S-a dus şi dom’profesor… În seara aceasta de Marţi, 12 Octombrie 2021, cu puţin înainte de ora 22, Marcel Petrişor s-a alăturat cetei sfinţilor mărturisitori din închisori, după o lungă suferinţă. Unul din ultimii supravieţuitori ai temniţelelor comuniste s-a mutat la cele cereşti, în Ţara libertăţii veşnice.

Născut la 13 aprilie 1930 la Ocişor, în Apuseni, a fost arestat de comunişti nu pentru apartenenţa la vreo mişcare politică, ci pentru o faptă bună: ca student la filosofie, în 1952 i-a dat cartela de student nepotului lui Aron Cotruş, Ovidiu Cotruş, ca să poată mînca la cantina studenţească.

Au urmat ani de exterminare şi teroare, la Jilava, Baia Sprie, Gherla, Aiud.

Eliberat în 1956, este din nou arestat după cîteva luni, sub acuzaţia de complot (tocmai începuse revoluţia din Ungaria şi studenţii au fost principalii vizaţi de regim). După un nou tur al aceloraşi închisori, prelungit pe ani de zile fără speranţa scăpării din iadul temniţelor, este eliberat de la Aiud în 1964.

După eliberare este admis la Facultatea de Litere şi după absolvire în 1970 se angajează ca profesor de limba franceză în Bucureşti.

A fost bun prieten cu Părintele Gheorghe Calciu (care l-a salvat de la moarte în temniţa de la Jilava), fiind împreună pătimitori în aceeaşi celulă cu martirul Constantin Oprişan. După eliberare, a fost unul dintre cei mai activi foşti deţinuţi politici, prieten al eroilor şi mărturisitorilor Aurel State, Simeon Ghinea, Petre Ţuţea şi alţi mari români.

S-a considerat pe sine întotdeauna tînăr, visător, plin de nădejde pentru un viitor mai luminos al României şi al românilor. A luat parte activ la tot fenomenul Pieţei Universităţii în 1990 şi şi-a oferit propria casă ca sediu al Mişcării Pentru România – partidul studenţilor şi al tuturor celor cu inimă de român şi de creştin din anii 1990-1992.

Am avut marea onoare şi bucurie de a fi găzduit în casa sa vreme de aproape trei ani, în studenţie. Discuţiile pînă tîrziu în noapte din acei ani mi l-au relevat într-o lumină duioasă, părintească, cum puţini au avut privilegiul. Îmi aduc aminte că în urma unei asemenea discuţii într-o bună zi ne-am suit în maşină şi am venit la Părintele Cleopa şi la Părintele Justin ca să ne lămurim nişte răspunsuri la care împreună nu găseam ieşire… exact ca în veacurile marilor Părinţi ai pustiei.

A fost un apropiat al Mănăstirii Petru Vodă şi un permanent susţinător, cu diplomaţie şi delicateţe, al tuturor demersurilor Părintelui Justin Pârvu şi ale noastre şi un sfetnic al meu prea-drag.

Acum un an şi jumătate, înainte de începerea nebuniei contemporane, era bucuros că primise un nou permis de conducere, fără dată de expirare… Din păcate pentru noi, Dumnezeu a vrut altfel.

Aici, în mănăstire, în Noiembrie 2020, tocmai îmi spunea, după parastasul Părintelui Gheorghe Calciu, cît de bucuros este că vede oameni normali şi sănătoşi. La scurtă vreme, din păcate, a făcut o pneumonie cu multe complicaţii. L-au vegheat soţia şi prietenii apropiaţi. Îmi aduc aminte că l-am cercetat la spital şi am plecat cu soţia sa, doamna Dana, cu un taxi, tîrziu în noapte, povestind despre călătoriile sale prin lumea largă. Cîteva săptămîni mai tîrziu, soţia sa pleca din această viaţă… Slăbiciunea şi complicaţiile bolii l-au ţintuit la pat în toate aceste luni, fiind vegheat îndeaproape de prieteni, mireni şi monahi, spovedit şi împărtăşit.

Ne-a lăsat o aleasă moştenire a unei lumi mai luminoase în cărţile scrise cu atîta drag pentru noi. Dumnezeu să-i facă odihnă cu drepţii şi cu sfinţii!

Veşnica lui pomenire!

monahul Filotheu