Care a fost contribuția foștilor deținuți politic la construirea monumentului de la Aiud?

Monumentul a fost ridicat de către foștii deținuți politic. Proiectele au fost făcute tot de către ei.

Cineva își poate pune întrebarea de ce foștii deținuți politic trebuie să aibă cuvântul principal de spus în ceea ce privește mausoleul de la Aiud. Pentru că tot ce s-a făcut la Aiud până acum este opera lor. Au fost ajutați, într-adevăr, de binevoitori din afară, dar care s-au supus întrutotul viziunii foștilor deținuți politic, adică a tuturor celor care ar fi putut oricând să fie ei înmormântați în Râpa Robilor.

Inițiativa ridicării osuarului i-a aparținut lui Gheorghe Brahonschi, care a fost închis foarte mulți ani la Aiud. El a fost ajutat foarte mult de soția sa, care era economist, și care a ținut evidența contabilă. Ea a fost cea care avea să conducă, în cele din urmă, lucrările tehnico-financiare. Din momentul în care Ghiță Brahonschi a adormit întru Domnul, a preluat și treaba lui, care ținea de construcția propriu-zisă. Foarte greu a obținut aprobări. Cei care au contribuit din afara lumii foștilor deținuți politic nici nu s-au gândit să contrazică, măcar într-o idee cât de mica, ceea ce deținuții politic au gândit în legătură cu mausoleul de la Aiud. Acolo este strict concepția lor.

Mausoleul a crescut pe parcurs. Când s-au scris numele celor închişi pe plăcile de marmură, osuarul nu era încă constituit. Sfințirea osuarului a fost făcută de Mitropolitul Bartolomeu Anania, fost deținut politic la Aiud.

Râpa Robilor aparține morților fără cruce și fără sicriu. Le-a fost dăruită lor. Pământul a fost sfințit de aceste oase zdrobite. Și sunt martori de necontestat.

Sunt binevoitori care vor să facă ilustru numele de Aiud. Dar să nu uite că el a fost ilustrat de cei care sunt acolo, în oseminte. Și tot ce poate fi făcut trebuie abordat cu gândul la ei, nu cu fantezii, oricât ar fi de înălțătoare. Să corespundă cu smerenia celor care au fost nimiciți și aruncați acolo. Să nu se uite că pământul acela este sfințit de jertfele lor. Păi, dacă cei care au suferit nu au primul cuvânt de spus, atunci cine are dreptul?!

Și îi răspund cuiva care îmi spune că m-am trezit prea devreme, că nu e adevărat. M-am trezit prea târziu. Nu mi-am imaginat că altcineva va veni cu altă viziune, cât o fi ea de magnifică, o altă viziune decât cea a foștilor deținuți politic. Jertfa lor a fost făcută în totală smerenie. Mărturia trebuie să fie cutremurătoare, dar smerită, nu plină de emfaza omului care nu știe ce a însemnat suferința din închisoare și ce au răbdat oamenii aceștia. Consider că este o blasfemie să fie contrazisă viziunea lor. Asta este valabil pentru tot ce au ridicat deținuții politic în duhul trăirii din închisorile comuniste.

          Am făcut efortul de a mă duce să văd cum a transformat Dan Puric ideea Părintelui Justin de a face o mănăstire la Aiud în numele celor ce s-au jertfit pentru această cruce și pentru acest neam, nu pentru altele, ci pentru acestea. Am vrut să văd cum a reușit. Când am ajuns acolo și am văzut cu ochii mei, nu-mi venea a crede că așa ceva este posibil. Părintele Augustin nici nu m-a recunoscut la început, abia după ce m-a văzut cum îi explic preotului cu care eram simbolurile din mausoleul nostru, al foștilor deținuți politic, atunci și-a dat seama și a zis: „Sunteți doamna Aspazia!”. A intervenit el cu explicații. Preotul a văzut că eu primesc toate lucrurile acelea cu rezervă. A avut explicația doar în momentul în care părintele Augustin m-a invitat să intru în biserica construită de ei. Pe atunci nu erau simbolurile medievale, ca să nu le zic altfel, cu care au umplut apoi această biserică. Geamurile alea lungi și înguste, care filtrează lumina în favoarea întunericului… Înțelepții spuneau că luminile au nevoie de întuneric ca să le salte, să fie mai strălucitoare! Tot așa, întunericul are nevoie de cât mai puțină lumină ca să domine el. Dar se vede după forma exterioară ce este! Templu, în adevăratul sens al cuvântului. Și am spus: „Eu să intru aici?!” Părintele Augustin și-a plecat capul și a zis: „Într-adevăr, biserica aceasta nu este una tipică, este atipică!”. Într-adevăr, nu este nici cruce, nici navă, e templu!

          N-am văzut simbolurile din interiorul bisericii. Dar l-am auzit la televizor pe unul dintre cei implicați în proiect cum explica ce înseamnă ogivele în care vor să introducă oasele sfinte ale martirilor noștri. Păi, în momentul în care vor băga osemintele într-o minicatacombă, moaștele nu vor mai izvorî mir şi vor înceta să se mai bucure în aura de sfinţenie pe care au câştigat-o. Toate simbolurile sunt întoarse, sunt luate din alchimie, din niște povești medievale. Evul Mediu a fost puternic creștin dar, în același timp, a fost și puternic vrăjitoresc. Alchimia căuta să transforme totul în strălucirea aurului, chipurile în numele Domnului. Era, de fapt, în numele safiroților, care aveau simbolurile lor demonice. Dar cum să introduci astfel de chestii în biserică? Nenumitul a câştigat din ce în ce mai mult tupeu.

          Dan Puric a promis Părintelui Justin că face un centru martirologic la Aiud, după care face mănăstire. Pentru ca în momentul în care a început construcția clădirii să spună: nu mai facem mănăstire și centru martirologic, le contopim! Nu vă puteți imagina ce-a fost în sufletul Părintelui Justin! Mi-am dat seama de durerea acestui sfânt duhovnic doar în momentul în care Mitropolitul Teodosie i-a oferit temelia unei mănăstiri închinată martirilor la Poarta Albă. M-am nimerit atunci la Petru Vodă. Părintele Justin nu-și găsea loc de bucurie, a venit la mine și mi-a spus: „Aspazia, hai cu mine, hai cu mine la Poarta Albă! Se face în sfârșit mănăstire în numele martirilor noștri!”. Și-atunci mi-am dat seama ce-a însemnat pentru Părintele struțo-cămila dintre centru martirologic și mănăstire.

Mi-a plăcut cum a pus părintele Arsenie Papacioc problema Aiudului! El a zis: ”Mănăstire, și punct. Nu ne trebuie centru martirologic”.

Am avut o întâmplare recentă în care mi-am dat seama cât de puțin suntem pregătiți să rezistăm asalturilor viclene ale duhului celui rău. Îți trimite asemenea gândiri, încât ești aproape încântat cum ți se descifrează anumite taine, care sunt de fapt capcane. Pentru mine, Dan Puric a fost o capcană. Până la un punct, destul de avansat, am avut admirație pentru omul acesta. Ce frumos vorbește, ce corect pune problema… Până când am aplicat criteriul de cunoaștere pe care ni l-a lăsat Iisus. El i-a avertizat pe Apostoli: în lume veți avea momente de poticneală, vor veni hristoși mincinoși. Vor spune: Hristos e acolo! Hristos e dincolo! Să nu vă lăsați înșelați. Și atunci apostolii s-au speriat și au spus: dar cum o să ne înșele? Hristos a spus că nenumitul este în stare să îmbrace înșelătoare haine de lumină. Și atunci ei au spus: dar, Doamne, dacă va veni ca un om deosebit, noi cum o să-l deosebim? Cum o să ne dăm seama că el este cel rău, că ne atrage în capcană? Și atunci Mântuitorul S-a mâniat și a spus: Voi puteți citi pe cer semnele vremii, și nu vă puteți da seama care este hristosul mincinos? Este simplu, aveți criteriul după care nu veți greși: după faptele lor îl veți cunoaște!

          Și când au venit faptele, când am văzut în ce hal l-a umilit pe Părintele Justin… atunci au început să-mi cadă solzii de pe ochi. Și am zis: ia să-l urmăresc eu mai îndeaproape! Și am văzut că toate discursurile lui nemaipomenit de frumoase sunt compilații din oameni care au gândit frumos. El nu-i capabil să gândească așa, dar își însușește gândirile altora, le pune cap la cap, să sune frumos din coadă, pentru ca oamenii să se lase convinși.

Și omul acesta m-a folosit. Nici nu mi-am dat seama de lucrul acesta, până când a venit să țină o conferință la Bacău. Atunci mi-am dat seama că omul acesta ar putea să înșele pe undeva. Am avut o intuiție, n-am niciun merit în chestiunea asta. Probabil îngerul meu păzitor mi-a șoptit: fii atentă! I-am povestit la telefon parabola cu carul cu mere, iar el s-a folosit de lucrul acesta. A spus în conferință: „Mi-a zis doamna Aspazia: Măi Dane!”. Niciodată n-am avut această intimitate față de el. Povestea cu merele a interpretat-o altfel, cu totul altfel. Atunci mi-a venit confirmarea hristică că singurul criteriu de a cunoaște un om este fapta lui. Felul în care a transformat Aiudul în ceea ce este acum este într-adevăr diabolic. A reușit, și nu putem spune că n-avem încă oameni luminați în țara asta. Și oameni drepți. Dar Puric a reușit.

M-a revoltat lipsa lui de cuvânt. Și-a permis să-l pună la punct pe Părintele Justin. Ce biserică a făcut la Aiud? Înăuntru e aproape întuneric beznă. Ca într-o hrubă! Fără iconostas!

Părintele Justin i-a spus unui preot că de acolo se va retrage harul! Păi Duhul Sfânt așa face! Se spune că iadul este spațiul din care se retrage Dumnezeu. Iadul este lipsa de divinitate, de-aia este întuneric, este frig, este mizerie, este ceea ce nu este bunul Dumnezeu! Duhul Sfânt plânge cu hohote și pleacă din spațiul din care Dumnezeu pleacă. El este ultimul care pleacă! Pleacă întâi Tatăl, pleacă Fiul și apoi pleacă și Duhul Sfânt, plângând cu hohote! Ei nu m-aș mira ca, la un moment dat, nici martirii să nu-și mai verse mirul lor tămăduitor; adică jertfa lor să nu mai fie roditoare! Acolo se va împământeni nenumitul! Deja s-au făcut două feluri de liturghii. Slujba s-a făcut în martirologiu-biserică, pentru că biserica a devenit centru martirologic, adică ai spurcat și biserica. Nici vorbă de mănăstire. Acolo deocamdată se simte buna mireasmă a mirului pe care-l izvorăsc osemintele, dar, în scurtă vreme, o să miroasă a pucioasă!

Cineva l-a întrebat pe Părintele Justin cum de a semnat comunicatul cerut de Puric şi ai lui. Pentru că, cu tot pumnul bătut în masă și cu toate urletele, Părintele nu semnase nimic. A semnat abia după ce un fost deţinut politic, pe care am fost foarte supărată, i-a spus: “Părinte, nu-ți dai seama că, prin atitudinea asta a Sfinției Tale, pui în pericol toată lumea care a făcut pușcărie, toți care sunt pe aceeași linie?”.

Fragment din excepţionala carte a lui Florin Palas – “Generaţia mărturisitoare”, Braşov, 2019