Dumnezeu a binecuvîntat România cu mulţi şi mari sfinţi, mai ales în acest din urmă veac. Dialogurile de mai jos sînt purtate de Mărturisitorul Ioan Ianolide, care ne-a lăsat o lucrare fundamentală pentru înţelegerea lumii contemporane şi a României de azi şi din viitor – Întoarcerea la Hristos.

Primul dialog este purtat cu egumenul Mănăstirii Cernica, Arhimandritul Roman Stanciu (+1994), devenit mai apoi episcop vicar al Patriarhiei Române. Al doilea dialog, de o mare profunzime duhovnicească şi teologică, este purtat cu Cuviosul Cleopa Ilie, despre Cuviosul Mărturisitor Marcu Dumitru, minunatul “fachir” din temniţele comuniste şi îngerul rugăciunii de la stupina Mănăstirii Sihăstria.

Să avem parte de rugăciunile lor!

*

Într‑o zi m‑am dus la o mănăstire lângă Bucureşti. Pe o că­rare înverzită mă întreţineam cu stareţul, un om care a crescut în mănăstire, a învăţat teologie şi este pătruns de duhul mona­hal. Se apropie de noi o turmă de vaci şi stareţul strigă:

– Hei, frate, văd că ştii ce‑i ascultarea, dar mai ai mult până să înveţi ce‑i credinţa!

Vorbea cu paznicul vacilor, un începător venit să intre în monahism. Mă uit bine la el şi mă cutremur. Între timp, văca­rul a alergat după o vacă răzleţită şi s‑a tot dus.

– Părinte, ştii cine este acest om? îl întreb pe stareţ.

– Unul care ţine morţiş să intre în mănăstire. L‑am ispitit cu bat­jocuri, cu dispreţ, l‑am alungat, dar el se ţine scai de mă­năs­tire.

– Părinte, întreb eu, ce crezi că este mai important: să te rogi ori să aperi credinţa?

Stareţul s‑a uitat scrutător şi mi‑a spus:

– Vrei să mă ispiteşti? Vrei să mă bagi în politică, nu? Gân­deşte‑te că răspund de locaşul acesta sfânt.

– Părinte, îl iau eu din scurt, ce va fi aici peste o sută de ani? Ba nu, peste cinzeci, chiar peste zece? Sunt toţi bătrâni… Tine­rii nu au voie să intre în mănăstire şi nici nu mai au râvnă şi evla­vie. Vremurile s‑au schimbat. Nu vezi că vei fi ultimul sta­reţ din această mănăstire seculară? Ce faci, deci?

– Scris e că ajunge zilei necazul ei. Nu cunoaştem viitorul, este la Dumnezeu. Noi ne rugăm şi ne lăsăm în voia lui Dum­ne­zeu.

– Părinte, acest om de la vacile mănăstirii nu s‑a lăsat în voia lui Dumnezeu, ci a făcut voia lui Dumnezeu! El a luptat să nu se împuternicească în ţară ateismul. A suferit torturi cum­plite şi tăcea mormânt. I se cerea să se lepede de credinţă, să‑şi trădeze fraţii, să se supună statului ateu.

– Păi, zice stareţul, asta este politică. Noi avem o Împărăţie veşnică în ceruri, pregătită de Domnul Hristos. Scris este să ne supunem stăpânirilor, că de la Dumnezeu sunt lăsate. Noi nu facem politică.

– Mi se pare că faci politică, Părinte, şi o cam faci pe dos!

– Să scurtăm vorba, politica cu ale ei, noi cu ale noastre!

Şi ne‑am despărţit într‑o atmosferă spinoasă. Mai târziu sta­reţul a ajuns episcop. Atunci l‑am căutat pe „văcar”, dar dispă­ruse fără urme.

Parcă îl văd şi acum…. Când a intrat în celulă era străveziu, scheletic, dar neclintit. Venea de la Securitate. Fusese partizan în munţi prin anii 1941‑1943. Era un om mai mult scund. Călca rar şi apăsat. Deşi era o fire paşnică, când s‑au pornit prigoa­nele în ţară, poate ştiind că‑i va veni rândul, poate sperând că se mai poate lupta, luase calea munţilor.

Şi‑a format un grup de oameni pe care‑i strunea cu fermi­tate. Purtau pistoale, dar nu aveau dreptul să le folosească de­cât în apărare. În general evitau confruntările. Poporul îi ajuta cu ali­mente şi mulţi oameni au fost întemniţaţi din această ca­uză. O mănăstire care i‑a găzduit a fost desfiinţată, călugării închişi şi lăcaşul transformat în cămin de copii părăsiţi.

Viaţa în munţi era grea, căci nu aveau nici armament, nici aprovizionare suficientă. A încercat să ia contact cu străinăta­tea, dar n‑a primit decât felicitări. A înţeles că lupta era pier­dută. Temniţele fuseseră înţesate. Poporul era subjugat. Fără ajutorul Apusului nu se putea lupta cu Armata roşie şi nici cu Securita­tea română. Totuşi, în munţi nu se temeau de ostaşii sovietici, cât de trădători.

Au trecut ani şi speranţele lor s‑au spulberat. Într‑o zi tot grupul a fost atacat de un prieten al lui, venit în munţi ca agent al Securităţii. Credea că vor scăpa, dar n‑a fost aşa. Au fost prinşi şi torturaţi :

– Ce urmăriţi? Ce depozite de arme aveţi? Ce legături cu străinătatea? Ce legături cu alţi partizani? Cine vă informa? Cine vă aproviziona? încercau ei să afle.

Putea oare să le răspundă? Şi cine erau cei ce‑l chinuiau? Şi ce urmăreau ei? Îi cunoştea bine. Ştia ce vor face şi nu avea ce discuta cu ei. Ei îl torturau şi el tăcea. A refuzat să vorbească şi la anchete şi la proces. L‑au numit „Fachirul”. L‑au condamnat la muncă silnică pe viaţă. A rămas un singuratic, adâncit în sine, ursuz.

În munţi citise Scriptura de mai multe ori şi, având o me­mo­rie fabuloasă, reţinuse mult din ea. Acum se ruga zi şi noapte de unul singur, oriunde s‑ar fi aflat, orice ar fi făcut şi adesea a fost văzut cu chipul scăldat de lacrimi. Atunci era mai frumos ca oricând. Profilul îi părea săpat în marmură. Văzându‑l, un pic­tor, cuprins de emoţie, a spus:

– Omul acesta e luminos la chip, străluceşte, are o expresie care mă uimeşte. Dacă voi trăi, mă voi strădui toată viaţa să prind într‑un portret ceea ce văd în el.

Omul era şi foarte citit. Uneori se lăsa antrenat în discuţii şi uimea prin puterea de a pătrunde lucrurile şi de a le sintetiza. Nu vorbea nici ca un preot, nici ca un filosof, ci se situa într‑un plan superior care le cuprindea pe amândouă. Preocupările lui erau vaste şi toate se rezolvau simplu, în spiritul lui suveran. Se bucura de respectul tuturor. A trecut prin temniţă fără urmă de compromis.

Şi acum, când îl întâlnisem, iată că a dispărut…

*

S‑au scurs câţiva ani. Mă dusesem în creierii munţilor, la un schit, să cercetez un vestit duhovnic şi aspru ascet.[1] M‑a impre­sionat puterea cu care vorbea, cât şi vastele sale cunoş­tinţe teo­logice şi duhovniceşti. Se plimba cu uşurinţă prin Sfinţii Părinţi şi‑i tâlcuia atât de personal, încât părea că de la sine vorbeşte. Se situa la înălţimi greu de urmărit vorbind des­pre comuniunea cu Dumnezeu.

L‑am ascultat câteva zile şi apoi l‑am întrebat despre liber­tate, comuniune şi comunitate, despre unitate şi har, Împărăţia lui Dumnezeu şi mesianism. Călugărul mi‑a răspuns cu răb­dare la toate.

Mi‑a spus că în tinereţe crezuse că pe Hristos Îl poate afla doar în rugăciune, în aspre nevoinţe şi‑n singurătate, dar acum înţelesese că El este şi în lume, în fapte şi în „nebunia” credin­ţei, deşi fără harul primit prin comuniunea cu Dumnezeu, nici mărturisirea Lui în lume nu poate fi puternică. E vremea ma­ri­lor mărturisitori. Tehnica lumii moderne i‑a cucerit pe oa­meni, dar i‑a şi obosit, şi acum ei revin înspre peşteri şi pustii, în cău­tarea rugătorilor sfinţi. Oamenii vin să întrebe ce este materia, ce este clasa socială, ce este proprietatea şi toate câte se leagă de viaţă, iar duhovnicul nu le poate vorbi despre răz­boiul nevăzut al duhurilor şi despre treptele Scărarului, deşi acestea rămân mereu valabile, căci de fapt din ele trebuie să desprindem chi­pul şi înfăţişarea lumii creştine. Duhovnicii trebuie să aibă răs­punsuri la toate problemele. Ei trebuie să‑i facă pe oameni să înţeleagă că numai Dumnezeu cel nevăzut şi imaterial este Adevărul şi că fără El nu numai noi, ci însăşi materia nu mai este nimic. Nu putem noi, oamenii, să anulăm materia prin ide­ile noastre, dar prin modul pătimaş de a o privi, adică prin ma­terialism, ne mutilăm sufleteşte, ne dezori­entăm mintal şi viaţa devine un coşmar. Dumnezeu este atât de necesar, S‑a făcut pe Sineşi atât de evident prin puterea ateistă, încât nu trebuie decât să‑L trăim sincer şi să‑L mărturi­sim cu putere.

L‑am ascultat cu uimire şi bucurie.

– Părinte, l‑am întrebat, cum aţi ajuns la aceste concluzii? Aici, în schimnicie, între Sfinţi şi Scripturi?!

– De fapt, tot ce ţi‑am spus este ascuns în viaţa monahală, mi‑a răspuns el, căci nu pe sine se slujeşte monahul, ci lumea. Acum oamenii sunt orbi şi robi, orbiţi de lumina falsă din ei, ro­biţi de materia în care cred. Trăim vremuri apocaliptice. Fi­ara e omul şi maşina e unealta nimicirii omului. Niciodată nu vom izbândi dacă nu ne pocăim, dacă nu ne supunem lui Dumnezeu, dacă nu‑L primim în noi, dacă nu ne îndumne­zeim!

– Părinte, i‑am zis, sunteţi nemaipomenit! De acum ştiu tot ce vreţi să‑mi mai spuneţi. Mărturisesc că nu vă credeam preo­cu­pat de astfel de probleme. Ştiam că vorbiţi despre har şi lu­crarea Lui, dar văd că sunteţi neîntrecut şi în cele ale vieţii şi materiei.

– Nu vreau acuma să mă smeresc, căci m‑a smerit Dumne­zeu din destul, dar n‑ar fi drept să nu spun că multe dintre acestea m‑a ajutat să le pricep părintele M..

– Dar cine e părintele M.? am întrebat eu nedumerit.

– Îţi e prieten şi ştie că eşti aici. Te‑a văzut din chilie!

– Prieten?… Chilie?… Atunci să mă duc să‑l văd!

– E prea departe şi nici nu te primeşte. Mi‑a îngăduit însă să‑ţi vorbesc despre el.

– Atunci, cum m‑a văzut?

– A primit de la Dumnezeu darul vederii în duh, aşa prin materie… şi prin timp…

– Spuneţi‑mi, rogu‑vă, cine este acest om?

– L‑ai văzut ultima oară când discutai cu stareţul unei mă­năstiri unde el era văcar.

– O! am exclamat eu. El?! Aici?! Aşa cum mi‑l descrieţi?!…

– A fugit şi s‑a ascuns la mine. Îl văzusem în vis şi l‑am pri­mit cu braţele deschise. De la el am învăţat multe despre Dum­ne­zeu şi lume. Ne întâlnim adesea şi stăm îndelung de taină. Vezi, eu vorbesc mult, mi‑a fost dat darul acesta. El zice că eu sunt glasul lui. El s‑a retras de lume, dar este arcul cel mai în­cordat al lumii. Mă uimeşte! Mi se pare că e desprins de cele pământeşti, dar îmi descrie realităţile lumii cum eu ca du­hovnic nu o pot face încă. Pentru el lumea e în ceruri şi cerurile sunt microscopul electronic cu care vede tainele lumii. E un trăitor unit cu Dumnezeu, fiindcă nu poţi vedea iadul, nici pă­catul dacă nu eşti în lumina dum­nezeiască. El este deci ochiul lui Dumnezeu pe pământ.

– Dar ce face? Cum se simte? Cum trăieşte? am întrebat eu, cuprins de grijile omeneşti.

– Bună întrebare! Trăieşte între albine, căci numai pe ele le‑a îngăduit în pustnicia lui. De sănătatea sa se îngrijeşte Însuşi Dumnezeu. De‑ale gurii îi mai ducem noi, de aici, din schit.

– Dar îl ştiam bolnav!

– E sănătos! Oamenii nu mai cred în puterea de tămăduire a Duhului Sfânt, dar el este o dovadă că ea lucrează.

– Poate foloseşte ceva plante, am zis eu.

– Nici nu se gândeşte la ele! Ba nu, uneori mi‑a cerut nişte ceaiuri. Dar să nu crezi că ceaiurile l‑au vindecat, nu… ci Du­hul Sfânt, puterea credinţei din el. Nu, nu, nici asta să n‑o iei greşit, nu credinţa l‑a vindecat, vezi, cum să mă explic, dacă am zis Duhul Sfânt, pentru mine o fi de ajuns, dar oamenii de azi vor ceva mai pe înţelesul lor. Mie mi se pare că suflarea lui Dumne­zeu înfiripează lumea necontenit. În suflarea lui Dum­nezeu sunt forţe, puteri, este însăşi viaţa, este însuşi sufletul omului şi toate trăiesc datorită ei. De aceea socotesc eu că dacă despărţim cre­dinţa de Izvorul ei, şi ea e neputincioasă. Cre­dinţa unită cu Dumnezeu este puternică; credinţa confundată cu autosugestia e fleac. Ori tocmai asta este, avem lângă noi şi în noi, în viaţă şi în materie, o putere nematerială, izvorâtă din Dumnezeu, şi dacă izbutim s‑o atragem şi s‑o folosim, ea este medicamentul cel mai bun. Curge foc, lumină, Duh în om şi‑n lume. Aşa s‑a vindecat el. Şi dacă foloseşte unele ceaiuri, este pentru că aşa simte îndemnul să facă, este ca şi cum acceptă să mănânce pen­tru a trăi. Dacă mănânci otravă mori, el însă mă­nâncă mană ce­rească. Mana cerească e şi materială, este şi imaterială. El ştie să le îmbine pe toate.

Ascultându‑l, mă făceam tot mai mic. Mă cuprinsese un fel de frică. Oare aş fi putut rezista să văd un astfel de om? Mi se părea că am o închipuire.

– Nu te teme, mi‑a spus călugărul, totul este normal, real, fi­resc. Nefiresc e să fii lipsit de puterea lui Dumnezeu.

Mă surprinsese în intimitatea mea şi mi‑a fost ruşine. Mă simţeam prea plin, obosit de prea multă putere. Am întrerupt convorbirea. Au urmat câteva zile de pace lăuntrică. Rugăciu­nea mea era intensă, îmi cuprindea întreaga fiinţă. Mâncam fără să‑mi fie foame şi mă simţeam tare bine. Am înţeles că prietenul meu se roagă pentru mine şi‑mi transmite puterea sufletului său. Cred că tot aşa, cumva asemănător, dar păs­trând proporţi­ile, oamenii sunt însoţiţi de dragostea şi harul lui Dumnezeu.

De atâta bucurie şiroiau lacrimile în mine şi eram mai viu, mai profund. Mi se desluşeau noi înţelesuri ale existenţei. Dum­ne­zeu era realitatea. Dacă eu puteam încerca o astfel de trăire duhovnicească, cum era oare aceea de care se desfăta pri­etenul meu? Ferice de el!

Am hotărât să plec. Mă liniştisem. Pelerinajul la schit îmi ofe­rise mai mult decât aş fi putut aştepta vreodată. M‑am dus să‑mi iau rămas bun. Bătrânul mi‑a zis:

– Să nu‑l judeci greşit. El stă ascuns pentru că acesta e darul lui. N‑am văzut la nimeni mai multă dragoste de oameni ca la prietenul dumitale. Acesta e modul lui de a‑i sluji. Du‑te şi te va însoţi. Acolo unde vei întâlni lucrări minunate, gândeşte‑te că pot fi făcute şi prin el… el este în miezul lumii. Fii binecu­vântat! Te binecuvintează şi el!

Şi am plecat.

(extras din Întoarcerea la Hristos, de Ioan Ianolide, ed. Christiana, Bucureşti 2006, p. 342-348)

[1] Părintele Cleopa Ilie de la Mănăstirea Sihăstria. (N. ed.)