Armura şi lupta creştinului, precum şi unitatea armurii şi specificul fiecărei lupte se găsesc în afara acestei lumi. De aceea mulţi dintre oameni nu ştiu ce caută. Ajung meşteri iscusiţi în îndeletnicirile pămînteşti, dar nu privesc spre cer şi nu caută să deprindă arta care-i suie la ceruri. Iar dacă întîlneşti adesea comercianţi sau filosofi, vei constata că şi aceştia sunt ai acestui veac. Taina creştinismului este mare. Iar cercetarea stăruitoare a acestui adevăr este doar pentru cei ce se afla în afară de lume, adică pentru adevăraţii creştini.
Lucrarea creştinilor este mai valoroasă decît orice descoperire. Căci creştinii lucrează o operă dumnezeiasca pe care lumea n-o cunoaşte.
Să ne închipuim o cetate mare şi într-aceasta toţi ar fi nobili. Toţi împăraţi, toţi preoţi, toţi bogaţi; dacă s-ar întîmpla să se împrăştie toţi cetăţenii ei, fiecare într-o patrie oarecare, atunci ei devenind locuitori ai acelor laturi, cînd s-ar întîlni, s-ar socoti barbari şi străini unii faţă de alţii, şi numai atunci se vor recunoaşte şi stima unii pe alţii, cînd vor observa că sunt de aceeaşi limbă şi din aceeaşi cetate. Într-adevăr creştinii sînt ai altei lumi; sunt cetăţeni ai altei cetăţi, al aceleia a sfinţilor; ai altui veac, întrucît toţi cei ce sunt în Hristos constituie o nouă zidire; ai altei înţelepciuni; sunt părtaşi ai Altui Duh, ai altei slave, ai altei bogăţii, ai altei vrednicii, ai altei voinţe, căci au altă gîndire (adică minte sau raţiune), anume pe aceea a lui Hristos; ei sunt fiii luminii, fiii Mirelui, fiii mîngîierii, fiii Legămîntului cel nou.
Imaginaţi-vă un cerşetor oarecare, foarte sărac şi mergînd din poartă în poartă ca să-şi capete hrana cea de toate zilele. Dar deodată, de la o zi la altă ajunge împărat. În această postură, fericirea din mîinile lui îl face să uite de sărăcie. Tot cam în acest fel şi sufletul, după ce s-a îmbogăţit cu cerească bogăţie, nu-şi mai aduce deloc aminte de prima sărăcie. Precum Hristos, Care după fire era în chip de Dumnezeu, a uitat oarecum de demnitatea Sa, cînd a luat chip de rob şi a devenit asemeni oamenilor, cu atît mai mult sufletul, cînd atrage la sine esenţa, puterea şi firea lui Dumnezeu, uită de prima lui stare ruşinoasă. Domnul este aproape de noi, numai dacă noi Îl căutăm cu inima întru adevăr.
Totuşi, un mare număr din cei din mănăstiri sau din lume dacă au ajuns la un scurt răgaz în luptă şi au sporit în har se umflă-n pene şi se-nfumurează, socotind că au ajuns la libertatea cea lăuntrică şi se numesc pe ei înşişi desăvîrşiţi. Aceştia însă, fără să-şi dea seama, au ajuns să fie tîlhăriţi de duhul răutăţii. Căci cu adevărat nimic n-a pierdut mai mult neamul creştinesc decît trufia. Căci pe Adam şarpele l-a rătăcit de la înaintarea lui spre Dumnezeu, amăgindu-l că va fi ca Dumnezeu. Cu adevărat, ceea ce este dumnezeiesc se-mpotriveşte întru totul mîndriei. Iată adevăratele trăsături ale caracterului creştin: acela pe care-l vezi înfometat, însetat, obosit, sărac cu duhul, care se analizează neîncetat pe sine însuşi zi şi noapte, unul ca acesta este cel ce stă în adevăr. Iar dacă vreunul este îndestulat şi socoteşte că n-are nevoie de nimic, acela-i supus greşelii, precum scrie: “Iată sînteţi sătui, iată v-aţi îmbogăţit”; şi mai zice: “Vai vouă bogaţilor, sclavii acestei lumi”. Acestea sunt adresate celor care-şi închipuie deja că sunt cineva.
Hristos vine către orice suflet care-L caută cu adevărat. Şi după ce S-a apropiat de suflet, zdrobeşte şi face să dispară puterea întunericului, care se întemeiase şi stăpînise acel suflet.
Orice suflet care iubeşte pe Dumnezeu este împresurat de demonii cei răi care lupta împotriva lui, nelăsîndu-l să înainteze spre Hristos Cel viu. I se întîmplă sufletului aceasta cu voia şi îngăduinţa lui Dumnezeu. Căci este supus ispitelor spre a se verifica dacă acesta iubeşte cu adevărat pe Domnul, dacă rămîne statornic în hotărîre, fără a ţine seama de grelele osteneli; dacă nu cumva din trîndăvie acest suflet Îl va tăgădui (pe Domnul) prin aceea că refuză osteneala cerută de cale şi în chipul acesta fuge de războiul împotriva duhurilor răutăţii. Şi încercarea aceasta este îngăduită, şi după ce a stăruit (în calea mîntuirii) ani îndelungaţi, timp în care s-au abătut asupra lui ispitele cele de la duhul răutăţii, că astfel să se constate dacă (în sfîrşit) se hotărăşte pentru Domnul, sau dacă, dimpotrivă, sufletul, din pricina delăsării lui, nu s-a învrednicit de nici un ajutor.
Sufletele oamenilor au fost numite cu termenul generic de cetăţi ale lui Dumnezeu. În cuprinsul acestora forfotesc mari aglomeraţii de duhuri, în pieţele minţii şi ale inimii sînt numeroşi cugetători, discutînd între ei. Aceştia însă au în faţa lor că stăpîn şi apărător pe Însuşi Hristos, a Cărui menire este de a împărţi mari vrednicii. De aceea sufletele acestea cugetătoare trebuie să aibă multă îndrăzneală şi un curaj de luptă ca al celui aflat în disperare, numai aşa vor reuşi să împrăştie şi să depărteze zarva mulţimii care se îmbulzeşte asupra lor că astfel să le biruiască, el revenind în sînul binecuvîntat al lui Hristos, a Căruia este slava în vecii vecilor. Amin.
Fragmente din Sf. Macarie Egipteanul – 21 de cuvîntări despre mîntuire, “Luminătorii lumii”, 2001