Catena (tîlcuirea) patristică la Psalmul 89 oferă soluţii concrete sufletului încercat:

 

Rugăciunea lui Moise, omul lui Dumnezeu.

Sf. Athanasie cel Mare şi Eusebie de Kesaria: Rugăciunea aceasta a dat-o Moise scriind-o întru cele ce nu se cuvin grăite, aşa cum au ştiut-o cei după vremi, care acestea s-au tăcut lor (iudeilor), ca să ştie cum se cuvine să se mărturisească atunci când cad în primejdii, mai ales în vremile cele mai de pe urmă, după omorârea Domnului şi nesupunerea lor.

Sfântul Grigorie de Nyssa: De vreme ce omenirea era stăpânită de legătura păcatului, era ruptă de unirea cu Cel bun şi se purta împreună cu patimile cele potrivnice, avea trebuinţă de un oarecare sol puternic spre a o chema înapoi de la pieire. Dar în locul solului face aceasta omul lui Dumnezeu, însuşi răspunzând pentru greşeala celor de o seminţie şi îmblânzind pe Dumnezeu spre milostivire pentru cei pierduţi. Că îndată vorbeşte în apărarea lor către Dumnezeul care-l aude şi zice că numai al lui Dumnezeu este a fi întru tot binele statornic şi nemişcat şi pururea la fel, iar omenescul zace întru schimbare şi niciodată nu e în stare să rămână acelaşi, nici dacă se înalţă la cele mai bune, nici de cade din împărtăşirea acestora. Drept aceea, roagă pe Cel neschimbat să Se facă scăpare spre mântuire în neam şi în neam celui rătăcit.

Teodorit al Kyrului: Psalmul de faţă s-a scris de Fericitul David, după cum şi ceilalţi toţi. Şi are îndoită proorocie, că mai-nainte vesteşte nu numai primejdiile Iudeilor, ci ne învaţă şi stricăciunea şi curgerea întregii firi omeneşti.

Efthymie Zigaben: Psalmul acesta este al lui David, însă aici i se lipeşte lui Moise, după Teodorit, psalmul învăţându-ne cum se cuvine să ne rugăm lui Dumnezeu în vremea când ne aflăm în necazuri.

 

1. Doamne, scăpare Te-ai făcut nouă în neam şi în neam.

Teodorit: Scăparea iudeilor s-a făcut nu numai în Egipt, ci şi în pustie, şi în vremea lui Iisus Navi, şi în vremea lui Ghedeon, şi a lui Barac, şi a lui Eftae, şi a lui Samson, şi a lui Samuil şi a lui David. Şi, prin Proorocii Săi, Dumnezeul tuturor i-a învrednicit pe dînşii de toată purtarea de grijă, iar cînd aveau împăraţi i-a împărtăşit de tot ajutorul. Şi toţi oamenii rostesc cuvintele acestea, aducînd aminte lui Dumnezeu feluritele faceri de bine: cum l-a mutat pe Enoh; cum, cînd toţi îmbrăţişaseră viaţa de fiară, l-a păzit pe Dumnezeiescul Noe să fie scînteie a neamului omenesc; cum, după ce l-a ales pe Patriarhul Avraam, printr-însul le-a făgăduit tuturor neamurilor binecuvîntarea.

Sf. Neofyt Zăvorîtul: Din neam în neam ești scăpare robilor Tăi, că din veac și mai înainte de a fi pământul și lumea Tu ești, neavând început al existenței, nici sfârșit al zilelor.

Efthymie Zigaben: Zicerea „în neam şi în neam” este în loc de „în fiecare neam”.

 

2. Mai-nainte de ce s-au făcut munţii şi s-au zidit pământul şi lumea, din veac până în veac Tu eşti.

Anonim: „Proorocul mărturiseşte aici veşnicia potrivit pentru Hristos şi că El era lângă Tatăl mai-nainte de toată zidirea; aceasta, mai-nainte de veac, Îl însemnează ca fără de început, iar cu zicerea până în veac Îl arată fără de sfârşit şi, pe scurt, că este veşnic”.

Ammonie: Fiindcă priveau [doar] la trupul Domnului, Îl socoteau om gol, zicând: Nici nu ai cincizeci de ani şi ai văzut pe Avraam? (Ioan 8: 57); iar aceasta cu atât mai vârtos s-a făcut pricină de cădere – necunoaşterea Dumnezeirii. Pentru aceasta, acum, mărturisindu-se, Îl zic pe El a fi mai-nainte de zidire.

Sf. Neofyt: „Întru smerenie”, adică întru nebunie și răutate.

Efthymie Zigaben: „În fiecare neam, Doamne, Te-ai făcut nouă scăpare, pentru că Tu dintotdeauna eşti, şi mai-dinainte de a se zidi munţii, şi până a nu se plăsmui pământul şi lumea eşti Tu”. Însă după ce a zis că Domnul este mai-nainte de zidiri, după urmare Îl zice pe El că este şi fără de început şi fără de sfîrşit, că „zicerea din veac şi până în veac Tu eşti” este în loc de „de-a pururea şi până de-a pururea numai Tu eşti, şi nimeni altul”. Că prin veac Scriptura Veche numeşte de multe ori „pururea”, adică totdeauna. Aceeaşi zicere este o tautologie, adică: a zice „mai-nainte de ce s-au făcut munţii şi s-a zidit pământul” este asemenea cu a zice „pământul şi lumea”, iar o tautologie de acest fel pricinuieşte lungirea cuvântului.

 

3. Nu întoarce pe om întru smerenie,

Sfântul Grigorie de Nyssa: „Tu neschimbat eşti, iar omenirea s-a tras cu schimbarea firii, pogorându-se din înălţimea bunătăţilor către smerirea şi alunecarea păcatelor; drept aceea, întinde mâna Ta, Tu, Cel necăzut, celui ce a alunecat, Cel ce eşti cu firea Dumnezeu şi cu noi asemenea om Te-ai făcut şi să nu întorci omenirea din înălţimea cea de la Tine, în smerenia cea din păcat”.

Theodorit: „Te rog pe Tine, Cel ce eşti de-a pururea vecuitor, Cel veşnic, Cel ce Te-ai făcut scăpare nouă de-a pururea, să nu ne treci cu vederea cu totul pe noi, care sîntem împresuraţi cu atîtea rele”. Că – de vreme ce El a hotărît asupra lui Adam sudori şi osteneli, zicînd: „Întru sudoarea feţei tale vei mînca pîinea ta, pînă cînd te vei întoarce în pămîntul dintru care te-ai luat, că pămînt eşti şi în pămînt te vei duce” – pentru aceasta cuvîntul proorocesc ne învaţă potrivit a ne ruga să nu ne întoarcem nicidecum întru smerenie şi întru ticăloşia cea însortită nouă. Încă şi Iudeii, fiind siliţi a robi, aduc rugăciunea aceasta, tînguind prădarea şi robia.

Efthymie Zigaben: Osebite sunt felurile smereniei în Dumnezeiasca Scriptură. Că smerenie se zice smerita-cugetare, că zice: Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima (Matei 11:29). Smerenie se zice însă şi înţelepţirea cea din ispită, precum aceasta: Bine este mie că m-ai smerit (Ps. 118:71). Smerenie însă se zice şi căderea, şi pogorârea, precum aceasta: Tu ai smerit ca pe un rănit pe cel mândru (Ps. 88:11). Smerenie se zice şi a se supune cineva vrăjmaşilor lui, după zicerea aceasta: „Să nu dai loc, zice, o, Doamne, să se întoarcă în smerenia aceasta cel ce a alergat la Tine şi să se supună vrăjmaşului”.

 

şi ai zis: Întoarceţi-vă, fii ai oamenilor!,

Sf. Grigorie de Nyssa: „Slujitor al dumnezeiescului glas se face Proorocul şi prooroceşte zicerea cea iubitoare de oameni, iar glasul cel de acest fel este dogmă, căci cuvântul priveşte la fire şi arată vindecarea relelor, căci zice: «De vreme ce schimbăcioşi sunteţi voi, cei căzuţi din bine, întrebuinţaţi iarăşi spre bine schimbarea şi de unde aţi căzut iarăşi la acela întoarceţi-vă”.

Anonim: „Ai zis, că de voiţi să vă sculaţi din relele vicleniri, să vă întoarceţi la pocăinţă”.

Theodorit: „Nu ne rugăm în zadar, că ştim bine că va primi rugăciunile noastre şi ne va face schimbare din relele cele de faţă, sfătuind să ne întoarcem şi să scăpăm de răutatea cea de mai-nainte”.

Sf. Neofyt: „Voi ziceți: Nu întoarce pe om întru smerenie, iar Eu zic: Întoarceţi-vă către Mine, fii ai oamenilor”.

Efthymie Zigaben: „Tu, Doamne, ai zis: O, fii ai oamenilor, întoarceţi-vă către Mine!” Aceasta a zis-o Dumnezeu în multe locuri din cele cinci cărţi ale lui Moise: Întoarce-te, zice Domnul Dumnezeul tău (Deut. 4: 30). Şi iarăşi: Întoarce-te la Domnul (Deut. 30: 2). „Pentru aceasta primeşte-ne şi pe noi, Doamne, care ne întoarcem către Tine”.

 

4. Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi, Doamne, ca ziua de ieri care a trecut şi ca o strajă în noapte.

Eusebie: „După ce s-a zidit templul de către Solomon, până când a ajuns să fie risipit de tot, au trecut o mie de ani. Iar Iudeii potrivesc acei o mie de ani întru care au avut slujirea Legii cu ziua ce a trecut şi cu a patra parte din noapte”.

Sf. Grigorie de Nyssa: O astfel de dogmă ne învăţăm de aici: cel din întoarcere a venit iarăşi către bine, măcar de s-ar fi alcătuit viaţa lui din zeci de mii de greşeli şi mulţimea [lor] s-ar socoti a fi ca miile de ani, cu toate acestea, va fi, după ce s-a întors la Dumnezeu, în loc de nimic; că dumnezeiescul ochi pururea le vede pe cele de faţă, iar pe cele trecute nu le socoteşte; însă, în loc de o zi ori de o parte a nopţii, se judecă la Dumnezeu şi mia anilor de greşeli care au trecut. Iar starea întru răutate, chiar dacă se defăimează ca un nimic de cei ce păcătuiesc, de Dumnezeu se vede ca o mulţime de ani. Bine şi potrivit numeşte greşelile „defăimări”, că cel ce lucrează răul oarecum fireşte, întru nimic socoteşte greşeala pe care o face, găsind chiar oarecari dezvinovăţiri pentru fiecare din cele ce se fac după răutate, încât e lesne fiecăruia să zică: «Pofta este nimic, iar mânia, nimic şi fiecare din cele de acest fel este nimic; că mişcările acestea sunt ale firii, iar dacă firea este lucru al lui Dumnezeu, nu s-ar putea socoti rău ceva din acestea Celui ce priveşte viaţa omenească». Pentru aceasta zice că defăimările acestea, când vor fi împreună cu voia celui ce le lucrează şi care nu voieşte să înceteze, atunci s-ar judeca de ochiul dumnezeiesc ca o îndelungare de vreme”.

Theodorit: Înţelegerea graiurilor acestora se face prin inversare, că aceasta se potriveşte cu cea de mai sus: Să nu întorci pe om întru smerenie, că o mie de ani înaintea ochilor Tăi, Doamne, sunt ca ziua de ieri care a trecut şi ca o strajă în noapte. Iar în mijloc se află aceasta, că a zis: Întoarceţi-vă, fii ai oamenilor! Şi vrea să zică cum că «mică şi dureroasă foarte este viaţa oamenilor, iar la Tine, Cel pururea vecuitor şi veşnic, şi numărul miilor de ani se aseamănă cu o zi şi mai ales cu o mică parte din noapte», că strajă de noapte a numit partea a patra a nopţii”.

Sf. Neofyt: Acesta este semnul nemărginirii și veșniciei firii dumnezeiești.

Efthymie Zigaben: Şi cuvântul acesta l-a zis Proorocul spre dovadă a pururea vecuirii lui Dumnezeu. Că zice că „o mie de ani înaintea Ta, Doamne, se socotesc aşa ca o trecere de prea scurtă vreme, adică cum se socoteşte la noi o zi, şi aceea să fie trecută”, că aceasta însemnează ieri, iar care a trecut se tâlcuieşte adică „a [zilei] celei de ieri”. Iar aceasta o a zis aşa: ,,Pentru că ziua trecută se socoteşte mai mică decât cea de astăzi, şi iarăşi aşa se socotesc înaintea Ta mii de ani, precum se socoteşte la noi o a patra parte din noapte, adică trei ceasuri”, că pe aceasta a numit-o strajă în noapte, fiindcă noaptea, la ostaşi, se împarte în patru părţi care o păzesc, pentru aceasta, după urmare, David a zis că e ca o strajă în noapte, adică mult mai puţin decât o noapte, o a patra strajă din noapte. „Deci precum se socoteşte la noi o strajă din noapte, zice, aşa o mie de ani se socotesc la Dumnezeu”, pentru că anii trec, iar Dumnezeu rămâne veşnic, iar că este adeveritor, în loc de „adevărat” însemnează şi că zicerea aceasta o zice Verhovnicul Petru, spunând: Şi aceasta una să nu vă rămână ascunsă iubiţilor, că o zi înaintea Domnului este ca o mie de ani, şi o mie de ani, ca o zi (2Petru 3:8).

Sf. Nicodim Aghioritul: Însemnăm aici că acel cuvânt de mai sus al lui David şi al Verhovnicului Petru, adevărat şi neîmpotrivit l-a arătat cu dovadă acel monah plin de evlavie şi cu har dăruit dintr-o mănăstire oarecare, despre care scrie cartea numită Limonariu. Că Fericitul acela, auzind de multe ori zisul cuvânt al lui David, adică acesta: „O mie de ani este înaintea ochilor Tăi ca ziua de ieri”, se ruga lui Dumnezeu ca să-i arate taina aceasta. Drept care, într-o dimineaţă, după slujba de la biserică, arătându-se un înger în chip de bulgăre prea-frumos şi zburând pe jos, a tras pe nenumitul monah în pădure, iar acolo, începând o dulce şi negrăită cântare, atâta a înălţat mintea şi inima acelui fericit, încât i se părea că se află întru cele cereşti. De unde a rămas desfătându-se întru acea vedenie, auzind neînţelesul, prea-dulcele şi îngerescul glas trei sute de ani întregi. Iar după ce, după dumnezeiasca iconomie, şi-a venit întru sine şi s-a întors în mănăstirea sa, i s-a părut că a petrecut vreme de un ceas de când a ieşit din mănăstire; iată cum acei trei sute de ani i s-au părut ca un ceas celui ce a gustat din parte cereasca veselie”.

 

5. Defăimare anii lor vor fi.

Sf. Athanasie şi Sf. Grigorie de Nyssa: „Ani”, anume «anii celor ce s-au lepădat de Tine», adică ai evreilor, că vor fi adică întru multă defăimare, căci s-au făcut călcare oamenilor şi demonilor, pentru că s-au lepădat de Cel ce-i mântuia pe ei.

Teodorit: «De multe ori, zice, i-ai înjugat cu această ticăloşie», şi arată totodată că lepădarea evreilor, cea după patima Mântuitorului nostru, şi lipsirea lor de dumnezeiasca purtare de grijă avea să fie nu pentru scurtă vreme, ci pentru multă.

Efthymie Zigaben: După ce mai sus David a nimicnicit pe cei o mie de ani, zice şi aici că „încă voi defăima, zicând că o mie de ani, măsurându-se cu pururea-vecuire a lui Dumnezeu, sunt ca un nimic, că defăimările lor, zice, adică cele despre cele o mie de ani, la Mine vor fi încă mai multe” şi, după urmare, zice şi altă defăimare.

dimineaţa ca iarba va trece.

Efthymie Zigaben: Dimineaţa se înţelege aici în loc de „degrab”, precum am spus şi altădată. „Degrab, zice, vor trece la Dumnezeu cei o mie de ani, ca vremelnica şi curând veştejita verdeaţă”.

 

6. Dimineaţa va înflori şi va trece; seara va cădea, se va învârtoşa şi se va usca.

Sf. Athanasie: Acestea s-au rânduit pentru evrei: că slujirea Legii se numără o mie de ani, de la Solomon până la răstignirea Mântuitorului Hristos. Psalmul prooroceşte aici cum că aceşti o mie de ani se socotesc ca o zi din pricina nelegiuirii evreilor, fiindcă defăimările şi învârtoşările lor se vor face timp de mai mulţi ani, adăugându-se totdeauna. După cum se şi vede că ei nu află niciun repaos din defăimare şi necinste. Aşijderea încă şi pe celelalte le înţeleg ca zise despre evrei, că dimineaţa, adică norocirea lor, va trece în grabă ca iarba – că buna lor norocire a fost numai împărăţia lui Solomon, iar după Solomon s-au nenorocit.

Eusebie: „Anii lor, ai Iudeilor, vor fi defăimări, că nu vor mai fi ani cinstiţi, nici de sârguire şi trebnici, ci defăimări, fiind socotiţi întru nimic. «Căci cu adevărat, din vechime, când cele ale noastre erau la început, dimineaţa ne-o făcusem ca verdeaţa, dar trecând generaţia aceea şi verdeaţa împreună a trecut şi apoi a înflorit şi ceva mai mult decât verdeaţa am avut, după ce a trecut şi floarea, şi seara ne-a apucat, am căzut învârtoşându-ne şi acestea le-am pătimit, că ne-am sfârşit întru urgia Ta şi întru mânia Ta ne-am tulburat».

Sf. Grigorie de Nyssa: Zugrăveşte aici cu cuvântul petrecerea firii noastre, ca doar de ar îndupleca pe Dumnezeu spre mai multă îmblânzire. Că zice arătat, sub vedere aducând pilda. Ce trebuie a socoti despre ticăloşia firii noastre? Dimineaţa şi seara, adică tinereţe şi bătrâneţe; verdeaţa de dimineaţă şi îndată floarea şi trecerea; iar după aceasta, învârtoşare şi veştejire a rămăşiţei. Aceasta este firea omenească, în tinereţe ca o fragedă verdeaţă odrăslind, iar în floarea vârstei înflorind, apoi către bătrâneţi căzând, iar după bătrâneţi învârtoşându-se, apoi desăvârşit uscându-se seara, adică în ceasurile cele mai de pe urmă ale vieţii”.

Theodorit: „Dimineaţă” numeşte începutul purtării de grijă a iudeilor, în care ei au înflorit şi au odrăslit şi multă cinste au câştigat, iar „seară” – încetarea dumnezeieştii purtări de grijă, fiindcă nu au voit să dea vierului rod copt, ci, învârtoşându-se cu inima, s-au uscat desăvârşit; iar de această purtare de grijă s-au golit după Cruce. Aşa şi cei ce erau în Babilon: au ridicat capul dimineaţa ca o verdeaţă, zile norocite petrecând, apoi au trecut floarea bunei norociri şi au suferit veştejire.

Sf. Neofyt: Tot ceea ce cade din starea lui vie, fie că este însuflețit, fie că este neînsuflețit devine tare, uscat și nefolositor ca mortul.

Efthymie Zigaben: Acestea le zice David întinzându-se în grabnica veştejire a verdeţii, că „verdeaţa cea de dimineaţă va înflori, apoi va trece de la înflorire; şi seara va cădea, adică se va pleca spre pământ; apoi, zice, se va învârtoşa, dispărând verdeaţa pe care o avea, iar apoi se va usca”. Iar dimineaţa şi seara se înţeleg ca unele prin care, ca printr-o zi, a arătat asemănarea grabnicei veştejiri a verdeţii, care într-o zi înfloreşte, se pleacă şi piere. Iar următoarele ziceri tot către verdeaţă le vei da, precum am tâlcuit mai sus.

Sf. Nicodim Aghioritul: S-ar putea zice şi fireşte: că firea omenească în tinereţe, ca verdeaţa cea fragedă odrăsleşte, în vârf înfloreşte, iar la bătrâneţi cade, vârtoasă făcându-se în seara vieţii”.

 

7. Că ne-am sfârşit întru urgia Ta şi întru mânia Ta ne-am tulburat.

Theodorit: Acestea sînt potrivite atît iudeilor, cît şi tuturor oamenilor. Pentru că şi firea oamenilor, plătind osînde pentru nelegiuire, s-a supus sub primejdii şi se împresoară cu întreite valuri de multe feluri; şi iudeii, pentru răutate, au căzut din socoteala cea liberă, precum mulţi dintre oameni şi-au săpat loruşi groapă prin necredinţă. Că zice: „Groapă au săpat şi au deschis, şi vor cădea în groapa pe care au făcut-o.”

Sf. Neofyt: Că ne-am sfârşit de urgia Ta pentru păcatele noastre.

Efthymie Zigaben: „Ne-am sfârşit, zice, adică ne-am împuţinat şi ne-am prăpădit, pentru că ne-ai urgisit, Doamne, păcătuind noi”. Iar despre urgie şi despre mânie am vorbit cu deosebire şi mai ales la începutul Psalmului 6.

 

8. Pus-ai fărădelegile noastre înaintea Ta, veacul nostru întru luminarea feţei Tale.

Sf. Athanasie: Aceasta o spune despre iudeii care L-au răstignit pe Dumnezeu.

Sf. Grigorie de Nyssa: Nu trebuie să se facă privelişte lui Dumnezeu răutatea omenească; nu trebuie să se arate preacuratei Feţe veacul nostru cel spurcat cu păcatele; e ca şi cum ar zice cineva mai arătat: «Ce este că ai pus păcatele noastre înaintea Ta?» După cum a zis şi lov: Pentru ce nu ai făcut uitare nelegiuirii mele? (lov 7:21), nu învinovăţind, ci mai ales căutând obişnuita blândeţe: «Ţie, zice, cele bune se cuvine a avea în vedere, iar nelegiuirea este nevrednică a fi văzută de Tine; fă omenirea astfel încât să nu fie vrednică de cercetarea Ta, ci veacul nostru să se facă vrednic de a se arăta Ţie».

Apollinarie: „Nu ai trecut, zice, nelegiuirile noastre, fiindcă noi le-am chemat asupra capetelor noastre, pentru că am zis: Sângele Lui asupra noastră şi asupra fiilor noştri (Matei 27: 25)”.

Efthymie Zigaben: ,,Pus-ai, Doamne, păcatele noastre goale înaintea Ta; de unde şi văzându-se, nu pot să se ascundă de Tine, ci mai vârtos Te întărâtă şi pornesc urgia Ta asupra noastră”. Iar veac zice viaţa. „Toată viaţa noastră, zice, arătată se află înaintea cercetării Tale”.

Sf. Nicodim Aghioritul: Asemenea este aceasta cu cea zisă de Iov către Dumnezeu: Ai numărat însă meşteşugirile mele şi nu va trece nici unul din păcatele mele neştiut de Tine; ai pecetluit nelegiuirile mele în sac, mai însemnezi încă şi de am făcut cumva vreo călcare de poruncă nevrând (Iov 14:16-17).

 

9. Că toate zilele noastre au pierit

Efthymie Zigaben: Zilele noastre au trecut şi ne-am apropiat de moarte. Că aşa ne înduplecă să gândim urgia relelor întâmplări pe care le pătimim: că cei ce se află în necazuri obişnuiesc să zică „am murit, pentru că ne-am înecat în necazuri şi ne-am deznădăjduit de toată mântuirea şi odihna”.

 

şi întru mînia Ta ne-am stins.

Theodorit: Păcatul a pornit asupra noastră mînia, şi mînia a adus asupră-ne pedeapsa, şi pedeapsa a pus asupră-ne chinuri, că întru chinuri am săvîrşit puţina noastră viaţă.

Efthymie Zigaben: Aceasta însă a zis-o şi mai sus; şi o zice de două ori, după obiceiul pe care-l au cei ce se tânguiesc, care zic aceleaşi lucruri de mai multe ori, spre mai multa arătare a patimilor.

 

10. Anii noştri s-au socotit ca un păianjen

Eusebie: Zice oareunde Isaia: Ouă de aspidă clocesc şi tort de păianjen ţes (iudeii) (Isaia 59:5), arătând aşezarea lor cea sufletească, adică cea de după venirea Mântuitorului, întru care stăpânitorii le pun înainte ca o pasăre ce naşte, pe cele ce dintr-înşii s-au născut, asemănându-se cu puii aspidelor, din pricina veninului cel borât dintr-înşii, al hulei împotriva Mântuitorului. Deci cei ce din vechime ţeseau haina Arhiereului şi podoabele sfinte, acum toată ţesătura învăţăturii prin împletitura dumnezeieştilor învăţături asemenea cu păianjenul o ţes. Că acum, citirile Scripturilor şi repetările lor prin care ţes oarecare învăţătură se potrivesc cu pânzele păianjenului.

Anonim: Toată viaţa noastră este neputincioasă ca pânza unui păianjen; iar socoteală numeşte necurmata ticăloşie.

Sf. Grigorie de Nyssa: „Facă-se viaţa noastră vrednică de privirea Ta, că, aşa cum ne aflăm acum, toate zilele noastre au pierit; căci a nu fi cineva întru Tine este totuna cu a nu fi deloc”. Căci peste cei ce stăpâneşte puterea mîniei fără ipostas şi întunecată le este viaţa, după asemănarea ţesăturii păianjenului; căci toate sârguinţele vieţii acesteia sunt păreri şi nu ipostas. Părere este cinstea, părere este dregătoria, neamul, mândria, bogăţia şi toate cele ca acestea, pe care le cugetă păianjenii vieţii; acestea au trebuinţă de darul Dumnezeul cel ce vindecă, Cel ce arată amăgirea cea păienjinitoare şi fără ipostas a vieţii celei materiale.

Theodorit: „Nici un lucru adeverit, nici un lucru statornic nu are firea omenească: lesne se rupe, ca ţesătura păianjenului.

Efthymie Zigaben: Prin păianjen se înţelege aici ţesătura lui, iar „s-au socotit” este în loc de „se socoteau”. Deci zice: „anii vieţii noastre se socoteau de noi ca pânza păianjenului, adică ostenicioşi şi de scurtă vreme”, pentru că şi pânza păianjenului cu multă osteneală se ţese, din pricina multei sale subţirimi, şi degrab se strică, pentru că nu are nicio tărie.

 

zilele anilor noştri întru ei, şaptezeci de ani. 11. Iar de vor fi în putere, optzeci de ani,

Theodorit: Sînt însă care trăiesc şi mai mult decît vremea zisă, dar aceea se întîmplă la puţini, iar aici ne învaţă rînduiala de obşte, care stăpîneşte de mai multe ori. Că, precum nu i-a pomenit pe cei ce au primit sfîrşitul mai-nainte de vreme, aşa a lăsat nepomenită şi viaţa cea lungă a celor foarte bătrîni. Şi se aseamănă acestea cu cele zise de Patriarhul Iacov: „Zilele mele sînt puţine şi rele, nu au ajuns la zilele părinţilor mei.” (Fac. 47:9) Zice: Însă şi vremea aceasta puţină este dureroasă şi plină de osteneli. Precum şi celor robiţi din Ierusalim le-a fost prea-dureroasă şi foarte chinuită vremea de şaptezeci de ani întru care au slujit celor ce-i robiseră.

Efthymie Zigaben: Aici hotărăşte numărul anilor omului şi zice câţi ani sunt ai puterii şi câţi ai silei. Zice, dar, că zilele anilor noştri, adică anii noştri întru sineşi, sunt şaptezeci, că aceşti ani sunt timpurile ce le avem atâta cât ne mişcăm în putere, iar de se va întâmpla să fie cineva în putere, adică în viaţă (că atunci se zice că abia mai poate), va vieţui optzeci de ani.

 

şi ce este mai mult decât aceştia, osteneală şi durere.

Sf. Grigorie de Nyssa: Nu este viaţa dureroasă pentru că au trăit peste măsură, ci cea mai mare parte din viaţă – aşa scurtă cum e – e întru osteneală şi durere: pruncia e durere, viaţa cea de mijloc mai mult înmulţeşte durerile, iar bătrâneţea, mai cu deosebire pentru aceasta, mărturiseşte înmulţirea ostenelii cu cărunteţea şi cu zbârciturile. Deci toată viaţa omenească de şaptezeci, sau de optzeci uneori, se circumscrie de mai multe ori: că îi lasă pe cei duşi necopţi, iar pe cei cu viaţa îndelungată, din pricina rărimii, însă nici aşa nu se dă întru repaus, ci mai toată întru ticăloşie, iar acestea se potrivesc cu cele zise de Patriarhul Iacov: Puţini şi răi au fost anii vieţii mele (Fac. 47:9).

Efthymie Zigaben: A vieţui cineva mai mult de optzeci de ani, aceasta va fi osteneală şi durere, din pricina multei neputinţe şi pentru bolile bătrâneţii. Deci osteneala o numeşte ticăloşie, iar durerea – boală.

 

12. Că a venit blândeţe peste noi şi ne vom pedepsi.

Sf. Athanasie: De vreme ce puţină şi ticăloasă este viaţa aceasta şi nu cunoaştem ce va fi nouă după acestea de la stăpânirea Ta, pentru aceasta cu blândeţe cerem (iudeii adică) să ne împărtăşim de pedeapsa Tatălui cea prin Hristos”.

Sf. Grigorie de Nyssa: Iarăşi izvodeşte alt chip, încît să îmblânzească pe Dumnezeu asupra oamenilor; că cele ce se zic au înţelesul următor: „Grămada păcatelor noastre trage asupră-ne mare bătaie; iar starea firii noastre este de nimic, încât n-ar putea suferi urgia cea după cuviinţă pentru greşealele noastre, dar măcar blândă şi măsurată de ar fi partea ce s-ar aduce asupră-ne spre pedeapsă, nouă, celor ce o suferim, ar fi destul spre învăţătură”.

Theodorit: Iată cu cîte rele sîntem împresuraţi pentru puţina Ta urgie. Căci a numit pedeapsa cea măsurată „blîndeţe” venită peste dînşii.

Sf. Neofyt: Că a venit asupra noastră blândețea și vom fi învățați, adică prin blândețe vom pricepe .

Zigaben: Blândeţe numeşte aici David măsurata pedeapsă a lui Dumnezeu. Însă a zis blândeţe după măsura pedepsei şi a acelei bătăi de care suntem vrednici pentru păcatele noastre.

 

13. Cine ştie puterea mîniei Tale? Şi, din frica Ta iuţimea Ta să o numere?

Sf. Grigorie de Nyssa: Cu adevărat, multă şi mare este urgia aceasta şi nesuferită. Şi cine va şti să măsoare mânia Ta, adică să înţeleagă câtă şi cel fel este? Cu adevărat, nimeni nu va putea pricepe aceasta, căci Tu eşti înfricoşător foarte.

Theodorit: Dacă mînierea Ta cea măsurată a adus asupra noastră atîta pedeapsă, cine este destoinic să vadă cazna adusă nouă din urgia Ta? Cuvîntul însemnează munca cea veşnică.

Efthymie Zigaben: Dacă mica şi puţina Ta pedeapsă, Doamne, zice, a pricinuit în noi atâta simţire şi durere, cine vrea să cunoască câtă şi de ce fel este puterea urgiei Tale asupra acelora care nu se pocăiesc?

 

14. Dreapta Ta aşa cunoscută o fă mie,

Sf.  Athanasie: „Dreapta Ta” este Fiul lui Dumnezeu.

Theodorit: „Te rog să dobîndesc a Ta facere de bine, şi să număr şi să povestesc darurile dreptei Tale”.

Sf. Neofyt: Pentru ca prin dreapta Ta să ne faci cunoscute nouă făcând cele bineplăcute Ție.

Efthymie Zigaben: „Aşa, zice, cu blândeţe şi cu măsurată pedeapsă înţelepţeşte-mă. Dreapta Ta fă-o cunoscută mie, Doamne, în ziua Judecăţii, că atunci vei face cunoscută dreapta Ta, când ne vei pune pe noi de-a dreapta Ta împreună cu oile”.

 

şi pe cei învăţaţi cu inima întru înţelepciune.

Sf. Athanasie: „Învăţaţi” sînt Apostolii şi Evangheliştii, prin care noi ne-am învăţat.

Theodorit: [Ca] să urmez pe cei înţelepţiţi de darul Tău, care îi povăţuiesc pe alţii către a Ta cunoştinţă.

Sf. Neofyt:  Învățați în inimă prin înțelepciune.

Efthymie Zigaben: „Şi, pe lângă acestea, zice, fă-mi cunoscuţi, Doamne, pe cei drepţi, împreună numărându-mă şi pe mine cu dânşii, ale căror inimi sînt mai-nainte de moarte ferecate cu dumnezeiasca înţelepciune şi cu frica lui Dumnezeu”. Căci frica Domnului este începutul înţelepciunii (Ps. 110:10). Şi „pătrunde cu frica Ta cărnurile mele (Ps. 118:20)”. Şi, după alt chip încă, înţelepciunea lui Dumnezeu este desluşirea între fapta bună şi cea rea. Şi aşa zicerea se înţelege pentru Judecata din urmă. Se înţelege însă şi pentru viaţa aceasta, că adică prin dreapta Ta aşa cunoscută o fă mie se înţelege „puterea Ta cea ajutătoare şi cea de bine-făcătoare şi cea păzitoare”.

 

15. Întoarce-Te, Doamne. Până când? Şi Te umileşte spre robii Tăi.

Sf. Grigorie de Nyssa: Bine s-a adăugat zicerea cea următoare; căci zice că, de vreme ce nu ridicăm, pentru neputinţa firii, mărimea urgiei pe care o porneşte asupra noastră păcatul, avem trebuinţă de a fi pedepsiţi; dar pedepsească-ne mai vârtos mântuirea cea prin întoarcere, decât bătaia cea pentru păcatele noastre.

Theodorit: „O Stăpîne! – să nu ne treci cu vederea mai multă vreme pe noi, care sîntem chinuiţi, ci primeşte-ne rugăciunea şi învredniceşte-i pe robii Tăi de iubirea Ta de oameni”.

Sf. Neofyt: Până când ne vei trece cu vederea după dreptate? Mângâie pe robii Tăi!

Efthymie Zigaben: „Întoarce-Te, Doamne, ori Tu către noi, dinspre care Te-ai întors pentru păcatele noastre, ori noi către Tine, cei ce ne rătăcim încoace şi-ncolo. Căci până când, Doamne, nu Te vei întoarce spre noi?” Aceasta se înţelege pe dinafară ca o elipsă: „Îndeamnă-Te dar şi milostiveşte-Te spre noi, robii Tăi, care ne ticăloşim şi pe Tine Te chemăm”.

 

16. Umplutu-ne-am dimineaţa de mila Ta, Doamne, şi ne-am bucurat şi ne-am veselit.

Sf. Atanasie: Zice unele ca acestea ca şi cum ar fi aflat acum împlinirea rugăciunii; că va răsări şi lor (iudeilor) Soarele dreptăţii, la sfârşitul veacului acesta.

Theodorit: „Dimineaţă” numeşte schimbarea primejdiilor. Şi se roagă să se risipească acel întuneric şi să le răsară lor lumina, nu pentru a lor bunătate, ci pentru dumnezeiasca milă. Că – zice – dacă va fi acest lucru, de toată veselia şi dulceaţa săturîndu-ne, Îţi vom aduce cîntarea de laudă cea cuviincioasă.

Efthymie Zigaben: Prin seară şi noapte se înţelege viaţa aceasta, din pricina întunericului şi rătăcirii care sunt revărsate într-însa şi pentru că în aceasta dormim şi întru aceasta murim. Iar prin dimineaţă şi ziuă se înţelege viaţa viitoare, pentru strălucirea pe care o are şi fiindcă întru aceea ne vom scula din morţi. Deci David zice aici că ,,dimineaţa”, adică viaţa viitoare, noi, cei care ne-am învrednicit a ne întoarce acum către Tine, Doamne, prin pocăinţă, atunci ne vom umple de mila Ta şi ne vom bucura”, că aici este schimbare de timpuri, timpul trecut luându-se în loc de cel viitor, precum au însemnat şi Achila, şi ceilalţi: „Umple-ne pe noi dimineaţa de mila Ta şi Te vom lăuda şi ne vom veseli”. Iar despre bucurie şi veselie am spus la Psalmul 9, tâlcuind aceasta: Bucura-mă-voi şi mă voi veseli întru Tine.

 

17. Veselitu-ne-am pentru toate zilele în care ne-ai smerit pe noi, pentru anii întru care am văzut rele.

Theodorit: Dă-ne – zice – inimă bună în locul mîhnirii şi dăruieşte-ne schimbarea relei-norociri ce zace asupra noastră.

Sf. Neofyt: Schimbă-ne în bine chinurile cele cumplite.

Efthymie Zigaben: Asemenea şi aici, „veselitu-ne-am” este în loc de „veseli-ne-vom”, iar „toate zilele” a zis în loc de „totdeauna”, căci bucuria veacului viitor este nesfârşită. Iar atunci ne vom veseli în locul zilelor şi anilor vieţii acesteia, în care ne-am smerit cu tot felul de necaz şi de rea pătimire pe care le suferă drepţii, şi ne vom veseli în locul relelor, adică pentru necazurile şi ispitele ce le-am pătimit în viaţa aceasta.

 

18. Şi caută spre robii Tăi şi spre lucrurile Tale şi povăţuieşte pe fiii lor.

Theodorit: Şi de aici este arătat că nu le-a proorocit pe acestea ca pe nişte făcute, ci ca pe unele ce aveau să fie, că nu a zis: „Căutat-ai spre robii Tăi şi spre lucrurile Tale”. Ci zice: Noi sîntem ale Tale  făpturi şi robi ai stăpînirii Tale, şi pentru aceea ne rugăm să dobîndim a Ta purtare de grijă. „Pe fiii lor”: Adică pe ai robilor Tăi. Că cei ce aduc rugăciune în Babilon se roagă lui Dumnezeu să-i întoarcă pe fiii robilor Lui născuţi acolo, iar firea omenească Îl roagă să-i povăţuiască spre adevăr pe oamenii ce aveau să se afle întru arătarea Mîntuitorului nostru.

Anonim: Îi arată pe Patriarhii cei dimprejurul lui Avraam, că aceştia cu adevărat sunt lucruri ale lui Dumnezeu, iar fiii acestora sunt cei ce fac faptele lui Avraam şi ale Patriarhilor, intrând prin fapta bună întru rodirea lor.

Sf. Neofyt: Îndreptează pe fiii lor spre cele bineplăcute Ție.

Efthymie Zigaben: „Caută, Doamne, spre părinţii şi învăţătorii noştri, care cu credinţă au slujit Ţie, şi, pentru dragostea acelora, povăţuieşte-ne pe noi, fiii şi ucenicii lor, spre fapta bună. Ori caută spre noi, robii Tăi, şi nu numai pe noi ne povăţuieşte, ci şi pe fiii noştri, atât cei trupeşti, cât şi cei duhovniceşti”.

 

19. Şi să fie strălucirea/lumina Domnului Dumnezeului nostru peste noi

Didim cel Orb: „Povăţuieşte-ne la calea mântuirii, că aşa şi strălucirea Ta va fi peste noi, strălucind şi noi ca soarele întru Împărăţia Ta”.

Theodorit: „Strălucire” numeşte înomenirea Dumnezeu-Cuvîntului, care ne-a arătat străluciţi şi luminaţi cu lumina cunoştinţei de Dumnezeu. Că pentru lumina aceasta a zis Fiul Tunetului: „Şi lumina întru întuneric luminează.” Tot aşa, după întoarcere, Iudeii s-au făcut iarăşi vestiţi.

Sf. Neofyt: Luminându-ne și îndreptându-ne spre fapte cuvenite lui Dumnezeu.

Efthymie Zigaben: Lumina lui Dumnezeu este harul Lui, care străluceşte [luminează] pe cel ce-l ia. Iar luminarea lui Dumnezeu se zice pentru că vine de la Dumnezeu. Iar cuvîntul „fie” este rugător, adică: „O, de ar fi peste noi lumina ce vine de la Dumnezeu!”

Sf. Grigorie Palama: Lumina dumnezeiască nezidită [necreată] şi pururea-vecuitoare este împreună cu Dumnezeu, şi de acesta dar se împărtăşesc după har şi Sfinţii.

Sf. Nicodim Aghioritul: Lumină numeşte înomenirea lui Dumnezeu-Cuvântul, că atunci şi pe noi ne-a arătat lumina dumnezeieştii cunoştinţe luminaţi şi vestiţi.

 

şi lucrurile mâinilor noastre le îndreptează spre noi şi lucrul mâinilor noastre îndreptează-l.

Theodorit: Bună este adăugirea lui „spre noi”, că al nostru este cîştigul dreptăţii, fiindcă Dumnezeu doar ajută îndrăgitorilor faptei bune şi isprăveşte lucrurile acesteia, iar semănătorii seceră rodul acestora. Căci  El nu are nici o lipsă, dar Se bucură de buna soartă şi de buna-norocire a oamenilor, cînd ei se aduc pe sine-şi jertfă Lui, după cum ne învaţă Pavel: Şi vă rog pe voi, prin îndurările lui Dumnezeu, să puneţi înainte trupurile voastre jertfă vie, sfîntă, bine-plăcută lui Dumnezeu, adică pe slujba cea cuvîntătoare a voastră.

Anonim: Felurita şi multa sârguinţă a faptei bune se face un singur lucru, iar acesta este mântuirea celui ce a isprăvit.

Sf. Neofyt: Lucrurile mâinilor noastre le îndreptează înaintea Ta ca să fie primite de Tine.

Efthymie Zigaben: Lucrurile mâinilor, la plural, sunt, simplu, faptele care se lucrează cu mâinile pentru care ne rugăm să se îndrepteze şi să nu se abată de la potrivirea faptei bune şi a cuviinţei. Iar lucrul mâinilor în chip osebit unii îl zic a fi milostenia, care aici s-a cinstit ca un lucru osebit, deoarece este prea-iubită lui Dumnezeu. Iar milostiv este nu numai cel ce dă, ci şi cel ce nu are şi compătimeşte cu săracii, pentru că de la cei ce nu au bani se cere împreună-pătimire cu săracii şi mângâiere prin cuvânt. Iar alţii lucru al mâinilor zic lucrările faptei bune celei practice, acestea fiind multe şi osebite, fiindcă fapta bună lucrătoare se numeşte de multe ori mâini, iar lucru al mâinilor se numeşte cel al faptei bune celei din duhovniceasca vedere, care este de un singur fel; că mâini sunt gândul şi mintea, deoarece duc ca de mână şi suie sufletul la vedere [contemplaţie].

(tîlcuirile au fost extrase din cărţile: Psaltirea în tîlcuirile Sfinţilor Părinţi, ed. Egumeniţa, 2008, vol.2, p.244-255 şi Sf. Neofit Zăvorîtul – Scrieri IV, ed. Doxologia, 2016 p.317-318 şi Fericitul Theodorit al Kirului – Tîlcuire a celor 150 de Psalmi ai Prorocului David, ed. Sofia, ed. 2018, p.338-342)