Bătrînul Flueraș, muncitor tîmplar din Arad, fost membru în Comitetul Internaționalei Socialiste și fost secretar al Partidul Social Democrat al lui Titel Petrescu, nu a aderat la Partidul Comunist, odată cu Lothar Rădăceanu (Wurtzelbaum) ci, a rămas fidel P.S.D.-ului lui Titel Petrescu. Arestat împreună cu acesta, a avut o comportare de om cinstit și de mare bun simţ. L-am cunoscut la Gherla în următoarea împrejurare.

La sfîrșitul primăverii lui 1952, eu nu ieșeam la muncă, fiind bolnav; eram scos din celulă de gardian să mătur prin curtea închisorii și, împreună cu alți deținuți în situația mea, să aduc apă de băut cu tinetele, din curte. Șefii biroului organizatoric, la acea vreme, erau Juberian și Rek.

Într-o bună zi, fiind scos în curte la măturat, inginerul Cristescu, invalid de război, responsabil de curățenia curții, mă trimite să iau o mătură din clădirea de mijloc a închisorii. Aceasta era situată în partea de sud, vis-a-vis de bucătărie, unde se găsea capela; acolo fuseseră aduse icoanele și tot mobilierul din biserica de la parterul dinspre nord al clădirii mari.

Am rămas înmărmurit, zărind acolo un bătrînel, în genunchi și cu mîinile încleștate. Se ruga în faţa unei icoane.

La zgomotul de saboți al pașilor mei, a întors capul și, văzînd că sînt un deținut ca și el, mi-a făcut semn să vin aproape. M-am apropiat cu sfială și am îngenuncheat și eu. Atunci, bătrînul mi-a șoptit că este socialistul Flueraș.

După ce și-a terminat rugăciunea, l-am întrebat, nedumerit, cum se face că el, care prin concepție ar fi trebuit să fie ateu, se roagă totuși lui Dumnezeu? Bătrînul, cu o voce care mi-a încălzit inima, mi-a spus că aceasta a fost în tinerețe, că totul n-a fost decît minciună, iar acum se roagă lui Dumnezeu să-L ierte.

În acea vreme, nebunia mea era destul de avansată și încercarea de a mă ruga nu prea avea efect, deoarece rugăciunile mele erau rostite cu buzele și nicidecum simțite cu inima.

La despărțire, i-am șoptit bătrînului să fie prudent, căci sînt mulți turnători și s-ar putea găsi un ticălos care să-l toarne. Mi-a răspuns însă că nu se mai teme și atunci i-am dat pace. Avea posibilitatea să vină în capelă și să se roage, datorită faptului că, împreună cu alți bătrîni și bolnavi, făcea curat prin curtea închisorii și pe la bucătărie.

Întîlnirile mele cu Flueraș la capelă s-au repetat de mai multe ori. Întotdeauna mă chema lîngă el, să stăm umăr la umăr și să ne rugăm. Odată, m-a întrebat dacă sînt ortodox și dacă cred în Dumnezeu. I-am răspuns afirmativ. Din cauza timpului foarte limitat, n-am apucat să-i spun însă ce aveam pe suflet, după toate cele pățite. Dumnezeu se simte cu inima și nu cu buzele. Rațiunea rece nu-L poate simți pe Dumnezeu. Numai inima curată, caldă și plină de dragoste Îl poate simți, pentru că El este dragoste. Or, buzele mele rosteau rugăciunea, dar inima mea era rece și goală de prezența lui Dumnezeu. La Flueraș era tocmai opusul a ceea ce simțeam eu și de aceea el rostea rugăciunea cu inima caldă și copleșită de prezența lui Dumnezeu. În întîlnirile noastre în acea capelă, eu îl simțeam pe bătrînul Flueraș atît de aproape și atît de cald lîngă mine, de parcă alături era tata, cu barba albă.

Flueraș credea fierbinte și aștepta să plece din lumea asta, în timp ce eu, cu inima mea rece, ca gheaţa, voiam să mai rămîn.

Cum nebunia mea progresa, iar pereții celulei îmi apăsau toată ființa, voiam cu orice preț să scap de această insuportabilă apăsare și să ies la muncă. Întîlnindu-l în curte pe Juberian, l-am rugat să mă scoată să lucrez. Juberian m-a măsurat și mi-a spus că mă știa bolnav. I-am răspuns că e adevărat, dar că nu mai puteam suporta celula. S-a uitat la mine și mi-a promis că va vedea.

De la această întîlnire cu Juberian, nu l-am mai văzut pe Flueraș, decît o singură dată. Îmi sună și acum în urechi ceea ce mi-a spus atunci: „Fătul meu, toate sînt minciuni. Vezi să nu-l pierzi pe Dumnezeu, c-ai pierdut totul”.

Exemplu de om cinstit cu el însuși, acest Flueraș; om care ajunsese să spună că ceea ce crezuse pînă atunci fusese minciună, în afară de Dumnezeu, care este Adevărul absolut. Cum spune Ecclesiastul: «Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sînt deșertăciuni», afară de Dumnezeu.

După cîteva zile, m-am trezit cu Juberian în celulă; mă chema să-l urmez. Ajunși în atelierul de tîmplărie, la o masă unde se trasau toate piesele pentru tîmplăria mecanică, mi-a spus că pe viitor voi fi trasator, prevenindu-mă însă, în același timp, să fiu foarte atent că trasarea greșita a unei piese mă va costa carcera de la parter. A plecat la biroul lui, iar eu la tîmplăria mecanică.

Pe Flueraș l-am mai văzut un timp prin curte, cînd plecam sau mă întorceam de la atelier. Făceam în așa fel, încît să-l văd și să mă vadă. Îl salutam, cu un deosebit respect. Și chiar îl admiram pentru că, deși ateu, revenise la dreapta credință, îngenunchind în fața icoanei lui Hristos.

După cîteva săptămîni de lucru ca trasator, am găsit pe masa mea din atelier următoarele cuvinte, scrise cu litere de tipar schimonosite: „Criminalii de Rek și Juberian l-au ucis pe Flueraș”. Am rămas înmărmurit. Nu-mi venea să cred ochilor și nici n-am crezut pentru moment. N-am crezut, pentru că, după plecarea lui Țurcanu, Popa, Livinschi, Caba și ceilalți, Juberian nu mai era în stare să ucidă pe cineva.

Sînt convins că uciderea lui Flueraș a fost comandată de la București, iar autorii, morali și fizici n-au fost Juberian și Rek, ci Goiciu. Probabil că găsindu-l pe Flueraș în genunchi, în fața icoanei lui Hristos, prin turnătoria unui ticălos, Goiciu a avut pretextul ca să-i facă de petrecanie, asa cum le făcuse la Galați atîtor preoți sau celor pe care îi văzuse prin vizetă îngenuncheați, făcîndu-și rugăciunea. Numai Dumnezeu știe cine l-a ucis pe Flueraș, pentru vina că se ruga lui Dumnezeu să-i ierte necredința și păcatele. Acele cuvinte: „de acum nu mă mai tem”, îmi sună și azi dramatic în urechi.

(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării)