Una dintre problemele de mare actualitate în viața Bisericii Ortodoxe Române este aceea a construirii în capitala țării a unei Catedrale a Mântuirii Neamului, aceasta fiind o denumire nu întâmplător aleasă și venind deja dintr-o tradiție de decenii și fiind, practic, preluarea unei denumiri pe care a dat-o acestui lăcaș Patriarhul Miron Cristea. În momentul de față, discuția care a antrenat mass-media românească a privit în primul rând problema oportunității construirii unui asemenea lăcaș în România, în speță în București, în momentul actual sau în principiu.

În primul rând trebuie subliniat, în ceea ce privește problema aceasta a oportunității, faptul că problema construirii unei catedrale reprezentative pentru Ortodoxia românească are peste un secol de când a fost exprimată, ea fiind — trebuie reținut ca foarte important acest aspect — intim legată de evoluția României ca stat modern, de devenirea României moderne încă din secolul al XIX-lea, constituind, cu alte cuvinte, o expresie în plus a felului în care istoria Bisericii a urmat îndeaproape istoria statului, istoria României și devenirea ei ca stat modern. Cu alte cuvinte, trebuie să ne raportăm — când ne gândim la acest obiectiv — la faptul că problema construirii catedralei acesteia s-a pus pentru prima dată în anul 1887 și că acel moment nu era absolut deloc întâmplător, pentru că venea după momentul cuceririi Independenței de stat a României, în anii 1877-1878, după proclamarea regatului în anul 1881 și după recunoașterea autocefaliei Bisericii Române în anul 1885. Acestea sunt trei momente esențiale care creau țării în primul rând, și apoi Bisericii noastre totodată un statut care — putem spune — de la sine a adus această idee a necesității reprezentării noii situații și printr-un lăcaș de cult reprezentativ. La vremea respectivă s-au acordat chiar fonduri importante de la buget pentru împlinirea acestui obiectiv care, până la urmă, nu a putut fi început în acel moment. Problema a rămas în suspensie fără să fie lăsată deoparte, a venit primul război mondial când, desigur, nu se putea gândi realizarea acestui obiectiv, în condițiile cunoscute pe care le-a avut România în răstimpul 1914-1918.

A doua etapă importantă, după primul război mondial, adică după anul 1918, momentul desăvârșirii unității de stat a României, încununată prin unirea Transilvaniei cu România la 1 Decembrie 1918, a adus după sine alte momente esențiale pentru viața României ca stat și pentru Biserica Ortodoxă. O consecință firească a acestui moment al Unirii, al Marii Uniri din 1918, a fost ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de patriarhat, în anul 1925, apariția statutului de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe Române și toate celelalte împliniri care, în chip logic, aproape se poate spune că au născut în mintea Patriarhului Miron Cristea necesitatea imperioasă a reluării proiectului Catedralei proiectate încă din 1887. Lucrul acesta l-a făcut încă din 1929, când a pus problema deosebit de răspicat și, la vremea aceea chiar, s-a și sfințit un loc în București.

Sigur că s-au discutat mai multe amplasamente la vremea respectivă. Dintre toate, la un moment dat, a fost ales un amplasament în Piața Unirii, pe locul actualmente ocupat de magazinul universal Unirea. Din, iarăși, varii motive, nu s-a putut începe efectiv construcția în perioada imediat următoare și apoi a venit cel de-al doilea război mondial, au venit frământările postbelice, și mai ales perioada de aproape o jumătate de veac de regim comunist, în care este de la sine înțeles că problema construirii unui asemenea lăcaș reprezentativ pentru ortodoxia românească nu se mai putea pune. În chip firesc, putem să spunem că, după revoluția din anul 1989, Prea Fericitul Patriarh Teoctist a reluat ideea Patriarhului Miron, pe care a primit-o ca pe un testament al primului patriarh al României și ca pe un comandament moral, așa încât chiar din primii ani, 1990-1991, s-a pus problema construirii acestei biserici reprezentative, iar în momentul de față lucrul este cerut în chip imperios, mai ales că între timp, în acest ultim deceniu al mileniului al doilea, în țara noastră s-a înregistrat un fenomen fără precedent în istoria României din punctul de vedere al construirii lăcașelor de cult. Acest deceniu este, fără nici o îndoială, perioada cea mai intensă din punctul de vedere al construirii lăcașelor de cult în România, fie și numai dacă ne gândim la faptul că în momentul de față, după primii șapte ani ai acestui deceniu, adică la nivelul momentului în care ne aflăm, se află în construcție peste 950 de biserici, în diferite colțuri ale țării, în sate, în orașe, biserici importante, biserici de mai mici dimensiuni, biserici de mari proporții, unele dintre ele catedrale, cu adevărat biserici monumentale, la Bacău, la Arad, la Oradea, la Slobozia, la Buzău, în eparhia Iașului, biserici de mănăstire importante, practic în toate colțurile țării. Putem spune că trăim în deceniul celor o mie de biserici. Toate aceste biserici au fost cerute de realitatea însăși a credinței poporului român, care are nevoie, pentru a se manifesta, în primul rând de aceste lăcașe de cult, lăcașul de cult fiind locul unde credincioșii se adună pentru că acolo este plinătatea harului.

Deci cel dintâi lucru pe care o comunitate dorește să și-l realizeze pentru a se exprima pe plan religios este lăcașul de cult. Sigur, după aceea vin și alte dotări de care în momentul de faţă Biserica se preocupă, construcții de altă natură, unele destinate activităților caritabile, asistenței sociale, dar lăcașul rămâne cel care, la un moment dat poate să aibă funcție polivalentă, poate să servească în primul rând pentru activitățile de cult și până la realizarea altor spații poate să fie loc de desfășurare și al altor activități: catehizare, mese pentru săraci, și așa mai departe.

Pe fondul acesta al intensității de construcții de lăcașuri de cult, care fenomen este firesc având în vedere restricțiile perioadei anterioare (în deceniile regimului comunist s-au construit în România lăcașuri de cult, însă cu dificultăți, în special în mediul rural, unde vigilența organelor regimului comunist era mai puțin accentuată, și unde adeseori construcția era înălțată printr-un acord mai mult sau mai puțin tacit între factorii de decizie, inclusiv centrele eparhiale, episcopi, preoți și alte foruri, în fine, în așa fel încât lăcașul era construit și până la urmă rămânea în picioare, nu-l mai demola nimeni. Au fost destule situații de genul acesta: sunt câteva sute de biserici construite în perioada regimului comunist, dar evident că în condițiile epocii respective nu se putea pune problema unei satisfaceri a necesităților reale ale comunităților de credincioși, necesități care erau mult mai mari. Acum, după 1990, se vede ce necesități aveau eparhiile, episcopiile, mănăstirile noastre, iar problema realizării acestui obiectiv a cărui vechime, ca idee, după cum am văzut, este de peste un secol, și legată de devenirea României moderne, apare cât se poate de firesc.

Această construcție nu face decât să împlinească valul acesta constructiv fără precedent în istoria Bisericii noastre. Vine pe creasta valului, vine ca o încununare a acestui efort de înălțare de lăcașuri de cult. Un lucru care trebuie subliniat este faptul că tot acest efort constructiv se realizează într-o perioadă de austeritate economică, fără îndoială. Este o perioadă dificilă, dar, vedeți, este interesant că nu s-a pus nici un moment problema să nu se înceapă construirea acestor biserici pentru că nu sunt întrunite condițiile de a le înălța de la fundație și până la acoperiș. Fondurile, în toate aceste situații, vin pe parcurs, iar construcția se realizează pe măsură ce fondurile se strâng, iar construcția continuă, se ridică în unul, doi, trei, patru ani. Așa se întâmplă peste tot, în toate aceste situații despre care vorbim. Aceste peste 950 de biserici despre care vorbeam sunt în momentul de față în diferite stadii de construcție: unele sunt de-abia în faza de început, de fundație, altele în diferite stadii ale elevației, altele sunt terminate deja, unele din ele sunt și pictate de-acum, cele care au putut fi începute mai de timpuriu și poate de mai mici dimensiuni.
Un alt motiv pentru care problema construirii acestei Catedrale nu mai poate și nu mai trebuie amânată este faptul că o asemenea biserică, un asemenea lăcaș nu poate să fie decât unul cu adevărat reprezentativ pentru Ortodoxia românească, una dintre cele mai importante Biserici Ortodoxe din toată lumea creștină. Nu poate să fie deci decât un lăcaș de cult reprezentativ. Și un asemenea lăcaș de cult reprezentativ nu poate fi înălțat oriunde, oricum — deci factorul aleatoriu trebuie exclus din această discuție și el chiar este exclus a priori. Această construcție trebuie realizată în primul rând în capitala țării, trebuie amplasată într-o zonă care să pună monumentul acesta în valoare, în chip cu totul deosebit, trebuie realizat într-un loc apropiat de actuala vatră a Patriarhiei și Mitropoliei Ungrovlahiei, a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, cum i se spune acum.

Asemenea amplasamente sunt, în momentul de față, nu ușor de găsit în București și experiența deceniilor trecute, ca și a deceniului actual în care s-au întâmplat transformări importante din punct de vedere edilitar, ne demonstrează că trebuie să ne grăbim, fiindcă iată, acolo unde a vrut să o înalțe Patriarhul Miron s-a ridicat o construcție care acum împiedică realizarea bisericii pe amplasamentul respectiv, în locul magazinului Unirea; în alte amplasamente, cum era cazul celui propus de profesorul Nicolae Iorga, în zona centrală a Pieței Universității, pe locul actualului Teatru Național iarăși nu se mai poate înălța, și tot așa.

Biserica aceasta are nevoie de un spațiu de respirație, de un spațiu amplu care să pună monumentul în valoare, cum am spus, și în același timp să fie într-o legătură intimă cu actuala vatră care rămâne cu importanța ei istorică. Cele două centre ale ecclesiei ortodoxe vor funcționa într-un permanent dialog, într-un tandem; între ele va exista, pe lângă relația aceasta între vechea Patriarhie și noua clădire, aceasta a Mântuirii Neamului, care este o nouă Catedrală Patriarhală, în ultimă instanță, dar cu funcția aceasta de catedrală, pe care o exprimă însăși denumirea dată de Patriarhul Miron. Va exista o relație permanentă, inițiatică am putea spune. Vor fi acele pelerinaje care trebuie să readucă în conștiința publică, mai mult decât s-a putut face în ultima vreme, această manifestare firească a credinciosului ortodox, care, în anumite momente parcurge un drum între două obiective importante cu un anumit scop. Vor fi numeroase asemenea împrejurări. Pelerinajele acestea, în tradiția Bisericii Ortodoxe, se făceau cu moaștele sfinților din bisericile noastre, ori când erau vremuri de primejdie, de secetă, de foamete, de necontenite a ploilor. Documentele noastre mărturisesc frecvent, încă din perioada medievală aceste pelerinaje care se făceau la București cu moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou, la Iași cu moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva, și așa mai departe. Pe urmă, pelerinajele legate de diferite momente importante din istoria Bisericii. La noi s-au făcut în ultima vreme cu ocazia canonizării de sfinți. Chiar și în perioada regimului comunist s-a făcut un pelerinaj important în anul 1955, când au fost canonizați sfinții români.

În privința ultimei alegeri, aceea a Parcului Carol, cred că trebuie introdus încă un element în discuție. Amplasamentul solicitat de Patriarhie are câteva motivații profunde. În primul rând, faptul că această zonă a Parcului Carol a făcut parte din vatra veche a Mitropoliei, era deci teren care făcea parte din vatra Mitropoliei și care a fost expropriat la începutul secolului XX pentru a se face acest parc, devenit Parcul Carol, unde a fost amplasată Expoziția Universală din 1906, când au fost aniversați 40 de ani de domnie a regelui Carol I. Deci o motivație este faptul că terenul acesta a aparținut Bisericii. Al doilea lucru extrem de important este prezența în acest parc a Mormântului Eroului Necunoscut. O Catedrală a Mântuirii Neamului, cu o funcție atât de precis conturată, legată deci de împlinirea unor aspirații ale acestui popor, pe făgașul acesta al devenirii sale istorice, care o dată în plus, are, după abolirea comunismului, o motivație specială de a veni în continuarea împlinirilor privitoare la independență, la făurirea României Mari, la abolirea aceasta a regimului dictatorial. Deci denumirea de Catedrală a Mântuirii Neamului se justifică din plin. […]

[La presiunile unor lideri politici care s-au opus dărîmării monumentului liderilor comunişti din Parcul Carol, construirea catedralei în acea locaţie, aflată în discuţie în 1997, la data scrierii acestui articol, a fost abandonată. O a doua locaţie a fost propusă şi pentru aceasta s-a şi sfinţit locul ei în Piaţa Unirii, deasupra Dîmboviţei şi deasupra celor două staţii de metrou, însă, iarăşi, din motive care ţin strict de rezistenţa materialelor şi de posibilitatea afectării atît a construcţiilor subterane, cît şi a celor supraterane, s-a renunţat la această locaţie. În cele din urmă s-a optat pentru locul de lîngă Palatul Parlamentului, unde astăzi catedrala este gata şi se pregăteşte de inaugurare şi de darea în folosinţă.]

Dar ar mai fi o problemă de spus, în sensul că una din chestiunile care a fost intens mediatizată a fost problema costurilor și a dimensiunilor acestui lăcaș. Mai întâi, problema dimensiunilor. S-a zis cu insistență că nu este specific Ortodoxiei construcția de lăcașuri de mari dimensiuni. Punctul acesta de vedere eu aș zice că trebuie să-l eludăm sau să-l nuanțăm în sensul ideii pe care am susținut-o nu o dată, că Ortodoxia și-a ridicat întotdeauna lăcașurile în raport de funcțiuni, de funcția locașului respectiv. Și treaba asta nu e de azi de ieri, ci este vorba de secole. Când aveau nevoie să facă o bisericuță de 20 de case, făceau o bisericuță mică de lemn, cel mai adesea. Când era vorba de o bolniță de mănăstire se făcea, așa cum a făcut Radu Paisie la Cozia, o bisericuță modestă dar o bijuterie arhitecturală, când aveau nevoie de o biserică pentru o obște monahală importantă realizau un lăcaș cum l-a realizat Ștefan cel Mare la Neamț, cel aniversat anul acesta (zidit în 1497) care este o biserică foarte mare dacă ne gândim că era vorba de o biserică de mănăstire pentru sfârșitul de secol XV.

Când au avut nevoie de o biserică cu funcție de reprezentare politică și religioasă, deci de o biserică domnească sau de o biserică mitropolitană, s-au realizat la noi construcții reprezentative importante pentru timpul respectiv, pentru vremea respectivă și am subliniat nu o dată: biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș pentru jumătatea de secol XIV era una dintre cele mai mari biserici din Balcani și era realizată într-un târg. Era Curtea de Argeș la vremea aceea, era reședință domnească, dar era un oraș nu de foarte mari dimensiuni. Dar biserica era foarte importantă, era biserică domnească și totodată biserică mitropolitană. La Târgoviște, unde s-a mutat capitala țării și mitropolia, care a fost adusă la începutul secolului al XVI-lea, s-au realizat două biserici de asemenea deosebit de reprezentative: biserica Curții Domnești construită de Petru Cercel în 1583-1585 și biserica mitropoliei din Târgoviște care era iarăși de foarte mari dimensiuni. Aceste biserici reprezentative aveau planul cu cruce greacă înscrisă, început din Țara Românească și răspândit foarte mult, pentru că era vorba de o anumită funcție specifică acelui lăcaș pe care o aveau un număr limitat de lăcașuri de cult. Mai târziu, s-a realizat biserica mitropoliei din București, pe care Constantin Șerban a făcut-o întâi ca biserică de mănăstire. El nu a avut intenția acolo să facă reședința mitropoliei, ci a vrut să ridice o mănăstire pe care ulterior insistențele Mitropolitului Ștefan al Ungrovlahiei au adus-o la acest statut, recunoscut de Radu Leon în 1668, de reședință mitropolitană. Era și aceasta o biserică mare pentru vremea aceea, dar vremea a trecut și ea a devenit în momentul acesta neîncăpătoare, mai ales în marile momente ale calendarului ortodox de peste an, când se adună aici un număr mare de credincioși, când necesitățile obiective impun realizarea unui lăcaș de alte proporții.

Deci a existat tradiția construcțiilor raportate la funcțiuni, așa că din acest punct de vedere sunt deplin în tradiție, numai că lăcașul acesta are o funcție unică. El va fi Maica bisericilor din întreaga Românie, așa cum mitropolia veche este maica bisericilor Valahiei, cum a fost ea numită tradițional. Deci acest lăcaș va coagula, va aduna în jurul său și în jurul semnificației sale întreaga Ortodoxie românească. Problema esențială care se pune din punctul de vedere al elementelor care vor intra în operă, din punct de vedere arhitectural, structural și toate celelalte care concură la întregirea atmosferei interioare și exterioare a acestui lăcaș, este ca în acest lăcaș să te simți în Ortodoxie. Asta este toată cheia problemei. Ea trebuie, chiar dacă este de proporții mari, să păstreze specificul tradiției Bisericii noastre. Lucrul acesta este deja ilustrat în biserici reprezentative și în toată tradiția noastră de decenii bune. Aș da exemplul catedralei mitropolitane din Sibiu, construită în 1906, o replică ceva mai mică a Sfintei Sofii din Constantinopol, dar o biserică foarte mare, cu o capacitate de mai multe mii de persoane; biserica mitropolitană din Timișoara, care iar este o biserică reprezentativă și care are elemente tradiționale ale arhitecturii din Țările Române, Catedrala din Bacău, Catedrala din Arad, Catedrala din Cluj.

Deci problema proporțiilor este nuanțabilă. Acest lăcaș nu poate fi un lăcaș modest. Trebuie conceput în așa fel însă încât el să fie cu adevărat reprezentativ. Momentul acesta este momentul deciziei.
Problema a doua, despre care vorbeam anterior, care a fost adusă intens în discuție a fost problema costurilor; că, adică, ar costa foarte mult o asemenea construcție și că nu ne putem permite în momentul de față, având în vedere starea de austeritate a economiei românești, un asemenea efort constructiv. La asta, personal, cred că se poate răspunde așa cum deja s-a conturat și prin alte surse oficiale, un răspuns destul de limpede, în sensul că în primul rând constatăm dintr-un început un efort constructiv generalizat al ridicării lăcașurilor de cult într-un moment, este adevărat, de austeritate. Poporul are nevoie de aceste lăcașuri și nu se pune problema unui anume moment în care el trebuie ridicat, adică într-un an, doi… Ea va fi realizată fără îndoială într-un răstimp care va fi în funcție de mijloacele, de posibilitățile de care vom dispune. Sursele de finanțare pe de altă parte pot să fie foarte variate. Sigur, va contribui și Statul, an de an; nu se pune problema să dea totul o dată, ci atât cât se va putea repartiza de la bugetul de Stat. Dar pe lângă această sursă de finanțare va fi și apelul care s-a făcut deja de Biserica Ortodoxă și care va fi cu atât mai actual în momentul în care construcția este deja pe rol, prin subvenții publice, prin donații, sponsorizări ș.a.m.d. S-a formulat chiar o idee foarte frumoasă, foarte generoasă, care ar putea fi pe firmamentul realizării în centrul Bucureștiului a Ateneului Român: dați un leu pentru Ateneu; ea s-ar putea reformula în varianta: dați o mie pentru Patriarhie.

Dar a spune că din cauza acestei Catedrale s-ar afecta sistemul general financiar al țării nu mi se pare o afirmație care să reziste la o analiză reală, mai ales că nu se pune problema realizării ei într-un termen strict. Sigur, ar fi fost frumos să o avem în pragul mileniului III terminată. Dar, oricum, este iarăși important pe pianul semnificațiilor ca în pragul mileniului III să o avem deja începută.

(articol din revista Scara, nr. 2, Bucureşti, 1997, pag. 19-22)