[Sfîntul Nou Mucenic Efthymie]

Şiragul acesta frumos al nevoitorilor acestor viteji ostaşi ai Sfintei Treimi l-a început minunatul Efthymie, din patrie Peloponisul, satul Dimiţana, născîndu-se din părinţi bine-credincioşi, anume Panaiote şi Maria, prin minunea Sfîntului Sfinţit Mucenic Eleftherie, al cărui nume i s-a şi pus din Sfîntul Botez, numindu-se Eleftherie. Care, crescînd în vîrsta cuviincioasă, s-a dat la învăţătura cărţii, mai întîi în şcoala sătească, după aceea cu un frate al său, Ioan, s-a dus la Constantinopol, unde, mai învăţînd la şcoala de acolo puţin, a mers apoi la Iaşi, unde se găsea tatăl său, de încă mai dinainte, cu alţi doi fii ai săi, Gheorghie şi Hristea.

Şi petrecînd acolo doi ani, Efthymie a voit a merge la Sfîntul Munte. Dar din pricina războiului ce era atunci între Împărăţia Rosienească şi Poarta Otomană, neputînd a se duce de-a dreptul, s-a dus la Bucureşti în Valahia, ca măcar de acolo să poată merge mai cu lesnire. Şi fiind atunci în Bucureşti din partea Turciei veniţi ambasadori pentru încheierea păcii[1], s-a lipit lîngă unul din aceia, ca să poată mai uşor a merge după cum dorea la Sfîntul Munte. Cu care a şi venit la Şumla[2]. Deci, aflîndu-se acolo la Şumla, după alte multe împrejurări, îndemnîndu-se şi de un tovarăş al său adrianopolit, ce de curînd se turcise, a mers de voie la reis efendi[3] şi s-a lepădat – vai! – de Hristos, primind spurcata credinţă a lui Mohameth. Pe care amăgire a sa, îndată cunoscînd-o, o!, cît de amar plîngea, ca alt Petru, căutînd să fugă.

Şi mergînd pînă la Constantinopol împreună cu reis efendi, care îl făcuse fiu al său, a făcut toate chipurile şi pe ascuns fugind, a intrat în curtea solului rusesc. De unde, prin îngrijirile de acolo, după patru zile, intrînd într-o corabie, a mers la Sfîntul Munte. Şi ieşind mai întîi la Sfînta Lavră a Sfîntului Athanasie, a mers la prea-sfîntul patriarh Grigorie, care se liniştea atunci acolo, după a cărui povăţuire, mergînd la un părinte duhovnicesc, anume Meletie, care şedea acolo aproape, şi ascultînd rînduiala cea păzită de Sfînta Biserică pentru cei ce se întorc de la rătăcire şi ungîndu-se cu Sfîntul Myr, a mai petrecut o vreme aşa.

Apoi a cerut voie ca să meargă şi să mărturisească pe Hristos înaintea păgînilor şi să pătimească pentru El. Care voie a şi dobîndit-o, cu aceasta însă, ca mergînd să nu se dea pe sine singur la munci, ci dacă îl vor cunoaşte, atunci să fie bine încredinţat că este voia lui Dumnezeu ca să mărturisească. Iar de nu-l vor cunoaşte, apoi să se întoarcă înapoi. Care a şi urmat, căci, mergînd la Constantinopol şi umblînd mai multe zile şi întîlnindu-se chiar cu unii din oamenii lui reis efendi care îl ştiau şi vorbind cu dînşii, nu l-au cunoscut.

Deci s-a întors cu mîhnire înapoi, şi s-a dus în sfînta mănăstire a Dohiarului. Şi de acolo, la Esfigmenu, apoi la sfînta mănăstire a Ivirilor, unde s-a cunoscut şi cu vărul său Onufrie[4], după a cărui sfătuire s-a suit la acest sfînt schit al Prodromului, ce este pe locul acelei mănăstiri.

Şi aici s-a dat sub ascultarea unui cuvios duhovnic, anume Nichifor, care mai avea încă şi alţi cinci ucenici, care toţi erau din satul Dimiţana, patria lui Eleftherie. Acolo, ce fel de nevoinţe, posturi, lacrimi şi privegheri, plecări de genunchi a săvîrşit Eleftherie, cine le poate spune? Cu care mai întîi pregătindu-se către mucenicie, se ruga neîncetat lui Dumnezeu ca să-i descopere de este la aceasta buna voinţă a Sa. Şi adeverindu-se de aceasta printr-o vedenie dumnezeiască ce i s-a făcut, s-a îmbrăcat în chipul cel mare monahicesc, numindu-se în loc de Eleftherie – Efthymie.

După care, apoi, gătindu-se de cale, a plecat la 19 Februarie, mergînd mai întîi în sfînta mănăstire a Ivirilor, şi cu lacrimi a sărutat făcătoarea de minuni icoană a Prea-curatei Maicii lui Dumnezeu, încredinţîndu-se ajutorului şi apărării ei.

Apoi a intrat în corabie, împreună cu unul dintre ascultătorii zisului duhovnic Nichifor, anume Grigorie[5], cu care împreună înotînd, au ajuns la Constantinopol în 19 Martie. Unde, gătindu-se către pătimire şi împărtăşindu-se cu Dumnezeieştile Taine în Duminica Floriilor, care era în 22 de zile ale lunii lui Martie, după ascultarea Dumnezeieştii Liturghii, dezbrăcîndu-se de hainele monahiceşti şi îmbrăcînd haine turceşti[6] şi sărutînd pe tovarăşul său Grigorie, l-a rugat cu lacrimi ca să se roage lui Dumnezeu pentru dînsul. Şi ţinînd în mînă stîlparea ce luase din biserică şi crucea, cu îndrăzneală mergînd, a intrat în divanul împărătesc, unde se afla însuşi vizirul şezînd, şi a zis:

– Eu, o, stăpînitorule, sînt creştin şi fiu de creştini. Iar aceste haine ce vezi că le port, sînt ale voastre. Deci iată că mă lepăd de credinţa voastră cea rea, în care, înşelîndu-mă, am fost căzut, şi mărturisesc pe Iisus Hristos Dumnezeu adevărat şi blestem pe mincinosul vostru proroc Mohameth.

Apoi, luînd cealmaua[7], a aruncat-o la pămînt şi a călcat-o cu picioarele. Deci mirîndu-se judecătorul de atîta îndrăzneală a mrăturisitorului, a poruncit de l-a închis în temniţă, punîndu-l în butuci şi în lanţuri. Deci trecînd cîtăva vreme, iarăşi l-a adus înaintea sa, şi a început a-l momi cu îmbunări, socotind să-l amăgească, poruncind să pună şi cealmaua ce o aruncase sfîntul jos iarăşi pe cap. Pe care, apucînd-o mucenicul, a rupt-o în două şi a aruncat-o în faţa vizirului. Atunci, mîniindu-se foarte, a poruncit de l-au bătut cumplit peste tot trupul, fără milă. Apoi iarăşi l-au închis în temniţă, de unde mai scoţîndu-l şi văzîndu-l neschimbat, a dat asupra lui hotărîre de moarte.

Şi luîndu-l gealatul, l-a dus la locul osîndei. Unde, rugîndu-se sfîntul lui Dumnezeu şi plecîndu-şi capul sub sabie, a lovit gealatul cu sabia în două rînduri şi nu a putut să taie capul. După care, apoi, l-a junghiat, tăindu-i gîtlejul. Şi aşa i s-a împlinit prorocia sa, căci zisese că îl vor junghia ca pe o oaie.

Aşa s-a săvîrşit Cuviosul Nou Mucenic Efthymie în 22 Martie, în anul de la mîntuirea lumii 1814, pe vremea împărăţiei sultanului Mahmut. Iar Miercuri, în 25 Martie, pomenitul Grigorie, dînd mulţi bani gealaţilor, a ridicat trupul mucenicului. Din care, o, minune!, a curs sînge cald după trei zile de la tăierea lui. După care a mai urmat şi altă minune, încă mai prea-slăvită, că cinstitul cap al mucenicului, luîndu-l în mînă Grigorie şi sărutîndu-l cu lacrimi, a zis:

– Vorbeşte-mi, frate prea-dorite şi iubitorule al lui Iisus Hristos, Sfinte Efthymie, şi nu mă lăsa să merg la fraţi singur, plin de mîhnire!

Şi, o, minunile Tale, Hristoase!, a deschis ochii sfinţitul acela cap, şi ca un viu, cu lină şi veselă căutătură, privind la fratele său Grigorie, împreună şi la ceilalţi ce stăteau împrejur, şi aceasta a făcut-o de două ori, deschizînd ochii. După aceea, a dus trupul mucenicului la ostrovul cel numit Prinkip [Πρίγκηπος în greceşte / Büyükada în turceşte] şi acolo l-a îngropat.

[Sfîntul Nou Mucenic Ignatie]

Deci acum să arătăm şi pentru al doilea nevoitor:

Ignatie este acesta, fraţilor, care, după uciderea Sfîntului Cuvios Mucenic Efthymie, tot întru acelaşi an a pătimit pentru Hristos. Şi era acesta cu neamul sîrb[8] din oraşul Eski Zagora[9] al eparhiei Ternovului, născut din Gheorghie şi Maria, care, mutîndu-se la Thessalonic, a dat pe Ioan – că aşa se numea din Sfîntul Botez – la şcoală, şi în scurtă vreme a învăţat foarte bine gramatica şi alte ştiinţe în limba slavonă. Şi dorind de viaţa monahicească, s-a dus la Muntele Rila, unde a petrecut într-o monastire la un monah, învăţîndu-se la Sfînta Scriptură. De unde a venit înapoi iarăşi la părinţii săi.

Deci, întru acea vreme, a urmat şi revoluţia sîrbilor asupra turcilor[10], care, nemaiputînd suferi apăsările păgînilor, s-au fost ridicat cu război, împotriva cărora şi turcii, adunînd multă oaste, pe Gheorghie, tatăl fericitului Ioan, l-au silit să primească a fi mai mare peste o mie. Şi nevoind el a se lupta asupra creştinilor celor de o credinţă şi de un sînge cu sineşi, şi zicînd către turci că aceasta îi este cu neputinţă, a primit sfîrşit mucenicesc. Carii, mîniindu-se păgînii, mai întîi străpungîndu-l cu suliţa în coasta dreaptă, apoi i-au tăiat şi capul. După aceea, păgînii aceia, neîndestulîndu-se cu atîta, i-au răpit încă şi femeia şi două fiice, pe care, după multe înfricoşări le-au turcit.

Iar Ioan, tăinuindu-se, s-a ascuns în casa unei văduve bătrîne, de unde, simţind că voiesc să-l prindă, a ieşit pe ascuns şi s-a dus la Bucureşti în Valahia. Şi acolo s-a cunoscut cu Sfîntul Noul Mucenic Efthymie. Cu care, atîta se împrietenise, încît se părea a fi mai mult decît nişte fraţi. Deci după o vreme, voind a merge la Sfîntul Munte al Athonului, au trecut pe la cetatea Şumla, unde a aflat pe prietenul său Efthymie în jalnica stare a lepădării de Hristos, precum am scris mai sus.

Deci s-a grăbit să iasă mai curînd de acolo, temîndu-se şi el de asemenea primejdie. Însă, prinzîndu-se acolo de păgîni, a fost silit a se făgădui că va primi spurcata credinţă a lui Mohameth. Pe care făgăduinţă, deşi nu a împlinit-o, însă foarte se căia, plîngînd acea greşeală a sa. Deci, fugind de acolo pe ascuns, au venit la Eski Zagora, patria sa, şi de acolo în Sfîntul Munte, cu oarecare proigumen de la Mănăstirea Grigoriului, la care mănăstire a petrecut puţină vreme. De unde, ieşind, au mers la Mănăstirea Vatopedului, şi de acolo la a Hilandarului, şi apoi la Zografu, unde nici întru una nu a rămas să petreacă. În urmă, însă, s-a dus la schitul Sfintei Ana şi a rămas acolo, lîngă un duhovnic, anume Vasilie. Cu care, mergînd la Thessalonic pentru oarecare osebite trebuinţe şi aflînd acolo cele despre Cuviosul Mucenic David care atunci pătimise şi văzîndu-l, s-a aprins cu dorinţă să mărturisească şi el pe Hristos acolo. Însă s-a oprit de oarecare bătrîn, pînă la o vreme şi s-a întors iarăşi în Sfîntul Munte.

Apoi, auzind Ioan de la un frate de schitul Botezătorului, pătimirea Sfîntului Cuviosului Mucenic Efthymie, prietenul său, foarte s-a bucurat şi, dorind, precum în viaţa aceasta, aşa şi în ceruri împreună să petreacă, a venit la schitul Cinstitului Înainte-mergător Ioan şi s-a dat şi el sub ascultarea cuviosului duhovnic Nichifor, de către care s-a încredinţat bătrînului Acachie, după a cărui povăţuire sporea întru nevoinţele monahiceşti, mergînd din putere în putere, rugîndu-se lui Dumnezeu neîncetat, ziua şi noaptea, cu lacrimi, ca să-l învrednicească părţii Sfîntului Efthymie.

Deci, după îndestulă vreme, luînd neîndoită încredinţare despre voia lui Dumnezeu pentru aceasta, s-a tuns în schima cea mare a monahilor, numindu-se, în loc de Ioan – Ignatie. Şi într-armîndu-se cu rugăciunile părinţilor, s-a gătit de cale. Apoi, pogorîndu-se la sfînta mănăstire a Ivirilor, cu multe lacrimi a sărutat pe prea-sfînta făcătoarea de minuni icoană a Maicii lui Dumnezeu ce se zice Portăriţa, şi, încredinţîndu-se apărării ei, intrînd în corabie la 12 Septembrie, s-a dus la Constantinopol, avînd împreună călător în frumoasă calea aceasta iarăşi pe bunul Grigorie, ce a fost şi cu Sfîntul Efthymie. Şi înotînd, au ajuns în 29 a aceleiaşi luni la Constantinopol, unde a petrecut în casa unui iubitor de Hristos creştin pînă în 6 Octombrie, rugîndu-se cu lacrimi Maicii lui Dumnezeu să-l îmtărească, precum de aceasta se scrie pe larg în osebită istorisirea vieţii lui. Deci întru acea zi, dezbrăcîndu-se de hainele monahiceşti, s-a îmbrăcat în haine turceşti şi, mergînd cu îndrăzneală, a intrat în divanul împărătesc şi înfăţişîndu-se înaintea vizirului, a zis cu bărbăţie:

– Eu, judecătorule, oarecînd apucat fiind cu sila de voi, turcii, ca să primesc spurcată credinţa voastră, m-am făgăduit atunci a face aceea. Acum, însă, căindu-mă, am venit să-mi iau făgăduinţa înapoi şi să mărturisesc pe Hristosul meu Dumnezeu adevărat şi Ziditor a toată făptura.

Deci, judecătorul, fără nădejde auzind unele ca acestea, a zis cu mînie:

– Cine te-a adus aici? Călugăr sau mirean?

Răspuns-a mucenicul, arătînd icoana Mîntuitorului:

– Singur eu am venit, de voie, fiind întărit cu puterea lui Hristos.

Zis-a judecătorul:

– Lasă-ţi, omule, împotrivirea ta, şi vino-ţi întru sine, căci, după multele chinuri ce ţi se vor da, apoi la urmă cu amară moarte vei muri. Iar de mă vei asculta, multe daruri şi cinste vei lua.

Deci a zis mucenicul:

– Cinstele tale să le ai tu şi cei asemenea, iar eu doresc moartea cea pentru Hristos!

Deci arzînd de mînie judecătorul, a poruncit să-l ducă în temniţă. Pe care, apucîndu-l slujitorii şi bătîndu-l cumplit, l-au închis în temniţă, punîndu-i picioarele în butuc şi lanţuri grele pe grumajii lui. Şi săvîrşindu-se divanul, a adus iarăşi pe mucenicul la cercetare. Pe care, momindu-l cu vicleşug, îl îndemna să se lepede de Hristos, zicînd că:

– De nu vei asculta, apoi voi porunci după mai multe munci a te omorî prin spînzurătoare, iar nu prin tăiere, ca să nu ia creştinii sîngele tău spre sfinţenie.

Deci a răspuns mucenicul:

– Fă ce voieşti. Eu nu grijesc cum mă vei omorî, de cît doresc a muri pentru Hristos.

Atunci a poruncit să-l închidă într-o temniţă întunecată, în care a petrecut două zile fără mîncare şi băutură, suferind feluri de munci de la cei necredincioşi, de unde mai apoi scoţîndu-l şi văzîndu-i gîndul lui cel neschimbat, a dat asupra lui hotărîrea cea de moarte. Pe care, ducîndu-l la locul osîndei şi ajungînd acolo, şi-a plecat genunchii şi s-a rugat lui Dumnezeu ca să-i primească în pace duhul lui. Iar păgînii aceia gealaţi, apucîndu-l cu funia de grumaji, l-au ridicat la înălţime sugrumîndu-l. Şi aşa s-a săvîrşit pururea pomenitul Mucenic al lui Hristos Ignatie în 8 zile ale lunii lui Octombrie, anul mîntuirii 1814. De aceasta auzind Grigorie, o!, cîte lacrimi de bucurie a vărsat! Şi a treia zi după uciderea sfîntului, dînd de ajuns bani gealaţilor, a cumpărat trupul. Pe care, luîndu-l în corabie, a mers la ostrovul Prinkip, de unde a luat împreună şi moaştele Cuviosului Mucenic Efthymie, ce pătimise mai înainte şi le-a dus în Sfîntul Munte, unde a sosit la 20 Octombrie, şi le-a aşezat în de nou zidită biserica lor.

[Sfîntul Nou Mucenic Acachie]

Săvîrşindu-se aceşti doi sfinţi, Noii Cuvioşi Mucenici Efthymie şi Ignatie, precum am zis, s-a arătat şi al treilea nevoitor, care este Dumnezeiescul Acachie, şi care a pătimit după doi ani de la sfîrşitul Sfîntului Efthymie. Deci era fericitul născut în Makedonia, din părinţi creştini, care petreceau într-un sat aproape de Thessalonic, numit Neohori, mai avînd şi alţi fraţi. Numele său din Sfîntul Botez îi era Athanasie.

Şi părinţii lui, pentru sărăcie strîmtorîndu-se de acolo, au mers la cetatea Serres, unde au dat pe copilul Athanasie la un cizmar, ca să înveţe meşteşugul, fiind în vîrstă de nouă ani. La care cizmar, petrecînd o vreme, n-a putut a suferi îndelung bătăile cu care îl chinuia în toate zilele, fiind cizmarul prea cu nărav crud, căci întru însăşi ziua Sfintelor Patimi, adică în Sfînta şi Marea Vineri, aşa de cumplit l-a bătut, încît, nemaiputînd suferi, a fugit plîngînd de durere.

Pe care, văzîndu-l două femei turcoaice, l-au luat în casa lor şi dîndu-i mîncare îl mîngîiau. Apoi l-au îndemnat să se lepede de Hristos şi să primească mohametismul. Deci, îndemnîndu-se la aceasta, îndată luîndu-l spurcatele acelea muieri, l-au şi dus la vistiernicul cetăţii aceleia, ce ţinea locul de iusuf bei – stăpînitorul cetăţii –, spunîndu-i cele pentru Athanasie, care, auzind, foarte s-a bucurat şi le-a mulţumit. Şi, nepierzînd vremea, chiar în seara aceea a Sfintei şi Marii Vineri a făcut a se lepăda de Hristos Athanasie şi a primit spurcata tăiere împrejur a lui Mohameth, fără să ştie cizmarul sau părinţii lui de aceasta. După care apoi vistiernicul l-a făcut şi fiul al său şi a petrecut în acea necurată casă nouă ani.

Şi făcîndu-se el cu vîrsta de 18 ani, Înduratul Dumnezeu a voit a căuta pe oaia Sa cea pierdută şi a o mîntui prin următorul chip: stăpîna lui, văzîndu-l întîi, fiind el mic, îl iubea ca pe un fiu, însă după aceea, cînd era în vîrstă de 18 ani, s-a schimbat simpla ei dragoste în patimă, încît căuta chipul să tragă pe Athanasie la spurcata împreunare. Care, lepădîndu-se de o asemenea faptă, aceea s-a umplut de ruşine şi mînie, ca altă muiere a lui Pentefri [Facere 39:1-17], şi l-a pîrît la bărbatul său zicînd că a voit Athanasie a o sili. De care, auzind bărbatul ei, s-a mîniat, însă nu a voit a-l pedepsi într-alt chip, ci numai cît l-a izgonit din casa sa, lăsîndu-l slobod să meargă unde va voi.

Deci, ieşind Athanasie din groapa păgînătăţii, a dat laudă Milostivului Dumnezeu pentru această iconomie şi s-a dus la Thessalonic către părinţii săi, care, după jalnica lui întîmplare, fugiseră de la Serres. Şi văzîndu-l viu, o!, cît s-au bucurat şi au mulţumit lui Dumnezeu pentru întoarcerea lui! După aceea, l-au sfătuit maica lui să meargă la Sfîntul Munte al Athonului, care este limanul păcătoşilor, şi acolo să rămînă, petrecînd în pocăinţă. Unde, ducîndu-se, mai întîi a mers la Sfînta Mănăstire a Hilandarului. Şi rămînînd o vreme acolo, s-a dus după aceea la schitul sfinţitei chinovii a Xenofontului, şi citindu-i-se acolo de către cuviosul duhovnic Nicolae rînduiala celor ce se întorc, şi ungîndu-l cu Sfîntul Myr, a rămas acolo un an întreg.

După care, apoi, mergînd la Sfînta Mănăstire a Ivirilor şi auzind despre Cuvioşii doi Mucenici Efthymie şi Ignatie care mai-nainte pătimiseră, s-a suit şi el la schitul acela al Mergătorului-înainte şi s-a dat sub ascultarea aceluiaşi cuvios duhovnic Nichifor. Care, primindu-l, l-a încredinţat purtării de grijă iarăşi bătrînului Acachie, ce îngrijise şi pentru cei mai dinainte doi sfinţi mucenici. Unde, petrecînd o vreme, a ieşit într-o noapte, fără să spună cuiva, şi s-a dus la sfinţita mănăstire a lui Simon Petras, unde aflîndu-se, i s-a arătat în somn un prea-cuvios bătrîn, poruncindu-i să se ducă de acolo şi să se întoarcă de unde a ieşit. Deci, întrebîndu-l Athanasie cine este, i-a răspuns zicînd:

– Eu sînt ctitorul mănăstirii acesteia (adică Sfîntul Simon).

Deci ieşind de acolo, a venit iarăşi la bătrînul său Nichifor, lîngă care a rămas, urmînd povăţuirilor lui Acachie, încît rugăciunile şi postirile lui nu se pot spune, iar lacrimile lui se păreau a fi două izvoare, neîncetat curgînd din ochi. După aceea, dorind, s-a îmbrăcat în marele chip îngeresc, numindu-se Acachie.

După aceasta, avînd deplină încredinţare de buna voinţă a lui Dumnezeu pentru a-şi săvîrşi calea prin mărturisire, luînd într-ajutor apărarea Prea-sfintei Născătoare de Dumnezeu şi rugăciunile părinţilor, a plecat la Constantinopol, avînd împreună călător iarăşi pe pomenitul Grigorie, unde a ajuns în 23 Aprilie. Şi după cîteva zile, împărtăşindu-se cu Dumnezeieştile lui Hristos Taine, apoi dezbrăcînd de pe sineşi hainele monahiceşti şi îmbrăcîndu-se în haine turceşti şi sărutînd pe Grigorie cu lacrimi de bucurie, i-a zis să se roage lui Dumnezeu ca să-l învrednicească doritului sfîrşit.

Şi aşa ieşind, alerga cu bucurie la palatul vizirial, unde, intrînd în lăuntru cu îndrăzneală, s-a mărturisit a fi creştin. Şi luînd cealmaua din cap, a aruncat-o la pămînt şi a călcat-o cu picioarele, după care a fost bătut fără de milă. Apoi, ferecîndu-l cu lanţuri, l-au închis în temniţă, unde, fiind închis, mergînd mulţi din păgîni îl îndemnau şi îl măguleau cu feluri de făgăduinţe ca să se lepede de Hristos şi, neînduplecîndu-se, l-au bătut iarăşi foarte cumplit. Apoi, a doua zi, care era Duminică, l-au adus înaintea stăpînitorului, care, după ce nici cu îmbunări, nici cu îngroziri nu a putut să-l întoarcă pe Acachie de la Hristos, a poruncit să-l închidă iarăşi în temniţă, pînă ce va da hotărîrea cea de moarte asupra lui.

Iar bătrînul Grigorie a voit a-i trimite cu vreun chip Sfintele Taine ale Trupului şi Sîngelui lui Iisus Hristos în temniţă lui Acachie, care a şi făcut-o, prin fratele căpitanului corăbiei cu care venise în Constantinopol, trimiţîndu-l acolo unde era închis sfîntul. Pe care, la ieşirea sa din temniţă (după ce a primit Sfîntul Acachie Trupul lui Hristos şi s-a împărtăşit), prinzîndu-l turcii, atîta de tare l-au bătut, încît puţin a lipsit de nu l-au omorît. Deci văzînd păgînii gîndul mucenicului cel neschimbat, au dat asupra lui hotărîrea de moarte şi legîndu-i mîinile, l-au dus la locul cel de osîndă ce se zice turceşte Parmakkapi [iar greceşte Δακτυλόπορτα], unde ajungînd şi rugîndu-se, apoi şi poruncindu-i-se, a îngenunchiat. După aceea a zis către gealatul:

– Loveşte-mă, iubitule, şi nu te mîhni!

Şi aşa tăindu-i capul, a săvîrşit alergarea sa mergînd către Doritul său Hristos.

Deci într-acest chip a fost şi sfîrşitul ostaşului lui Hristos Acachie, în ziua întîi a lunii lui Mai, anul mîntuirii 1816.

O!, cît s-a bucurat cînd s-a înştiinţat de aceasta bătrînul Grigorie, şi a mulţumit lui Dumnezeu! Apoi, mergînd, a rugat pe nişte neguţători bacali creştini din Constantinopol, şi aceia, a treia zi după tăriere, dînd opt sute de lei gealaţilor, au luat trupul mucenicului. De la care, apoi, luîndu-l Grigorie şi punîndu-l în corabie, l-a adus în Sfîntul Munte, la acest schit al Botezătorului şi l-a îngropat la locul care mai-nainte şi l-a ales încă în viaţă fiind Sfîntul Mucenic Acachie, înaintea icoanei Prea-curatei Născătoare de Dumnezeu, în paraclisul Cuvioşilor Mucenici Efthymie şi Ignatie, ce pătimiseră mai-nainte de dînsul.

Deci iată, aşa au fost nevoinţele şi pătimirile acestor noi cuvioşi mucenici, care, măcar deşi nu într-o vreme au pătimit, însă pomenirea lor a împreunat-o Biserica lui Hristos cea Mare a se prăznui întru una, adică întru întîia zi a lunii Mai, ca unii ce şi cu sufletele sînt nedespărţiţi, stînd cu îndrăzneală înaintea scaunului Dumnezeirii celei în trei străluciri şi rugîndu-se pentru noi, ca şi noi să ne mîntuim. Amin.

[extras din Pelerinajul la Athos al Duhovnicului Andronic, manuscris aflat astăzi la Arhivele Statului din Chişinău, fond 2119, Inv. 3, f.65r-73r]

Andronic Duhovnicul, marele cronicar al Mănăstirii Neamţ, scrie mai departe:

Ţine acest sfînt schit încă pomenire şi de minunatele nevoinţe ale Cuviosului Mucenic Iacov, care mai întîi a vieţuit la Mănăstirea Dohiarului, apoi a venit şi s-a liniştit aici, şi multe dumnezeieşti descoperiri şi vedenii a văzut, şi multe minuni a făcut. Apoi, ducîndu-se din Sfîntul Munte, umbla propovăduind evanghelica pocăinţă la toţi creştinii, începînd de la Thessalonic pînă la Navpaktos, şi acolo fiind pîrît către bey, s-a pus în temniţă şi în legături. După aceasta, stînd înaintea împăratului Selim[11] şi nevoind a primi credinţa turcească, ci neîncetat mărturisind pe faţă pe Hristos Dumnezeu adevărat, împreună cu doi ucenici ai săi, Iacov ierodiaconul şi Dionysie monahul, prin sugrumare s-a săvîrşit în anul 1520, Noiembrie 1. Şi se află sfintele lor moaşte în mănăstirea Sfintei Anastasia[12], la Galatista, pe locul Ivirilor.

Inima mea foarte mult s-a bucurat de Domnul Dumnezeu Mîntuitorul meu, cînd prin iconomia Prea-curatei Maicii lui Dumnezeu m-am văzut şi eu, mult-păcătosul Andronic întru acest sfînt schit al Ivirului, liturghisind în biserica Cuvioşilor Noilor Mucenici Efthymie, Ignatie şi Acachie, unde se află şi sfintele lor morminte, cîntîndu-mi toată rînduiala Sfintei Liturghii. Singur Cuviosul Grigorie, stareţul cuvioşilor mucenici, pe care din multa dragoste duhovnicească l-am sărutat, şi şi însuşi, fiind cu totul plin de dragoste dumnezeiască, ca un stareţ de mucenici, mi-a sărutat nu numai păcătoasele mele mîini, ci şi ochii şi faţa, de multe ori, şi încă mi-a dat spre semn al deplinei sale dragoste cîte o părticică de sfinte moaşte de la fiecare din aceşti trei cuvioşi mucenici, spre a-i avea păzitori în toată viaţa şi mijlocitori către Dumnezeu pentru mîntuire. Încă şi la masă de multe ori am fost poftit de acest sfînt bătrîn şi am mîncat împreună, veselindu-mă, nu atît din mîncare, pe cît din vederea sfintei lui feţe cea fireşte împodobită de Dumnezeu, şi între altele mi-a spus că are de la naşterea sa 95 de ani, iar întru acea chilie petrece de 76 de ani, nevoindu-se monahiceşte. Mi-a arătat şi o icoană în care sînt închipuite pătimirile sfinţilor tustrei, foarte frumos, şi mi-a spus că cu minune a zugrăvit-o Cuviosul Mucenic Onufrie, care a pătimit în urmă pentru Hristos în ostrovul Hios la 1818, Ianuarie 4.

[f.73r-74r din acelaşi manuscris]

[1] Tratatul de pace a fost semnat la 16 Mai 1812.

[2] Astăzi Şumen, în Bulgaria.

[3] Înalt dregător otoman, corespondent al logofătului din Ţările Române.

[4] Despre acesta, vezi la sfîrşitul textului.

[5] Şi despre acesta, vezi nota de la sfîrşitul textului.

[6] Aceasta a făcut-o pentru a se asigura că ajunge înaintea dregătorilor otomani şi îşi dobîndeşte dorita moarte mucenicească.

[7] Turban.

[8] Cel mai probabil, era bulgar, dar Duhovnicul Andronic scrie după relatarea părinţilor din schit, care erau greci.

[9] Stara Zagora.

[10] E vorba de revoluţia sîrbească dintre anii 1805-1813.

[11] Soliman Magnificul (sultan între 1520-1566).

[12] Mănăstirea Sfintei Anastasia de lîngă Thessalonic