O apă, un foc sau o stâncă,
– la care hotar, nu știu încă –
dar parcă mi-așteaptă cărarea,
nu știu, dar le simt nerăbdarea.

Un munte, un foc sau o apă
mă vor să sfârșesc, ca să-nceapă.
Mă cer să le-nfrunt întru totul,
cu braţul, cu pieptul, cu-notul.

Un pisc, un puhoi, o dogoare
– nu știu, dar năluca lor doare –
s-aţin să-mi înfulece lutul,
nu știu, sau să-mi dea începutul.

Nu știu, poate rocile grele,
scrâșnind, mă vor rupe-n măsele,
sau poate voi sta fără brațe
în valul ce vrea să mă-nhaţe…

Nu știu, dar simt fruntea mea sfântă
cum suie să-nfrângă în trântă
și iadul, și apa, și piatra…
Nu știu, dar de luptă sunt gata.

Nu știu, dar în mine simt sute
de gheare cum cresc să m-ajute
să-mi caţăr pe stânci temelia…
Nu știu, dar îmi simt veșnicia.