Într-una din primele publicaţii româneşti tipărite vreodată, Biblioteca Românească, tipărită de Zaharia Carcalechi începînd cu 1821 la Budapesta (unde se afla o puternică comunitate ortodoxă, alcătuită din români, români sud-dunăreni, sîrbi şi greci), este publicat, ca un articol jurnalistic contemporan, despre ostenelile marilor învăţaţi ai vremii aceleia de a contribui la publicarea în limba română a ultimei părţi din cărţile de cult care aveau nevoie să fie publicate în româneşte, anume cărţile de psaltică.
Relatarea lui Zaharia se găseşte în primul număr al Bibliotecii Româneşti, tipărit la Budapesta în 1821, la paginile 171 şi 172. El relatează de introducerea învăţămîntului superior în limba română în Bucureşti, trimiterea unor tineri învăţaţi în Italia la cele mai bune şcoli ale vremii, dar şi despre misiunea Sfîntului Macarie Ieromonahul la Budapesta. Prin înţelegerile făcute între mitropolie, domnitorul Ioan Caragea şi finanţatorul primelor cărţi de psaltică din lume tipărite, anume vornicul Grigorie Băleanu, după tipărirea cărţilor greceşti ale lui Petru Efesiu în 1820, în anul următor, 1821, trebuiau să fie tipărite în Bucureşti primele cărţi de psaltică în limba română. Din păcate, în Februarie 1821 a izbucnit Revoluţia Greacă, iar Principatele Valahia şi Moldova au devenit cîmpuri de bătălie, jaf şi distrugeri pentru revoluţionarii greci, pandurii români şi armata turcă. În atare condiţii, atît boierii de la curte, cît şi episcopii şi oamenii mai cu dare de mînă au fugit în Transilvania, la Braşov, Sibiu şi în alte părţi. Sfîntul Macarie a mers la Sibiu, unde a fost primit cu multă cinste de către clerul local şi de către reprezentanţii casei de comerţ Hagi Pop, care voiau să se implice şi să finanţeze cărţile de psaltică românească ale părintelui. Nu numai atît, dar la Sibiu a reînnodat legat o frumoasă prietenie cu protopsaltul episcopiei Sibiului, Nicolae Poponea, recent călugărit (cel mai probabil) sub numele de Nil. Din păcate, puţine documente ne stau la dispoziţie privitoare la această prietenie, însă putem bănui că ea a început la Bucureşti, în 1817, la şcoala lui Petru Manuil Efesiu, care fusese chemat de la Constantinopol să predea Noua Metodă (actuala notaţie psaltică). De la Sibiu, Sfîntul Macarie Ieromonahul negăsind o tipografie performantă, aşa cum îşi dorea, a ales să plece la Budapesta, unde avea iarăşi cunoscuţi şi prieteni, şi unde a mers împreună cu monahul Nil, protopsaltul Sibiului:
“[…] Şi Prea-o-sfinţitul mitropolit kyrio kyr Dionisie [Lupu] cu mare rîvnă şi nemărginită învăpăiere cu totul spre procopsirea şi folosul patriei sale prin milostiva voie a prea-luminatului domn şi stăpînitor, de acum dimpreună cu prea-vrednici şi de bun neam născuţi boieri a binevoit a socoti pentru folosul de obşte şi a trimis în patria cea veche Italia pe sfinţia sa părintele Efrosinie Poteca cu alţi trei tineri români ca să înveţe cele mai înalte învăţături, întorcîndu-se să dea rodul cel mai bun patriei. Ba şi şcoale mari naţionale româneşti s-au făcut, întru care se învaţă cuvîntarea de Dumnezeu [teologia] şi filosofia, ritorica, methodica, poezia şi alte[le].
Cum şi pentru înfrumseţarea sfintelor cîntări bisericeşti şi lesnirea meşteşugirii acestor cîntări a binevoit de a trimis în crăiasca cetate Buda pe dascalii de musikie româneşti, pe sfinţia sa părintele kyr Macarie Ieromonahul şi portarie [profesor de muzică] al sfintei mitropolii şi pe kyr Nil Nicolae Poponea, bărbaţi cu ştiinţe şi desăvîrşiţi în meşteşugul acesta, ca să tipărească toate cărţile de musikie alcătuite în limba românească de aceşti mai sus numiţi dascali după sistema cea nouă [Noua Metodă, notaţia actuală] a Sfintei Biserici a Răsăritului, care [se] silesc în tot chipul a aduce în starea cea mai bună şi desăvîrşită acest lucru folositor şi în scurtă vreme se vor împodobi sf[intele] biserici ale patriei noastre. Un boier şi adevărat patron cultivării româneşti, anume Gheorghie Oprian, rumân din Ţara Românească, a binevoit din tot venitul dumnealui pe an a da un leu de la sută pentru tipărirea cărţilor româneşti. […]”
*
În cazul Principatelor Române avem mai mulţi psalţi care intră în monahism şi îşi continuă cu jertfelnicie şi evlavie slujirea dumnezeiască la strănile bisericilor. Callist Moldoveanul de la Mănăstirea Mărgineni ajunge protopsalt al Bucureştilor şi după 1700 Arhimandrit de Nikeea şi profesor de muzică al Patriarhiei de Constantinopol. Ieromonahul Filothei Jipa şi el se dedică acestei slujiri la Tîrgovişte şi la Bucureşti. Protopsaltul Ioniţă Hâjdău al Curţii Domneşti din Iaşi se călugăreşte după 1785 la Mănăstirea Neamţ şi devine încă şi mai celebru sub numele de Iosif Monahul. Grigorie Vizantie, un grec venit la Iaşi şi ajuns şi el protopsalt al Moldovei, se călugăreşte şi el sub numele de Gheorghe Paraschevadis / Paraschiadis. Şi lista poate continua.
Articolul lui Zaharia Carcalechi este primul care menţionează numele de monah al lui Nil Poponea, care, altfel, este găsit în manuscrisele vremii doar sub numele de Nicolae Poponea Sibianul. Un al doilea document care menţionează numele protopsaltului Sibiului este publicat de Pr. prof. acad. Niculae M. Popescu şi republicat de reputatul muzicolog Titus Moisescu în colecţia sa de Scrisori şi documente privitoare la Sfîntul Macarie Ieromonahul, editate în lucrarea Prolegomene bizantine, vol. I, ed. Muzicală, Bucureşti, 1985, p. 123-126. Din acest al doilea document aflăm că prezenţa la Budapesta a Sfinţilor Macarie Ieromonahul şi a Cuviosului Nil Nicolae Poponea era intenţionată pentru a tipări nu numai primele cărţi româneşti de muzică psaltică, ci de a continua opera de tipărire începută la Bucureşti de către Petru Efesiu în 1820, curmată atît de brutal de către izbucnirea revoluţiei greceşti. Un alt element puţin cunoscut este suma de 200.000 de lei acordată celor trei dascăli constantinopolitani autori ai Noii Metode pentru a duce la bun sfîrşit transcrierea în Noua Metodă a repertoriului mai vechi sau mai nou al Bisericii Ortodoxe, operaţiune care a fost definitivată abia în anul 1835 de către Hurmuz Hartofylax:
ÎNȘTIINȚARE
[Pesta, 1821]
Nimenea din neamurile care au stătut vrednice de laudă nu poate zice câ Românii nu au fost odinioară cei mai slăviți ai lumii, și cum că noi Românii, carii sîntem astăzi lăcuitori în Țara Românească, în Moldova, în Ardeal, în Banat, în Țara Ungurească și în Machidonia, nu sîntem adevărați Români și strănepoți ai celor mai înainte slăviți Romani. Odinioară și noi slăviți, iar acum, prin schimbările timpurilor la rea stare veniți, ba încă în patriile noastre de oariicarii streini nedreptățiți.[1]
Neamul nostru, pentru ca să poată veni iar în starea cea dintîi, are trebuință de multe științe și învățături, care în limba noastră cu totul lipsesc, că fără de acestea, niciodată nu să va putea smulge din întunerecul întru carele acum zace. Tuturor de obște prea bine este cunoscut că Biserica noastră, pentru care cu smerenie vă și punem înainte această înștiințare, este cu totul lipsită de bună așezare a cîntărilor bisericești, pentru carea cîntăreții români, carii știu meșteșugul psaltichiei, neavînd cărți alcătuite cu graiurile limbii noastre, sînt siliți ca să cînte cele mai multe cîntări grecește, neînțelegînd ce cîntă, nici ei, nici aceia carii ascultă la dînșii.
Musichia grecească, carea se cîntă în sfînta Biserica cea Mare și în celelalte Sfinte Biserici ale Răsăritului, cum că încă din începutul ei au stătut cea mai așezată, cea mai bisericească, cea mai umilincească și plină de toată duhovniceasca evlavie, carea poate aduce și pe cele nesimțitoare suflete spre umilință, nici o îndoială nu este la nimenea, ca una ce alcătuitorii cei dintîi ai ei au fost Sfinții Părinți, de Duhul Sfînt mișcați, și după aceea următorii lor au păzit și păzesc drumul așezării lor pînă în zioa de astăzi. Însă foarte grea și nelesnicioasă, încît mulți ani și cu multă osteneală petrecea iubitorii de învățătură pînă să ajungă la săvîrșirea ei. Cei mai întîi, carii au început a o privi pre aceasta cu filosoficesc ochiu și a face tot chipul de silință ca să o aducă la cea mai potrivită stare și înlesnire, și cu cuvînt să o prefacă în ființa ei, fără de cea mai puțină scădere, și filosoficește să-i puie statornice și nestrămutate canoane, au stătut cei din cetatea lui Constandin [Constantinopol] trei dascăli mari ai psaltichiei, Hrisant Arhiereul, Grigorie Protopsaltul și Gheorghie Hurmuzi hartofilaca Bisericii cei Mari; carii aducîndu-o la cea mai cuviincioasă potrivire, înlesnire și desăvîrșire, au și prefăcut toate cărțile psaltichiei, de la cei dintîi începători poetici sfinți, pînă la cei de acum ai vremii noastre dascăli. Și nu numai aceasta, ci și mulți ucenici desăvîrșit făcînd, i-au trimis prin multe locuri, să paradosească această sistimă [metodă], dintre carii unii viind și în cinstit orașul Bucureștilor, au făcut mult sporiu, pe care sporiu cu ascuțit ochiu privindu-l prea-o-sfinția sa prea milostivul nostru stăpîn și mitropolit a toată Ungrovlahia, kyrio kyr Dionisie, și cu iubire de neam și de patrie înfocat fiind pornit, lîngă celelalte școale, care de toate științele filosofiei au așezat să se parodosească românește, au binevoit de au sistisit și școală de musichie românească, în carea să poată învăța ucenicii patrioți această sistimă a psaltichiei pre graiul patrioticesc, rînduindu-ne pre noi ca să prefacem și să alcătuim cu cuvinte românești toată sistima aceasta și să o și paradosim [predăm]. Însă văzînd noi nelesnirea carea au ucenicii spre a scrie, am cerut voie de la prea milostivul nostru stăpîn ca să o și tipărim, pre carea dîndu-ni-o, ne-am și apucat cu tot dinadinsul, dar însă toate chipurile cîte am făcut au rămas zadarnice, căci multele împiedicări și neaflarea meșterilor pentru a săvîrși noi acest lucru folositoriu acolea în București ne-au siliat a lua voie de a veni ca să le tipărim aici, în crăiasca cetate de Budei, unde viind, cu ajutoriul lui Dumnezeu și cu blagoslovenia milostivului nostru stâpîn, am și început a pune toate în lucrare de a tipări, atît românește cît și grecește, cu toată desăvîrșita buna întocmire, carea să poate săvîrși prin iscusința meșterilor împărătești carii se află aici, tipărind glasurile (care să cuvin a fi cu negru), cu negru, iar ftoralele, gorgoanele și mărturiile (ce se cade a fi cu roșu), cu roșu, căci și pentru acest sfîrșit ne-am îndemnat mai mult a veni aici. Deci, după căzuta datorie, facem înștiințare la tot neamul nostru, rugîndu-l mai întîi ca să privească cum neamul grecesc au ajutat cu doao sute mii de lei numai pentru ca să se prefacă această sistimă, și cum toate neamurile cu covîrșitoare plată ajută pre folositorii patriei lor, și prin acest chip s-au luminat, să luminează și să vor lumina. Iar noi, Românii, carii ne tragem dintru cel mai slăvit neam al lumii, rămînem de-a pururea într-această ticăloasă stare. Noi, carii cu ajutorul lui Dumnezeu ne-am ostenit de am prefăcut vreo cîteva din cărți, și pentru celelalte cu necruțare de trup și cu mare punere sîntem întinși de a le isprăvi, nu prost și cum s-ar întîmpla, ci cu toată desăvîrșita alcătuire, ființasca potrivire și meșteșugească însușire, încît niciodată Românii să nu aibă trebuință a cînta cu alte graiuri streine.
Și măcar că osteneala noastră este mult mai mare decît a mai sus numiților dascăli – căci aceia o cîntare învățată, un melos cu totul obișnuit, întorcea de pre meșteșugul cel vechiu pre acest nou, nemaiadăogînd sau nemaiscăzînd ceva, iar noi sîntem siliți ca și melosul să-l păzim nesmintit, și unde vor fi silabe mai multe sau mai puține, și tonurile nepotrivite, cu mare luare aminte să le înlocuim – nu facem supărare neamului nostru cu altceva, fără numai fiindcă am ajuns la pontul tipăririi, rugăm pre toți de obște ca să ne ajute la tipărirea acestor cărți, fieștecare cu cît va putea, scriindu-și cinstitul nume într-această înștiințare, și cu cîți bani ajută, și noi pentru această a neamului nostru facere de bine să-i trimitem cărți pentru cîți bani ne va ajuta. Cărțile avem să le tipărim pe cea mai întîi și mai bună hîrtie, după cum să vede aceasta, pe care sînt tipărite înștiințările, măcar că este mai scumpă cu două prețuri decît leonul, că ajungă de cînd înoată neamul nostru tot în lucruri groase, nepotrivite și necioplite, rîs și batjocură fiind celorlalte nemuri. Glasurile, care să cuvin să fie cu negru, cu negru, iar celelalte semne, după cum ftoralele, mărturiile și gorgoanele, care să cad cu roșu, cu roșu, măcar că este întreită cheltuială. Și fiindcă aceste cărți de psaltichie nu sînt ca alte cărți, care din an în an să schimbă, ci rămîn de-a pururea într-această așezare, face trebuință ca să le legăm cu legătură bună, căci intrînd a doua oară în mîinile legătorilor de acolo, cu neputință este să rămîie nestricate, fiind legătura într-acest chip: la călcîiu și la colțuri cu piele, fiind împodobit câlcîiul cu flori de aur, iar celelalte fețe ale macavalelor vor fi acoperite cu niște hîrtie tocmai asemenea pielii, atît la grosime, la față, cît și la traiu; pre care cărți de le-am fi tipărit în București, nu cu roșu sau cu acest feliu de legătură și pe acest feliu de hîrtie, ci numai cu negru, pe hîrtie proastă și nelegate, tot nu le-am fi putut da mai jos decît 15 lei, care înțelepțește socotind cineva, poate vedea cît de mare osibire este la mijloc. Însă noi, ca cu totul să se astupe gurile cele rele, măcar cu paguba noastră de s-ar săvîrși acest lucru, privind la folosul neamului nostru, am hotărît să punem Anastasimatariul cu 15 lei, și Irmologhiul catavasiilor iar cu 15, rugînd pre toți de obște, parte bisericească și politicească, ca să arate cuviincioasă osîrdie spre cumpărare a acestor dintîiu cărți, care amîndouă odată vor ieși din tipariu, ca cu acestea aprinzîndu-ne spre mai multă rîvnă, să ne silim fără de preget și spre darea celorlalte următoare cărți.
Cei din Țara-Românească și din Moldova veți priimi cărțile de la prea-o-sființia sa părintele mitropolitul a toată Ungrovlahia, kyrio kyr Dionisie, unde veți răspunde și banii. Cei din Ardeal, în Sibiiu, de la domnul Moise Fulea[2], directorul naționalelor școale neunite. Iar cei din Banat, în Caransebeș, de la prea cinstitul protopop Ioan Tomici[3].
Ai prasloviei voastre prea plecate slugi,
Macarie Ieromonah
Portarie al Sfintei Mitropolii din București, dascăl de psaltichia grecească și românească,
Nil Nicolae Poponea
Dascăl de sistima cea noao a psaltichiei grecești și românești[4]
[1] În manuscrisul orginal este șters cuvîntul streini și scris deasupra, cu cerneală, strigări. (Nota lui Nicolae M. Popescu).
[2] Moise Fulea (1788 ?, Luduș — 1863, Sibiu), protopresbiter al tractului Sibiu II, asesor consistorial și cel de al patrulea și ultimul director al Școalelor naționale greco-ortodoxe române din Transilvania (1814-1850, „cînd s-a retras în pensie”). A scris și publicat: Bucoavnă de normă (Sibiu, 1815), Cărticica năravurilor bune pentru tinerime (Sibiu, 1819) și Bucoavnă de normă cu slove românești și latinești (Sibiu, 1820). Apud: Dr. Eusebiu R. Roșca, Monografia Institutului seminarial teologic-pedagogic Andreian, Sibiu, Tiparul tipografiei Arhidiecezane, 1911.
[3] Ioan Tomici (1771, Vărădia — 1839, Caransebeș), protopop în Caransebeș (1804-1839). Și-a făcut studiile la Școala clericală din Vîrșeț, unde, după absolvire, a rămas un an ca profesor. În anul 1804, Ioan Tomici a fost numit ca preot și apoi protopop în Caransebeș. S-a făcut remarcat, printre altele, și prin „Proiectul de îmbunătățire și organizare a școalelor grănicerești”, în cuprinsul căruia se află numeroase date privitoare la școlile din comunele și orașele bănățene. Apud. Nicolae Cornean, Protopopul Ioan Tomici. În: „Mitropolia Banatului”, anul XIX (1969), nr. 7-9 (iulie-septembrie), p. 506-512.
[4] Înștiințarea se reproduce aici după textul stabilit și publicat de Nicolae M. Popescu în „Biserica ortodoxă română”, București, anul XXXIX (1915), nr. 8 (noiembrie), p. 800-805 (Știri noi despre Macarie Ieromonahul). Manuscrisul autograf cuprinde patru foi volante: pe cele cinci pagini de la început este tipărită această Înștiințare, iar pe ultimele pagini este o parte din conceptul Înaintei cuvîntări către cîntărețul român.
M. Filotheu Bălan