai dumnezeieşti şi orice vedere duhovnicească a tuturor harurilor sunt de necuprins în afara ei. Căci ea însăşi fiind cea dintâi care primeşte plinătatea Celui Ce pe toate le plineşte, îl face cu putinţă de cuprins tuturor, împărtăşindu-L, după puterea fiecăruia, după asemănarea şi măsura curăţiei fiecăruia. Căci ea însăşi este vistiernicul şi împărţitoarea bogăţiei dumnezeirii şi către ea privesc şi de ea ascultă şi ei i se supun ierarhiile cele preaînalte ale Heruvimilor, şi, mai presus de toate, într-atât însetează de ea fără încetare, pe cât de mult tind către izvorârile de lumină care vin prin ea şi către împărtăşirea negrăitelor şi dumnezeieştilor obârşii ale harurilor. Şi după ea, toate puterile cele inteligibile inferioare lor se adapă, în mod corespunzător stării lor, din dumnezeiasca dragoste şi din strălucirea izvorului dumnezeirii. Şi după ele, şi pe noi (şi nu numai pe noi ci, simplu, pe toţi şi pe toate), ne uneşte, pe măsura dorului dumnezeiesc, în chip nepătimitor, cu această Fecioară cu adevărat dumnezeiască şi cu nematerialnica şi nesfârşita dragoste şi, prin tinderea neabătută către înălţimea cea neclătită, ne uneşte cu starea cea fericită şi cu limpezimea dumnezeieştii iluminări.

40. Dar fiindcă această rânduială veşnică din ceruri statorniceşte ca ordinele inferioare să se împărtăşească prin cele superioare de Cel Ce le-a zidit pe acelea întru fiinţă, mai mare fără de asemănare decât toate este Fecioara Maică prin care se împărtăşesc toţi cei care la rându-le împărtăşesc pe alţii de Dumnezeu şi intră în însuşi locaşul cel necuprins. Adică, toţi câţi Îl cunosc pe Dumnezeu şi toţi câţi Îl preamăresc pe El, şi pe ea o preamăresc după Dumnezeu. Căci ea însăşi este pricina celor de mai înaintea ei şi Apărătoarea celor dimpreună cu ea şi dăruitoarea celor veşnice. Ea însăşi este subiectul atâtor prorocii, temeiul Apostolilor, întărirea mucenicilor, temelia învăţătorilor. Ea însăşi este slava celor de pe pământ, bucuria celor din ceruri, podoaba a toată zidirea. Ea este începutul, izvorul şi rădăcina negrăitelor bunătăţi, ea este culmea şi desăvârşirea a toată sfinţenia.

41. O! Fecioară dumnezeiască! Cum voi grăi toate câte le ai? Cum voi potoli dorul? Cum te voi preamări pe tine care eşti comoara slavei? Când numai şi pomenirea numelui tău sfinţeşte, numai şi simpla tindere a minţii către tine face mintea mai limpede, ridicând-o către dumnezeiasca înălţime, întru tine se lămureşte ochiul minţii, întru tine este străluminată mintea prin venirea Duhului Sfânt, căci te-ai făcut vistiernică şi cuprindere a harurilor nu pentru a le păstra pentru tine însăţi, ci ca pe toate se le umpli de har. Căci vistiernicul comorilor celor nedeşertate le are în păstrare spre a le împărţi, căci la ce ar folosi să fereci o comoară care nu se împuţinează? Aşadar, dă-ne şi nouă bogăţiile tale, o, Stăpână, şi, deşi nu le putem cuprinde, fă-le cuprinse şi astfel să le împarţi după măsura fiecăruia. Căci numai tu singură nu le-ai primit cu măsură şi toate au fost date în întregime în mâinile tale.

42. Aş putea astfel urma la nesfârşit. Însă trebuie, cred, să scurtez cuvântul pentru ca apoi să mă îndemn iarăşi a-l duce mai departe, dacă aş putea, privind şi numai de la distanţă, să întrezăresc ceva din cele lăuntrice nepătrunse şi să le exprim în cuvinte, şi să le cânt, şi să le grăiesc. Dumnezeu să ne fie ajutător! Căci noi ne sprijinim pe neputinţa firii şi suntem lipsiţi de tăria cuvântului; căci multe şi mari sunt dificultăţile şi cu neputinţă de trecut, dacă nu ar veni ajutor dumnezeiesc de sus. Haideţi, dar, toţi câţi ne-am adunat acum să sărbătorim pe Mireasa Pururea-Fecioara care este acum în ceruri în cele mai nepătrunse, rugându-ne să ne sprijine ea cuvântul, ca să putem intra în cămara cea de nuntă, împreună să petrecem în iatacul de nuntă, să contemplăm cele nepătrunse. Căci prin Ea toate ni se deschid nouă, toate câte sunt în cer sus şi toate câte sunt pe pământ jos.

43. Aşadar, să vedem cum peste acele preînchipuiri [ale Vechiului Testament] s-a suprapus plinirea lor, cum din acea Scriptură umbrită s-a adus la săvârşire chipul însuşi al adevărului. A intrat în Sfânta Sfintelor cea vremelnică, cea care era însăşi Sfânta Sfintelor cea veşnică. A intrat cortul cel nefăcut de mână omenească al Cuvântului, chivotul cel cuvântător şi însufleţit al pâinii vieţii care ne-a fost cu adevărat trimisă nouă din cer – întruchipare vie a chivotului aceluia făcut de mână omenească, ducând vasul care ţinea mana, vas care adună roua de dimineaţă preschimbând-o în chip al hranei, prin dumnezeiasca şi creatoarea prefacere, care pentru cei nedesăvârşiţi şi neiniţiaţi în tainele cu adevărat dumnezeieşti, fiindcă era adusă de sus, a fost numită pâine îngerească, dar pentru cei obişnuiţi cu cele dumnezeieşti şi pentru cei care cunosc în dumnezeiescul duh, este ca un chip al adevărului ce avea să vie întrupat din această Fecioară. A intrat în Sfânta Sfintelor cartea vieţii primind negrăit întru sine, nu doar un chip al cuvântului, ci Însuşi Cuvântul Tatălui, ale Cărui table ale Legii aveau întipărite în ele doar un chip neînsufleţit al cuvântului (Evrei 10, 1). A intrat pomul cel pururea înfloritor din care a răsărit floarea cea fără de prihană care ne-a dăruit nouă viaţa cea nestricăcioasă – pom al cărui chip este toiagul lui Aaron, care, prin cei ce aveau să se odrăslească din el, [în pământ] fără de apă[17] (Numeri 17:32-40), mai dinainte a vestit naşterea din Fecioară fără de sămânţă.

44. Dar în aur a fost îmbrăcat aproape tot Templul (III Regi, 6:20-22) şi tot în aur curat a fost ferecat şi sfântul chivot şi cu aur a fost mult strălucit (Ex. 25:11). Dar oare, într-un chip diferit, nu este mai strălucitoare [ca aurul] frumuseţea feciorelnică, de care Dumnezeu Însuşi este iubitor? Sau voiţi mai curând să vedeţi un semn din cer al celor grăite? Chipuri de îngeri îmbrăcaţi în aur stăteau împrejurul chivotului, umbrindu-l (Ex. 25:19). Dar în jurul adevăratului chivot [care e Maica Domnului] nu stau chipuri de îngeri, ci înşişi îngerii şi ceea ce este încă mai mult, e faptul că nu doar umbresc, ci slujesc, pregătind cele rânduite pentru hrană, hrană care nu se poate grăi în ce fel era, într-atât era de minunată, încât covârşea vestita mană şi hrana adusă lui Ilie ( III Regi, 17:6). Şi mărturie pentru aceasta stă însuşi faptul că mana pe care a purtat-o văzduhul când a fost ninsă din cer, venind prin poruncă dumnezeiască – „pâine cerească a mâncat omul”- (Ps. 77:25) este pomenită în Psalmi de David care o spune, cântând dumnezeiască cântare, dar şi prin faptul că prin aceasta a văzut mai dinainte hrana cu adevărat cerească a Fecioarei acesteia. Pe de o parte, avem mana care pogora din cer prin văzduh în fiecare dimineaţă, pe de altă parte, cea adusă de înger în fiecare zi, ca una mai tainică şi mai desăvârşitoare şi proprie Lui şi de o fire cu El, şi de o fire mai bună ca mana, pe cât este îngerul mai bun ca văzduhul. Iar lui Ilie i-a slujit un corb (III Regi 17:6) care este o zburătoare ce-şi urăşte puii, de aceea se şi spune despre ea că este un simbol al celor lipsiţi de dragoste pentru cei de acelaşi neam cu dânşii.

45. Aşadar, îngerul binevestitor este fără îndoială un simbol limpede al petrecerii îngereşti în Sfânta Sfintelor a Fecioarei încă la această vârstă, înger care a slujit-o, rânduind pentru ea minunea care avea să fie, dar care, după cum era şi cuvenit, nu a umbrit-o. Căci pe aceasta avea să o umbrească nu înger, nu arhanghel, nici chiar cete de Heruvimi sau de Serafimi, ci însăşi puterea enipostaziată a Celui Preaînalt. Dar ceea ce este şi mai minunat, e că nu prin furtună sau în vreun nor (Iov 38:1), nici prin întuneric sau prin foc (Ex. 3:2-4; 19:18; 20:21; Deut. 4:12-15), nici vorbindu-i în adiere de vânt lin (III Regi 19:12, Iov 4:16) precum altădată şi în vreun alt chip [li S-a arătat] celor ce s-au învrednicit la vremea lor, ci, în chip cu totul nemijlocit şi în afara oricărui văl, puterea Celui Preaînalt a umbrit pântecele cel feciorelnic, nefiind nimic între Cel Ce umbrea şi cea umbrită, nici văzduh, nici eter, nici orice altceva din cele sensibile sau mai presus de acestea. Iar aceasta nu este simplu umbrire, ci desăvârşită unire. Dar fiindcă este firesc ca ceea ce umbreşte să-şi imprime propria formă şi propriul caracter în cel umbrit, a fost nu doar simplă unire, ci şi plămădire în pântece. Iar ceea ce s-a plămădit în pântece din ambele, adică din puterea Celui Preaînalt şi din preasfântul şi feciorelnicul pântece, era Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup. O! dar la ce adâncă taină am pogorât cuvântul nostru!

46. Dar ieşind de acolo (căci nu este cu putinţă ca ceva muritor sau vreun cuget cu totul mărginit să ajungă la o atât de mare adâncime) să revenim la subiectul nostru de dinainte. A intrat, aşadar, Fecioara în Sfânta Sfintelor. Şi privind în jur cu atenţie, de îndată ce a văzut, s-a răpit de încântare, socotindu-o un locaş potrivit pentru ea, şi îndată, prin frumuseţea celor văzute, ochiul minţii i s-a deschis spre frumuseţile cele nevăzute, încât nu a mai socotit nicidecum plăcut nimic dintre frumuseţile cele pământeşti. Aşadar, ridicându-se mai presus decât nevoile firii şi decât  plăcerile simţurilor şi, socotind pe cele plăcute ochilor la vedere nevrednice de a fi privite şi pe cele bune de mâncat, vrednice a fi trecute cu vederea, cea dintâi şi singură s-a arătat desăvârşit neabătută întru toate de tirania pusă asupra noastră prin ele şi de atunci a stat ca un trofeu de biruinţă împotriva aceluia. Şi aceasta, nevoindu-se nu doar o singură dată de dimineaţa până seara, nici pentru rodul vreunui pom (Fac. 3:2-9), ci vreme de mulţi de ani, şi împotriva conceperii înseşi [în minte] a feluritelor, sau mai curând, a nenumăratelor patimi care sunt întinse în suflet ca o momeală de începătoriile întunericului cărora numai această fiică a lui Dumnezeu le-a pus capăt, dispreţuindu-le până în sfârşit, şi aceasta de la o vârstă fragedă, câştigând drept răsplată din ceruri, pe drept cuvânt, faptul de a primi hrana prin înger, prin care s-a întărit cu firea, fapt care mărturiseşte vrednicia petrecerii cereşti a acesteia. Mai mult decât atât, ca să spun iarăşi, în chip şi mai potrivit, ceva care să corespundă vredniciei Miresei Pururea-Fecioarei, ea s-a arătat de la început Împărăteasă a cerurilor având toate minţile cereşti slujitoare ei.

47. Prin urmare, trăia ca în rai într-un locaş retras de lume, sau mai curând ca în curţile cereşti, fiindcă Sfânta Sfintelor nepătrunsă este un chip al acelora. A trăit, aşadar, nevoindu-se şi ducând o viaţă lipsită de griji şi în lepădare de toate lucrurile, lipsită de întristare, nepărtaşă nici uneia dintre patimile firii, mai presus decât orice plăcere care nu este fără de chin, trăind numai pentru Dumnezeu, fiind numai de Dumnezeu cercetată, numai cu Dumnezeu hrănindu-se, şi numai de Dumnezeu păzită, care avea să Se sălăşluiască întru cele ale noastre prin ea, pururea numai către El privind şi ea, făcându-L pe Dumnezeu propria ei hrană, şi numai de Dumnezeu lipindu-se fără de încetare.

48. Căci a ascultat cu atenţie şi cu cea mai adâncă înţelegere scrierile lui Moise şi descoperirile celorlalţi Proroci, o dată cu tot poporul dinafară care se aduna în fiecare sâmbătă precum era rânduit prin Lege şi a auzit şi ea despre Adam şi Eva şi de toate ale lor, despre creaţia din nimic, de sălăşluirea în rai, porunca dată lor, sfatul cel aducător de moarte de la cel viclean, furtul săvârşit prin el, izgonirea din rai din pricina lui, şi lepădarea din viaţa cea nestricăcioasă şi trecerea la viaţa aceasta cu multe chinuri şi a văzut viaţa aceasta nenorocită desfăşurându-se de-a lungul timpului şi făcându-se din ce în ce mai rea şi pe om care a fost zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi făptura mâinilor Lui l-a văzut înstrăinându-se de Făcătorul lui şi asemuindu-se tot mai mult uneltitorului răutăţii care l-a zdrobit (vai ce nebunie nesăţioasă şi putere plină de răutate împotriva noastră! Vai de împietrirea inimilor noastre, vai de aplecarea noastră către cele pământeşti fără de pocăinţă!), nefiind nimănui cu putinţă a stăvili această împreunată putere ucigătoare de oameni şi nestăpânită înclinare a neamului omenesc către iad. Şi fiindcă acestei Fecioare, Copila lui Dumnezeu, auzind şi văzând totodată toate acestea, i-a fost milă de neamul omenesc şi voind să afle un antidot lecuitor pentru atâtea patimi a ştiut să se întoarcă cu tot cugetul către Dumnezeu, şi primind a mijloci pentru noi şi să Îl constrângă pe Cel Neconstrâns şi neîntârziat să Îl tragă către noi, pentru ca Însuşi să se facă Mijlocitor pentru blestemul nostru şi să pună stavilă focului care arde sufletele şi să-i facă neputincioşi pe cei potrivnici şi să întoarcă înapoi binecuvântarea şi să strălucească lumina cea nepătrunsă şi să lege de Sine Însuşi făptura Sa şi să o vindece de boală.

49. Căci Fecioara cea plină de daruri, cugetând astfel întru sine, cu cea mai mare cuviinţă, s-a pus în chip minunat pe sine chezăşie pentru toată făptura, chezăşie mai bună decât orice cuvânt. Căci, căutând cum ar vorbi cu Dumnezeu mai convingător şi mai adevărat, la Care a venit chezaşă din proprie investitură sau mai curând, prohirisită de Dumnezeu, şi arătându-se iubitoare a tot chipul virtuţii şi a cuvintelor Legii şi a celor aflate prin raţiune şi a celor ce ţin de fiecare dintre acestea şi întorcându-se apoi iarăşi de la oricare dintre cele cunoscute prin cea mai înaltă ştiinţă [omenească], ca şi cum le-ar pecetlui, pentru a căuta ce anume este cel mai propriu lui Dumnezeu şi care având însuşi caracterul de acolo al Lui, a ştiut să le întipărească în minte pe cele folositoare pentru acest scop, înlăturând orice scriptură materială. Şi fiindcă nimic de acest fel nu a văzut dintre cele descoperite oamenilor mai înainte de ea care să tindă desăvârşit spre această cunoaştere, se arată începătoare a celor mai mari şi mai desăvârşite, caută, experiază şi transmite celor de după ea o practică mai înaltă decât cunoaşterea şi o cunoştinţă pe atât de diferită de cea îndeobşte bâjbâită mai înainte, pe cât este închipuirea diferită de adevăr.

50. Dar să asculte toţi cu luare-aminte măreţia tainei, căci voi grăi cuvântul cel de folos pentru tot cuprinsul creştinătăţii, sau mai degrabă pentru cei care s-au lepădat de lume, cuvânt prin care, oricine va gusta din bunătăţile acelea viitoare, va sta împreună cu îngerii şi va avea cetăţenia în ceruri, dacă va voi să se nevoiască, după putere, după pilda celei dintâi şi singur, Mireasa Pururea-Fecioara care a fost rânduită din pruncie să se lepede de lume în chip mai presus de lume. Căci tot chipul exterior al virtuţii, atât cât se afla mai dinainte de ea, a fost predat laolaltă oamenilor celor aleşi şi numai la suprafaţă, iar bunele moravuri împodobeau, bine rânduind, casele şi cetăţile, dar lucrarea lăuntrică a virtuţii [pentru ea însăşi], rămânând închisă pentru aceştia, îi făcea [uşor] să se abată. Însă în cealaltă parte [cea lăuntrică] a acesteia, care este mai înaltă decât toate cele enumerate, stă toată cunoaşterea prin care scrutăm raţiunile firii şi contemplăm, atât cât este cu putinţă, analogiile, formele şi cantităţile sufletului însuşi şi a celor nedespărţit delimitate de materie.

51. Şi chiar dacă teologhisim şi chiar dacă filosofăm despre cele desăvârşit despărţite de materie, care este şi prima filosofie a învăţăceilor Elinilor sau, mai curând, a părinţilor şi întâistătătorilor acestei arte, voi spune că nu cunosc nici o formă mai veche a ei, decât contemplarea; dar şi contemplarea, chiar de ar avea ceva din adevăr, este lipsită de dumnezeiasca vedere (theoptía) şi sunt tot atât de despărţiţi de grăirea cu Dumnezeu, pe cât de mult diferă faptul de a-L avea [pe Dumnezeu] de faptul de a-L cunoaşte. Fiindcă a spune ceva despre Dumnezeu nu este acelaşi lucru cu a-L avea pe El Însuşi; căci, pe de o parte, faptul de a vorbi despre Dumnezeu are trebuinţă de cuvânt, adică de putinţa de a fi comunicat, iar pe de altă parte, de asemenea şi tot potrivit acestei arte [de a cugeta], nu este de ajuns numai să Îl aibă cineva, ci, avându-L, trebuie să şi împărtăşească cunoştinţa Lui. Dar [contemplaţia filosofică] are încă nevoie şi de silogismele de materie diversă şi de constrângerile demonstraţiilor şi de exemplele din lumea creată, pe care le adună toate sau cea mai mare parte a lor prin văz şi prin auz, are nevoie de aproape toată cunoştinţa frământată [în cuget] în lumea aceasta, câtă ar fi, de înţelepţii veacului acestuia, chiar dacă aceştia nu ar fi desăvârşit curăţiţi cu sufletul şi cu viaţa. Iar cât priveşte faptul de a ne înrudi[18] cu Dumnezeu, în adevăr, aceasta este din rândul celor cu neputinţă, dacă mai înainte nu devenim şi noi, prin curăţire, în afara noastră sau, mai curând, mai presus de noi înşine, şi lepădând, pe de o parte, tot ceea ce ţine de simţuri, să fim dincolo de simţirea sensibilă, iar pe de altă parte, ridicându-ne deasupra raţionamentelor, silogismelor şi toată cunoştinţa şi deasupra gândirii înseşi, să devenim cu totul ai energiei dumnezeieşti printr-o percepţie inteligibilă, pe care Solomon mai dinainte a numit-o dumnezeiască simţire (Pilde, 1:7), să dobândim astfel necunoaşterea mai presus de cunoaştere, adică [simplitatea] mai presus de orice formă şi închipuire a faimoasei filosofii, dacă într-adevăr scopul acelei părţi deosebite a ei, [care este contemplarea], ar fi într-adevăr cunoaşterea.

52. Aşadar, tocmai acest lucru căutându-l Fecioara (căci era de ultimă trebuinţă să se întâlnească cu solii aceia către care aducea chezăşia) a aflat călăuză care duce la sfânta isihie care este oprirea lucrării minţii şi retragerea din lume, uitarea celor de jos, iniţierea în tainele cele de sus, lepădarea cugetării pentru aflarea a ceea ce este mai bun; această practică drept singură adevărată, temeiul însuşi al adevăratei contemplări, al adevăratei vederi dumenezeieşti (theoptía), şi ca să spunem mai propriu, singurul chip al adevăratei bune aşezări din suflet. Căci, pe de o parte, virtutea este ca un leac atottămăduitor pentru bolile sufleteşti şi pentru patimile cele rele înrădăcinate în suflet din uşurătate, iar pe de altă parte, contemplarea este rodul însănătoşirii sufletului, fiind ca un sfârşit şi un chip îndumnezeitor, căci prin aceasta s-a lucrat îndumnezeirea omului, iar nu prin vreo analogie întâmplătoare de raţiuni sau viziuni[19] (căci aceasta este pământesc şi omenesc), ci prin petrecerea în isihie. Fiindcă, prin aceasta, nimicim pe cele de jos şi tindem către Dumnezeu până la sfârşitul vieţii, stăruind zi şi noapte în rugăciuni şi cereri, în catul de sus al minţii ne apropiem de fericita şi neapropiată firea aceea.

53. Şi astfel, cei care şi-au curăţit inima prin sfânta isihie, Îl contemplă în ei înşişi pe Dumnezeu ca într-o oglindă, prin lumina cea mai presus de minte şi de simţire care este unită cu aceştia în chip de negrăit. Şi mărturia concentrată a acestei isihii care este cea mai folositoare şi care îi sălăşluieşte împreună cu Dumnezeu pe cei care se folosesc de ea mai presus de orice, este Fecioara aceasta care a petrecut în isihie, ca să spunem aşa, încă din fragedă pruncie. Şi numai ea între toţi şi încă de când era doar un copil, s-a retras la linişte în chip mai presus de fire, ea singură între toţi l-a purtat în pântece fără de sămânţă pe Cuvântul şi Dumnezeul-Om.

54. Dar să insistăm acum puţin asupra cuvântului, ca să fie mai uşor de înţeles această mare taină pentru cei care au urechi. Eu preaslăvesc cu laude modul acela de vieţuire care îi ajută pe cei ce ascultă să descopere calea mântuirii. Şi chiar dacă s-ar întâmpla ca ceva din cele spuse să fie greu de înţeles şi nu uşor de cuprins din pricina împrăştierii minţii, socotesc că nu trebuie să îl aruncăm afară pe unul ca acela din curţile sfinte. Fiindcă nici noi nu ne abatem din calea care duce la viaţă, doar fiindcă este strâmtă şi îngustă (Mat. 7:13, Luca 13:24) Veniţi, aşadar, o! oameni cu suflet nobil, toţi câţi nu puneţi înaintea aurului greu de dobândit, ţărâna cea uşor de aflat, şi adunându-vă mai curând fiecare mintea în voi înşivă, precum îşi strâng veşmintele în jurul lor cei care merg printr-o trecătoare strâmtă şi ridicaţi-vă totodată la înălţimea gândirii. Fiindcă pentru cei care se târăsc pe pământ nu le sunt accesibile nici măcar treptele de jos ale acestei înălţimi ameţitoare. Dar pentru cei care şi-au depărtat mintea de cele materiale şi care, crezând cu tărie, cugetă în sine la viaţa Maicii Domnului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu petrecută de ea în Sfânta Sfintelor nepătrunsă şi râvnind ceva dintre cele de acolo şi sârguindu-ne după putere să mergem împreună acolo, îndată veţi avea, şi nu de departe, preafericit darul acela al celor curaţi cu inima, de a vedea, în chip nevăzut, răsplătirile firii celei nemuritoare.

55. Căci omul este lumea aceasta mare concentrată într-una mică, punctul de întâlnire al universului întreg, încununarea a toată zidirea lui Dumnezeu, fiindcă a fost adus întru fiinţă cel mai de pe urmă, precum şi noi când alcătuim cuvântări facem epiloguri. Căci oricine poate să vadă întregul univers ca pe o carte a Cuvântului autoipostatic. Aşadar acest om care reuneşte întru sine mintea şi simţirea într-una, pentru a amesteca cele neamestecate cu cea mai bună înţelepciune, S-a folosit, ca de nişte mijlocitori, de cele mai subtile legături ale celor înalte, adică de imaginaţie, opinie şi gândire. Şi, precum la tetrada simţurilor noastre corespunde tetrada elementelor lumii acesteia, aerul, focul, şi apa, iarăşi aerul şi apoi pământul, tot astfel a unit pe cele contrare şi le-a împăcat pe cele potrivnice, fără să lase la o parte nici puterile cele care se atrag şi se armonizează reciproc. Şi astfel pe cât este mare universul acesta în raport cu cantitatea, tot atât de mare este omul în raport cu calitatea. Iar cât priveşte relaţia, sunt în comuniune unul cu altul, unul covârşind prin mărime, iar celălalt prin inteligenţă. Şi se împreună unul tezaurizându-l pe celălalt precum într-o casă mare s-ar afla un lucru cu mult mai de preţ decât casa care îl conţine şi precum într-un palat împărătesc (nu un împărat – căci aceasta ar fi ceva muritor) s-ar afla un potir împărătesc, palatul fiind construit din pietre mari, ieftine şi uşor de găsit, iar celălalt, vasul acela împărătesc, din pietre mici, dar scumpe, nestemate şi greu de aflat.

56. Dar cu cât este mai bună mintea decât cerul, care [mintea] este icoana lui Dumnezeu şi care vede pe Dumnezeu şi numai ea dintre toate cele din lume, dacă voieşte, poate să fie dumnezeu, ridicând după sine şi trupul smereniei? Dar cu cât depăşeşte simţirea pământul, căci nu numai percepe măsurile, feluritele cantităţi şi calităţi ale acestuia, ci şi pe cele cereşti le atinge prin cunoaştere, percepând diferitele mişcări ale planetelor şi cunoaşte periodicitatea polimorfă, conjuncţiile şi opoziţiile astrelor cele de multe înţelesuri, şi de aici, s-a pus început, ca să zic aşa, pentru întreaga cunoştinţă a eterului? Şi cele dintre cer şi pământ sunt inferioare ca vrednicie faţă de limita dintre minte şi simţire, deşi potrivit analogiei raţiunilor lor sunt acelaşi lucru, dar din punctul de vedere al celor care le cuprind, diferă foarte mult. Căci simţirea este o putere iraţională, cunoscătoare şi perceptivă prin simţuri când [obiectele] sunt prezente, iar imaginaţia sau puterea imaginativă îşi are începutul de la aceasta [simţire], lucrează cele ale simţirii şi ale simţurilor atunci când obiectele lipsesc. Iar minte ar putea fi numită, de vreme ce lucrează în afara acestora, dar este totodată pasivă ca una care nu este în afara celor împărţite. Iar opinia, una – care îşi are obârşia în imaginaţie -, este iraţională, dar cealaltă, – care vine din gândire -, dimpotrivă, nu este astfel, căci această facultate se poate naşte din ambele. Iar intelectul este totdeauna raţional, dar procedează cu amănunţime, sfârşind în opinia cea după raţiune. Toate acestea ţin împreună şi lucrează prin cel dintâi organ sufletesc care este duhul (pnéυma) sufletesc care se află în creier. Şi nu există nimic care să fie organ al minţii, ci mintea este o substanţă suficientă sieşi, care este activă prin sine, chiar dacă se coboară pe sine însăşi la viaţa intelectivă desfăşurată în suflet[20].

57. Dar pentru ce am luat în discuţie acestea şi am făcut aceste distincţii acum? Şi pentru care pricină mai întâi am alcătuit această clasificare a felurilor virtuţilor, iar apoi a puterilor sufleteşti? Fiindcă seminţele acelora sunt de aici şi de aici îşi au ele existenţa. Aşadar, de Dumnezeu înţelepţită Fecioara nu a avut a rodi doar de la acelea cea mai înaltă asemănare cu Dumnezeu, şi-a cercetat puterile sufleteşti dacă nu cumva ar putea afla vreo cale prin care ar dobândi unirea cu Dumnezeu. Şi fiindcă aplecările spre cele sensibile le-a aflat cu totul nepotrivite, ca unele care erau iraţionale întru totul, iar opinia şi gândirea, deşi puteri raţionale, totuşi nu întru totul desprinse de jugul simţurilor, adică de închipuire, ba încă lucrând prin duhul sufletesc ca printr-un organ, a înţeles în chip înţelept, ceea ce şi Apostolul a spus după aceea „că omul sufletesc nu primeşte cele ale duhului” (I Cor. 2:14) şi a căutat o vieţuire mai presus de acestea şi cu adevărat după minte şi cu totul neamestecată cu cele de jos, însetând după Dumnezeu în chip mai presus de fire şi după unirea supralumească cu El. Fiindcă precum nu este cu putinţă cuiva să înseteze doar după lumina sensibilă fără a înseta şi de soare, la fel stau lucrurile şi aici.

58. Astfel, în chip potrivit şi firesc, a găsit drept cel mai înalt lucru numai sfântul şi dumnezeiescul eros ca fiind unica substanţă desăvârşită şi cu totul neîmpărţită dintre cele ale firii noastre. Aceasta culegând pe cele după gândire, în care îşi au fundamentul cele ale ştiinţei care procedează, cam în chipul animalelor şerpuitoare, când prin sinteză, când prin analiză sau discernere, prin care unifică şi discerne, precum genul în raport cu speciile[21]. Căci dacă pentru acestea şi prin acestea, mintea coboară la viaţa cea multiplă, având de mai înainte energiile necesare pentru toate acestea, are fără îndoială şi o altă energie superioară care lucrează de la sine, căreia îi stă în putinţă a subzista prin sine. Însă mintea, fiindcă şi ea este o parte a trupului şi a toate câte sunt ale trupului, este unită şi cu el, dar prin purtarea de grijă a dumnezeiescului har care o susţine, ea poate să se ridice deasupra regimului acestuia al multiplicităţii şi diversităţii care o face să se târască pe pământ. Căci precum, desigur, şi un călăreţ, are, în chip diferenţiat, o energie mai bună decât cea de a ţine frâiele nu numai când descalecă de pe cal, ci şi când este călare sau în car, are această energie de la sine însuşi, afară numai dacă el însuşi, voind aceasta, s-ar dărui cu totul grijii frâielor. Aşadar şi mintea dacă nu s-ar întoarce în întregime şi pururi la cele de jos, ar avea cea mai bună şi mai înaltă energie, şi anume, de la sine însăşi, prin care, şi numai prin ea, s-ar uni cu Dumnezeu, deşi ar fi cu mult mai greu pentru ea, prin legătura pe care o are prin fire cu trupul şi fiind împiedicată de cunoştinţele trupeşti şi de relaţiile felurite şi greu de ignorat, cu cele pământeşti care vin din grijile vieţii.

59. Aşadar de acestea, depărtându-se Preacurata Fecioară încă de la începutul vieţii, a ieşit dintre oameni şi fugind de viaţa aceasta plină de pricini, a ales o viaţă nevăzută tuturor şi fără de relaţii [cu lumea], petrecând în cele nepătrunse, unde, dezlegându-se de orice legătură materială, scuturându-se de orice relaţie şi înălţându-se mai presus chiar de orice grijă faţă de propriul trup, şi-a unificat mintea prin întoarcerea către sine, prin paza minţiişi prin dumnezeiasca rugăciune neîncetată. Şi prin aceasta a devenit în întregime ea însăşi, stând mai presus de felurimea gândurilor prihănite şi, în chip simplu, mai presus de orice formă, a deschis o nouă cale comună şi negrăită către cer, ca să spunem aşa, tăcerea minţii. Şi, alipindu-şi mintea acesteia, a depăşit toate făpturile zidite şi a văzut o mai mare slavă a lui Dumnezeu decât cea arătată lui Moise (Ex. 16:11; 22:16. 33:18) şi harul dumnezeiesc, care nu cade deloc sub puterea simţurilor, care este vederea sfântă şi plină de bucurie a sufletelor şi minţilor neprihănite. Şi, împărtăşindu-se de această sfântă privelişte, Fecioara, după sfinţii imnografi, devine nor prealuminat al ploii celei cu adevărat vii, strălucirea Zilei celei de taină şi car de foc al Cuvântului dumnezeiesc.

60. Căci în afara venirii harului, nu ar fi nici o minte care să afle dumnezeiasca simţire, nici nu ar putea vedea sau nici nu ar putea deveni cu adevărat subzistentă prin propria energie, după cum nici ochiul, [având în sine însuşi putinţa de a vedea], în afara luminii, nu ar putea avea percepţia luminii. Căci şi pentru cele veşnice, adică pentru cele de un chip cu Dumnezeu, El este lumină şi nimic altceva decât lumină, şi precum este soarele pentru cele sensibile, la fel este Dumnezeu pentru cele inteligibile. Şi iarăşi, precum vederea, când este în lucrare, devine însăşi lumina şi se uneşte cu lumina şi cu lumina vede şi vede mai întâi de toate lumina care izvorăşte tuturor celor care au capacitatea de a vedea, în acelaşi chip, şi cel ce se împărtăşeşte de energia dumnezeiească şi fiind însuşi prefăcut prin dumnezeiasca prefacere, se face întreg el însuşi cum este lumina şi este împreună cu lumina şi vede, în chip cunoscător, împreună cu lumina pe cele care, în afara unui asemenea har inefabil, ar fi tuturor cu neputinţă de văzut, devenind nu numai mai presus de simţirile trupeşti, ci şi mai presus de tot ceea ce poate fi cunoscut de noi şi de cei care sunt mai presus de noi prin puterea naturii[22]. Căci cei care şi-au curăţit inima, pe Dumnezeu Însuşi Îl văd, după fericirea nemincinoasă a Domnului („Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mat. 5:8). Iar Cel Care este Lumină, după cuvântul cel mai grăitor de Dumnezeu al lui Ioan, fiul tunetului, (Ioan, 8:12; 9:5; 12:46) se sălăşluieşte în cei care Îl iubesc pe El şi sunt iubiţi de El şi îi luminează El însuşi, potrivit făgăduinţei Lui (Ioan, 14:23). Se arată, ca într-o oglindă, minţii curăţite, El fiind în Sine nevăzut, căci o astfel de formă nu se poate vedea în oglindă, precum este cu totul cu neputinţă a vedea oglinda şi, totodată, şi pe cel care a făcut oglinda. Căci acum, Dumnezeu este văzut de cei care s-au curăţit prin dumnezeieasca dragoste, iar atunci, zice Apostolul, va fi văzut „faţă către faţă” (I Cor. 13:12).

61. Dar cine L-a iubit mai mult pe Dumnezeu decât cea pe care noi azi o cântăm cu sârguinţă? Şi cine a fost mai iubită de Dumnezeu decât ea? Şi oare care altă făptură este mai curată decât ea sau care a mai fost de aceeaşi curăţie sau aproape de ea, în curăţie? Pentru aceasta şi fiind desăvârşită prin cele mai înalte contemplaţii, lucrând pe cele înalte şi fiind unită cu Dumnezeu în acest chip, şi fiind singura între cei din veac care s-a asemuit cu El, şi-a adus chezăşia aceasta în chip mai presus de fire pentru noi şi, prin aceasta, a dus la împlinire nu numai faptul că a dobândit această înălţare a minţii mai presus de cuvânt, ci, folosindu-se de aceasta pentru noi toţi, prin îndrăznirea către Dumnezeu, a lucrat ceva mare şi mai presus de toată măreţia. Şi nu numai că a devenit după asemănarea lui Dumnezeu, ci şi pe Dumnezeu L-a făcut după asemănarea oamenilor şi nu numai convingându-L, ci şi zămislindu-L fără de sămânţă, L-a născut, în chip negrăit fiind formată prin har de Dumnezeu (de aceea a şi fost numită „plină de har” de arhanghel), dar L-a şi format cu fire omenească pe Dumnezeu (fapt pentru care i s-a binevestit „bucură-te!”) ( Luca 1:28).

62. Cine va grăi minunile tale, Fecioară? „Şi cine va face auzite toate laudele tale” (Ps. 105:2), Copila lui Dumnezeu? Căci ai devenit Maică a lui Dumnezeu, ai unit mintea cu Dumnezeu, ai unit pe Dumnezeu cu trupul şi L-ai făcut pe Dumnezeu, Fiul Omului şi pe om, fiul lui Dumnezeu, ai împăcat lumea cu Cel Ce a făcut lumea, iar cu fapta, ne-ai învăţat pe noi că se cuvine oamenilor cu adevărat a-l contempla pe Dumnezeu, nu doar prin simţire sau prin raţiune, (căci aceasta ar fi cu puţin mai bun decât cele necuvântătoare), ci, dimpotrivă, că este cu mult mai bine să Îl contemplăm prin curăţia minţii şi prin participarea dumnezeiescului har prin care să ne hrănim de frumuseţea cea dumnezeiască nu prin cugete, ci prin nematerialnice atingeri.

63. Dar ne-ai dăruit nouă şi aceasta, de a-L vedea pe cel Nevăzut în chipul şi asemănarea noastră, să ne apropiem în materie de Cel Nematerial şi Inefabil. L-ai hrănit cu hrana noastră pe Cel Ce este hrana îngerilor; ne-ai hrănit şi pe noi prin Cel ce îi hrăneşte pe îngeri cu hrana cea adevărată, cerească şi nestricăcioasă, şi pe oameni i-ai făcut de împreună-petrecere cu îngerii sau mai degrabă, i-ai învrednicit de cinstiri încă mai mari, luând în pântece de la Duhul Sfânt, ai născut, în chip străin, o formă divino-umană şi de-o-fiinţă cu dumnezeiasca fire, şi ca să spunem aşa, ai făcut, negrăit, firea cea omenească co-părtaşă dumnezeirii.

64. Căci se spune că împăratul Eusebie – fiindcă se pare că acesta îşi are numele din fapte – aşadar, se spune că acesta, când cei din jurul lui au fost odată biruiţi de sete, ridicându-şi dreapta către Dumnezeu zise: „cu această mână cu care nu am luat viaţă îl rog pe Dătătorul de viaţă”[23], şi îndată nori grei s-au adunat din senin şi o ploaie repede a început să cadă de sus. Iar pentru cei care o cinstesc în adevăr, Împărăteasa Fecioară, care şi-a ridicat mintea în Sfânta Sfintelor nepătrunsă, lepădându-se de toate cele de jos, în chip desăvârşit, sau, mai curând, nefiind unită cu acelea nici o clipă, zice: „cu mintea aceasta, te rog, la care nimic din cele pământeşti nu s-a urcat”, a făcut pământul cer. Nu a chemat norii care au ascultat de mulţi alţii, în multe rânduri, prin rugăciune, ci pe Însuşi Acela Care adună norii de la marginile pământului. Şi nici nu a călăuzit sufletele la ceea ce este vremelnic, prin ploaie, ci ne-a născut nouă însăşi Comoara tuturor bunătăţilor, Izvorul cel veşnic care ne izvorăşte nouă nedespărţit fiind din sânurile Tatălui, Cuvântul cel Veşnic care şade mai presus de bolţile cele cereşti, Care ne dăruieşte nouă de acolo apa vieţii şi hrana care înveşniceşte şi fii ai lui Dumnezeu îi face pe toţi cei care se împărtăşesc de ea, dar nu simplu cu numele, ci îi face astfel prin comuniunea cu dumnezeiescul Duh (o, negrăită dăruire!) celor care prin împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Dumnezeu se unesc cu El şi unii cu alţii.

65. Aşadar, să păzim cu Dumnezeu şi unii cu alţii unirea, lucrată în noi în chip sfânt prin legăturile dragostei. Să privim pururea către Părintele nostru ceresc. Să lepădăm de la noi pământul, ca să nu fim din pământ pământeşti, ca omul cel dintâi, ci precum omul de-al doilea, Domnul din ceruri (I Cor. 15: 47). „Sus să avem inimile” către El. Să contemplăm această mare vedere duhovnicească: firea noastră cea creată, înveşnicită împreună cu El prin nematerialnicul foc al dumnezeirii şi să lepădăm hainele cele din piele pe care le-am îmbrăcat prin cădere, să stăm în Sfânta Sfintelor arătându-ne noi înşine pământ sfânt prin virtute şi prin tinderea neabătută către Dumnezeu, astfel încât să avem îndrăznire la Dumnezeu care vine în foc şi să alergăm la El ca să fim luminaţi, şi să ne înveşnicim împreună cu El, luminaţi fiind spre slava Luminii celei Preaînalte, a celei mai Înalte Stăpânii-de-o-strălucire în trei sori.

66. Căreia se cuvine toată slava, stăpânia, cinstea şi închinăciunea, acum şi în vecii fără de sfârşit. Amin.

Sfântul Grigorie Palama – Omilii, volumul 3 (35-63), trad. Parascheva Grigoriu – Bucureşti: Editura Fundaţiei Anastasia, 2007, pp. 235-290.

 

[1] Aluzie la Atlas. [n.tr.]

[2] Aluzie la Icar. [n.tr.]

[3] Imaginea Bisericii ca teatru este un topos comun al Bisericilor atât orientale, cât şi occidentale. Imaginea sfântului Grigorie pare a fi de sorginte imnografică, regăsindu-se într-un imn al sfântului Roman Melodul, Imnul demonizatului din ţinutul Gherghesenilor. [n.tr.]

[4] Expresie împrumutată de la sfântul Pavel, „din pământ, pământeşti”. [n.tr.]

[5] După tradiţia iudaică, cel care deschidea primul pântecele de parte bărbătească, era socotit fiu întâi născut. [n.tr.]

[6] Textul nu are sens decât în lumina paragrafului al 7-lea care este construit după modelul unei comparaţii dezvoltate între Împărăţia lui Dumnezeu, care este Maica Domnului şi Împărăţia lumească. Textul trimite deci la începutul comparaţiei. [n.tr.]

[7] În Omilia 35 întâlnim aceeaşi referinţă la Cartea Facerii cu privire la crearea luminătorilor celor mari. Comparaţia acolo privea însă pe Hristos însuşi venind în trup. Aşa cum lumina a fost creată mai înainte de astrele cereşti, la fel Cuvântul lui Dumnezeu preexista venirii Sale în trup, iar trupul s-a făcut vas al Luminii celei veşnice întocmai precum soarele a cuprins în sine lumina cea creată. Aici, Maica Domnului este numită disc. [n.tr.]

[8] Ευπρέπεια, buna cuviinţă, dar având în vedere că textul urmează prezentând armonia dintre frumuseţea lăuntrică şi frumuseţea exrterioară am găsit sensul lui ευπρέπεια mai apropiat de bună potrivire, armonie, bună întocmire. [n.tr.]

[9] O idee dragă sfântului Grigorie, prin care de multe ori opune Legea veche Legii noi. În vreme ce Decalogul Legii vechi prevedea o seamă de restricţii care se puteau rezuma prin ideea abţinerii de la orice rău, care este lucrarea doar exterioară a virtuţii, ce nu are putere a dezrădăcina răul din suflet, în Legea nouă practicarea virtuţii şi săvârşirea binelui reprezintă frumuseţea lăuntrică a sufletului, adevărata virtute. Astfel Iosif este numit drept pentru înfrânarea lui, dar Maica Domnului covârşeşte Legea veche prin lucrarea virtuţii şi practicarea adevăratei feciorii care depăşeşte stadiul simplei înfrânări, un stadiu inferior virtuţii adevărate. [n.tr.]

[10] Un alt nume pentru Σοφία cea întemeietoare întru care Dumnezeu a creat lumea şi care este, după tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, Hristos. [n.tr.]

[11] Pasajul se referă la momentul în care poporul îi cere lui Moise să mijlocească la Dumnezeu pentru ei, fiind înspăimântaţi de puterea Dumnezeului celui Preaînalt, de aceea se foloseşte acest verb cu sensul de „a mijloci, a negocia cu privire la”. [n.tr.]

[12] Este vorba despre lucrarea lui Artistotel, Περί κόσμου, 6, 274. [n.tr.]

[13] Aici sfântul Grigorie stabileşte un tip al tâlcuirii alegorice. Cojocul lui Ilie pe care l-a aruncat lui Elisei devine simbol al trupului Mântuitorului pe care Fecioara i l-a dăruit Fiului, precum Ilie a dăruit lui Elisei spre sporirea darului facerii de minuni. [n.tr.]

[14] Se referă la o cântare liturgică, „Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută” [Troparul Născătoarei-Învierii, glasul IV], taina la care şi îngerii din ceruri au dorit să privească şi Prorocii au văzut-o în preînchipuire, nu în adevăr precum ne-am învrednicit noi a o vedea prin Fecioara. [n.tr.]

[15] Aceeaşi idee apare în Omilia 37, despre Adormirea Maicii Domnului, unde vorbind despre vrednicia ei faţă de îngeri îi aplică exact acelaşi verset din Ps. 8:5, care îndeobşte este interpretat canonic cu referire la Mântuitorul, la firea omenească a Mântuitorului. Ideea exprimată aici este că Maica Domnului a covârşit cele mai mari puteri cereşti prin vrednicia virtuţii ei, ea fiind micşorată doar cu puţin faţă de ei prin firea omenească, cf. Omilia 37, 2. [n.tr.]

[16] V. nota paragraf 14, Omilia 37, în loc de sunete diferite apare ideea de coarde diferite amintind şi de cântarea în psaltire şi în alăută. [n.tr.]

[17] Expresia “fără de apă“ este o metaforă biblică pentru a desemna pustia, nerodirea, sterpiciunea, pământul sterp, fără de apă, expresie folosita şi în Psalmi, aluzie la Exod şi la traversarea pustiei pentru a ajunge în pământul făgăduinţei, în care Moise nu a ajuns şi abia naşterea din Fecioara avea să fie pământul făgăduinţei cel duhovnicesc. [n.tr.]

[18] Este vorba de celebrul concept al înrudirii cu Dumnezeu de care vorbesc Părinţii cappadocieni, în special sfântul Grigorie de Nyssa, De opificio Hominis. [n.tr.]

[19] Despre viaţa isihaştilor, 1:3, 42. [n.tr.]

[20] Ierarhia este clar aristotelică, potrivit căreia există mai multe stratificari în suflet: partea vegetativă a sufletului  desăvârşit pasivă şi vegetativă, care se compune din simţirea care se ramifică în simţuri,  imaginaţia şi opinia. Aceasta este partea pur sufletească, activitatea pur psihică a sufletului, la un nivel superior se află dóxa care este la limita dintre vegetativ şi activ, când vine din imaginaţie este iraţională, inferioară, iar când provine dintr-un act de gândire, cum ar fi un act de discernere logică, atunci este raţională. Urmează partea activă a intelectului care este gândirea totdeauna logică, dezvoltă rationamente, dar sfărşeşte în acel tip superior de opinie numită „dupa raţiune”. Deci, şi aceasta este tot la un nivel inferior, şi oarecum tot pasiv. Mintea (nous) însă este substanţa care transcende toate aceste stări, ea fiind un act pur autosuficient neavând nici un constituent organic fiind deci neîmpărţită şi necompusă. [n.tr.]

[21] Ca o specie în raport cu alte specii, dar sensul lui είδος folosit la singular se precizează din context, şi anume se referă la gen, căruia îi corespunde operaţia mentală de unificare, de sintetizare, în virtutea asemănării, iar είδων la plural se referă clar la specii pe care le obţinem prin discernerea trăsăturilor particulare. Şi astfel cele două procese mentale au drept rezultat final împărţirea sistematică şi logică pe genuri şi specii. [n.tr.]

[22] Se referă la îngeri şi la minţile cereşti. [n.tr.]

[23] cf. Eusebie, Istoria Bisericească, V,5,3. Este vorba despre legiunea romană „Fulgerul”, care a fost salvată prin ploaia care a urmat rugăciunilor creştinilor. Dar faptul s-a petrecut în perioada lui Marc Aureliu şi nu în vremea lui Antonin Pius tatăl lui Eusebie, a se vedea de asemenea şi Themistos, Cuvântul 15. [n.tr.]