Un sfert din populaţia României este în exil.

Un alt sfert din populaţia României este omorâtă prin avorturi.

Acelaşi număr de români care constituie întreaga diasporă a ţării.

Populaţia României este în descreştere, faţă de toate celelalte ţări europene.

Avortul este ucidere conştientă, din culpă. Unele femei iau, conştient şi voluntar, pilule care declanşează avortul (pilulele aşa-zis contraceptive, care sunt avortive nu contraceptive), ucigând pruncul în pântece ele însele. Alte femei merg la clinicile de avorturi şi cu ajutorul medicilor, cu ustensile speciale în proceduri îngrozitoare de ciopârţire ucid, de bună voie, conştient şi voluntar, în operaţii de până la un ceas, pruncii de până la 6 luni. Alte femei, căzute în psihopatologie, de teama afectării propriei sănătăţi îşi dau acordul ca pruncul să fie ucis chiar la naşterea prin cezariană, în ultimul trimestru. Aceste lucruri se numesc crime cu intenţie, legalizate fără nici un considerent moral, şi se petrec cu milioanele, nenumărate milioane de crime pe an.

Avorturile se fac de către toate clasele sociale. Şi de femeile înstărite, şi de cele sărace, şi de cele tinere, şi de cele mai puţin tinere, şi de cele măritate, şi de cele nemăritate, şi de femeile loiale, şi de cele uşuratice, şi de femeile inteligente, şi de cele mai puţin inteligente, şi de femeile de succes, şi de cele fără succes, şi de femeile necredincioase, şi de cele credincioase. Aproape că nu mai sunt femei care nu au făcut păcatul uciderii de prunci.

Unele femei îşi ucid copiii de frica sărăciei. Altele, de frica soţului. Altele, de plăcerea libertăţii personale. Altele, îndemnate de propaganda pe care o aud peste tot. Dar nici una nu-şi imaginează că acela nu a fost copilul ei şi că aceea nu a fost crima ei. Toate ştiu.

După ce fac avortul, încep să se simtă rău sufleteşte şi trupeşte. Unele se îmbolnăvesc de tot felul de boli nervoase, endocrine, autoimune sau reproductive. Altele fac cancer. Altele se îmbolnăvesc psihic de depresie. Altele cad în dorinţa de sinucidere şi autoflagelare. Altele cad în droguri, alcool, destrăbălare, din ură de sine, simţindu-se criminale. Altele caută dinadins relaţii în care să fie abuzate, ca să simtă că plătesc cumva crima faţă de copil. Altele se împietresc şi nu mai pot empatiza sau reacţiona firesc. Altele devin nevrotice şi psihotice, umplînd spitalele de psihiatrie şi clinicile de psihologie. Altele încep să-şi urască trupul sau genul şi cad în homosexualitate sau transgenderism. Altele cad în frigiditate sau imoralitate.

Toate însă, mai devreme sau mai tîrziu, caută pacea conştiinţei, care nu se poate obţine decât de la Dumnezeu. Şi fie pe patul de moarte, disperate şi muşcându-şi limba de groaza Judecăţii care li se apropie, cheamă preotul şi-şi mărturisesc acest păcat, ca să poată muri cu cugetul liniştit. Altele, mai miluite de propria conştiinţă, vin mai repede la spovedanie. Şi eu, ca duhovnic, aud cu adâncă empatie trăirile îngrozitoare ale tuturor acestor femei şi mi se rupe sufletul de durere pentru durerea lor. Prin spovedanie, puterea lui Dumnezeu le dă pacea sufletului şi nădejdea mântuirii, prin spovedanie starea lor se ameliorează imediat şi vizibil. Însă pruncul omorât rămâne, un suflet care este nemuritor, viu, şi care niciodată nu a avut şansa de a trăi pentru că mama lui nu i-a îngăduit-o.

În momentul avortului, copilul este complet conştient şi strigă. Tehnologia modernă arată cumplitele clipe pe care le trăieşte micuţul în timp ce e sfârtecat de chiuretă, cum strigă disperat cu guriţa lui mică, cum fuge cu micuţele lui picioruşe căutând scăpare în pântecele ucigaşei sale. Inima îi bate cu putere, ochii îi sunt cu pupilele dilatate, mânuţele crispate a strigăt. Se foieşte cu trupuşorul încoace şi încolo minute în şir, în timp ce este tăiat în bucăţi până moare. Mama doarme, nu-l poate apăra.

Crima s-a încheiat. Doctorul curăţă pântecele mamei şi resturile trupului copilului sunt trimise în parte la companiile care le folosesc la noile vaccinuri revoluţionare. Doctorul îşi ia plata grasă. Mama, ameţită de durerile operaţiei, măcelărită în măruntaiele ei, se duce distrusă sufleteşte spre casă, sprijinită de vreun prieten sau rudă. Se simte neom şi toţi ştiu că aşa este. Se va trezi, va mânca şi va bea bine, şi va încerca să uite, şi nu va putea. Toată viaţa ei îşi va aminti ziua şi ceasul şi felul cum simţea bucuria existenţei acelui copil. Niciodată ea nu se va mai putea simţi om întreg şi respectabil, va gândi despre sine cele mai rele lucruri şi numai Dumnezeu o va putea reaşeza sufleteşte în starea unei verticalităţi morale.

Bărbaţii lor niciodată nu le vor mai respecta cum ar fi făcut-o dacă ele ar fi devenit mame, ci le vor trata şi mai rău, ca nişte femei de unică folosinţă, ca pe nişte femei de consum al plăcerilor lor. Nu le vor onora ca pe nişte fiinţe egale, nu le vor admira ca pe nişte eroine şi zâne, nu le vor dori ca pe nişte soţii. Le vor privi cu gândul tainic al dispreţului faţă de un om capabil de crimă.

Conducătorii societăţii de acest fel, care aplaudă avortul şi ruşinează naşterea, care aplaudă pedofilia şi perversiunea şi ruşinează familia naturală, care aplaudă aşa zisa educaţie sexuală (o formă de sexualizare a copiilor) şi ruşinează educaţia morală, care aplaudă pornografia şi ruşinează sărutatul sfintelor moaşte, care aplaudă genocidul prin nenumărate forme dar ruşinează salvarea sufletelor săvârşită numai de Hristos, toţi aceştia nu au dreptul să rostească vreo pretenţie de empatie faţă de suferinţa cuiva. Aceştia sunt înşişi creatorii suferinţei, ei înşişi sunt propagandiştii crimei la toate nivelurile. Ei sunt incapabili de lacrimi, de filantropie, de păreri raţionale. Nu monştrii şi psihopaţii ne vor ţine nouă, celor ce zi şi noapte slujim binele aproapelui nostru cu altruism, lecţii de empatie.

Care empatie, când mureau tinerii la Colectiv, lăsaţi să zacă arşi acolo?

Care empatie, când de aproape un an mor oamenii bolnavi de toate celelalte boli, nemaiavând asistenţă medicală din cauza alocării exclusiv către noua viroză orientală?

Care empatie, când Alexandra Măceşanu era batjocorită şi probabil ucisă în casă în urlete, cu oamenii legii care nu au împiedicat fărădelegea?

Care empatie, când mulţi români trimişi la sparanghel au murit imediat de Covid?

Care empatie, când ard spitalele din cauza batjocurei la care este supus tot sistemul sanitar de către un întreg aparat de stat?

Noi, românii de rând, săracii, bolnavii, răstigniţii lor, noi da, avem empatie. Noi care ne-am pierdut bunicii pe front şi prin lagăre şi părinţii prin spitalele dezafectate de ei şi copiii prin străinătăţuri, noi ştim ce este aceea suferinţa pentru aproapele. Noi, cei de prin mănăstiri, care plângem şi ne rugăm ore şi ore pentru popor, noi ştim ce este suferinţa lui şi ce este aleanul lui. Noi, preoţii, prin a căror mână Domnul Dumnezeu Însuşi a dat unica putere mântuitoare  a Sfintelor Lui Taine (Botez, Liturghie, Nuntă, Înmormântare, Maslu, Mirungere), noi slujim prin însăşi fiinţa şi viaţa noastră binele neamului acesta, şi noi, aşa nevrednici şi păcătoşi cum om fi înaintea lui Dumnezeu, noi suntem cei ce mijlocim între Dumnezeu şi om, nu parlamentul, nu medicina, nu rudeniile, ci numai preotul. Noi, preoţii, suntem cei prin care Dumnezeu mântuieşte, şi noi dăm răspuns la Judecată pentru fiecare suflet în parte. Nu presa, nu parlamentul. Noi de aceea ne numim PĂRINŢI, pentru că în noi a pus Dumnezeu DRAGOSTEA părintească a Lui pentru fiii şi fiicele Lui, şi nimeni nu poate iubi mai curat şi mai adevărat decât duhovnicul pe fiul său duhovnicesc.

Acestea fiind realităţile incontestabile pe care eu ca duhovnic le cunosc preabine de 20 de ani, nu pot spune decât că în timp ce întreaga societate e scufundată în nepocăita ucidere de prunci generalizată, această întâmplare recentă cu totul nefericită, cu mutarea la Domnul a acestui pruncuşor, atât spun: alinarea părinţilor este că micuţul lor, chiar dacă s-a stins atât de neintenţionat, totuşi s-a dus la Făcătorul lumii mântuit, pur şi sfinţit, iar inimile lor de mamă şi de tată pot fi mângâiate mult prin harul de a şti acest adevăr. Nu poate fi credibil faptul că acest binecuvântat micuţ care s-a stins involuntar atât de grabnic a reuşit să aprindă toată suflarea atee, care nu simte nimic nici când le mor propriile rude şi care nici nu clipeşte vreo simpatie faţă de milioanele şi milioanele de crime intenţionate, conştiente, crime complicate, îndelungate şi neruşinat săvârşite de mame şi taţi care nu s-au pocăit. Există o singură explicaţie: e un artificiu de presă care se foloseşte de un accident trist, ca să muşamalizeze genocidul real al întregului popor.

Orice s-ar întâmpla, clericii – arhierei şi preoţi – trebuie să se lupte cu tărie să nu schimbe nimic din rânduielile Sfintelor Taine. Nici o campanie de presă şi nici un motiv, întemeiat sau nu, nu pot avea trecere înaintea teologiei Bisericii Ortodoxe descoperite de Duhul Sfânt marilor văzători de Dumnezeu, de la Sfinţii Apostoli până la cuvioşii şi mucenicii acestui veac.

Dumnezeu, Făcătorul fiecărui om în parte, va cere socoteală fiecăruia pentru propriul suflet ca şi pentru sufletele ucise prin minciuni, prin calomnii, prin avorturi, prin medicamente, prin alimente, prin vicii şi păcate. În ceasul despărţirii sufletului de trup, toţi cei ce sunt atei acum şi care-şi bat joc de Dumnezeu pentru cuvintele şi practicile pe care El, nu noi, nu oamenii, ci El Însuşi le-a lăsat, vor da orice să poată să se spovedească. Dumnezeu să facă milă cu tot sufletul românesc şi să ne dea tuturor pocăinţă. Amin.

Arhim. Hariton,

Mănăstirea Petru Vodă, 2 Februarie 2021