Catedrala mântuirii neamului este un proiect vechi de peste un secol. Edificarea unei catedrale monumentale în București s-a ivit imediat după dobândirea independenței de stat, în urma războiului glorios din 1877-1878, dar mai ales o dată cu proclamarea Regatului, în 1881, când s-a constatat că nici una din cele peste o sută de biserici existente atunci în capitală nu erau atât de încăpătoare încât să primească pe toți cei care ar fi dorit să participe la slujbele oficiate cu prilejul sărbătorilor naționale sau la alte momente solemne. Totodată, s-a avut în vedere ca noua catedrală să fie simbolul și podoaba orașului, punctul de atracție al credincioșilor și mărturie pentru străini despre înaltele sentimente religioase ale românilor.

Inițiativa construirii catedralei a aparținut guvernului liberal condus de Ion C. Brătianu, care a deschis în acest scop, în anul 1884, un credit de cinci milioane lei, votat de Corpurile legiuitoare fără nici un fel de obiecțiuni.

Timp de șase ani, până în 1890, creditul a rămas însă neîntrebuințat, pentru că, de la început, s-a dorit ca această catedrală să fie amplasată undeva pe bulevardul ce leagă Piața Unirii de Piața Romană de azi, numit mai târziu Bulevardul Ion C. Brătianu, dar care nu era amenajat atunci decât până la Spitalul Colțea, ceea ce însemna exproprieri întinse și ample lucrări de sistematizare.

După anul 1890, s-a schimbat chiar destinația acestui credit, dându-i-se alte întrebuințări. Astfel, în 1892, în timpul guvernării conservatoare, la cererea lui Take Ionescu, ministrul cultelor și instrucțiunii publice, Corpurile legiuitoare au votat diminuarea creditului cu 1.284.437 lei pentru construcții școlare, iar în 1898, la insistențele lui Spiru Haret, ministrul cultelor și instrucțiunii publice în guvernul liberal condus de D.A. Sturdza, s-au mai luat încă 3.180.000 lei, spre a se termina clădirile școlare începute anterior, rămânând disponibili pentru catedrală doar 535.563 lei.

Interpelat, în ședința Camerei din 1898, de către deputatul Petre Gârboviceanu, „dacă cu suma ce mai rămâne e posibil să se ridice catedrala și dacă guvernul este sau nu dispus să înceapă lucrările în scopul acesta” (1), ministrul Haret a răspuns că „acest rest de 535.563 lei este suficient pentru a se face, deocamdată, studiile, planurile și poate chiar exproprierile” (2).

În ședința Senatului, din același an, mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei și Sucevei, exprimându-și regretul pentru amânarea nejustificată, timp de aproape 15 ani, a lucrărilor de construcție a noii catedrale, a arătat că, „fiind vorba de un edificiu mare, el trebuie să se facă în centru, pe loc larg și terenul cel mai potrivit este al fostei mănăstiri Sărindar, iar nu Cercul Militar; să se clădească acolo chiar, unde a fost altarul unei biserici” (3).

La închiderea discuțiilor din Senat pe această chestiune, ministrul Spiru Haret a afirmat că o catedrală în București se va face, restul de bani rămași din credit ajungând pentru primele trebuințe și s-a angajat să numească o comisie de specialiști care să se ocupe de începerea lucrărilor pregătitoare.

Comisia numită de Ministerul Cultelor s-a întrunit în anul 1898 și, constatând că banii rămași din credit nu ajung pentru toată lucrarea, a opinat să se caute alt Ioc de amplasare a catedralei, tot în centrul capitalei, unde să nu fie nevoie de exproprieri întinse, care ar fi cerut despăgubiri mari pentru proprietari, astfel încât întreaga construcție să se realizeze cu cheltuieli mici, în limita sumei existente.

Cu aceasta, comisia și-a încetat activitatea, căci la 11 aprilie 1899 guvernul liberal a demisionat, lăsând problema construirii catedralei în faza căutării unui loc de amplasare acceptat de toți cei interesați.

Proiectul a fost reluat în anul următor de dr. Constantin Istrati, ministrul cultelor și instrucțiunii publice în noul guvern conservator, care, în ședința Sfântului Sinod din 11 mai 1900, după ce a arătat că și restul de bani rămași din creditul votat în 1884 s-au cheltuit în alte scopuri, a propus Bisericii „să ia sub patronajul său construirea acestei catedrale și să lanseze liste de subscripție pentru strângerea de fonduri” (4), urmând ca, la timpul cuvenit, Statul să contribuie și el cu o sumă, după posibilitățile bugetului.

Se producea, astfel, o schimbare de atitudine din partea Statului față de acest edificiu. Dacă, la început, construirea unei catedrale în București a fost o inițiativă a guvernului, susținută de Corpurile legiuitoare prin votarea unui credit suficient pentru realizarea ei, acum, după trecerea anilor, când se cheltuiseră toți banii, fără a se face măcar un mic început, problema este trecută pe seama Bisericii și tratată ca un act de caritate publică, sprijinit de guvern.

Desigur, propunerea ministrului Constantin Istrati a fost întâmpinată cu obiecțiuni de membrii Sfântului Sinod, care au afirmat că Statul, luând averile Bisericii, este dator să construiască această catedrală cu bani de la buget, așa cum a cheltuit pentru atâtea clădiri școlare, militare, căi ferate, drumuri și alte lucrări mari. Cu acest prilej, mitropolitul Iosif Naniescu a arătat că încă un loc potrivit în București pentru catedrală este la capul Dealului Mitropoliei, unde se află piața de zarzavat. Acolo, a spus el, „a fost Palatul lui Brâncoveanu și terenul n-ar trebui să-l mai răscumpere nimeni, decât ceea ce va cheltui Statul cu clădirea bisericii” (5).

În final, la insistențele ministrului Constantin Istrati, de a i se da concursul „spre a vedea ridicându-se acest lăcaș” (6), Sfântul Sinod a luat în principiu sub patronajul său construirea unei catedrale în București, desemnând trei arhierei în comisia de colectare a fondurilor, alături de persoanele ce urmau să fie numite de Ministerul Cultelor.

Comisia a lucrat anevoios și a îndatorat pe istoricul Dimitrie Onciul, unul dintre membrii ei, să redacteze apelul pentru lansarea listelor de subscripție, care a fost dat publicității abia la începutul anului 1903. Spre sfârșitul acestui an s-a ivit și primul donator, cum anunța Monitorul Oficial din luna noiembrie: „O persoană care dorește să rămână necunoscută a depus 102.500 lei la dispozițiunea Casei Bisericii, ca prim fond pentru clădirea unei catedrale în București” (7). Acest binefăcător era boierul basarabean Vasile Stroescu, mare sprijinitor al culturii și școlii românești, în împrejurările de atunci, e lesne de înțeles de ce a dorit ca numele să nu-i fie dat publicității.

Nu avem știri despre mersul subscripției în anii următori, dar este de presupus că nu s-a adunat prea mult, căci, în criza prin care trecea țara, când lumea se strângea din toate părțile ca să facă față nevoilor zilnice ale traiului, nu era ușor să constitui un fond de câteva sute milioane pentru ridicarea unui asemenea edificiu.

O dată cu izbucnirea primului război mondial, colectarea de fonduri a fost oprită, iar proiectul construirii catedralei amânat.

După anul 1918, s-a pus din nou și cu mai multă tărie problema zidirii unei catedrale monumentale în capitala țării, drept recunoștință adusă Bunului Dumnezeu pentru înfăptuirea României întregite și ca simbol al unității noastre de credință și de neam.

Demersul a aparținut, de data aceasta, mitropolitului primat Miron Cristea, care a luat problema de la capăt, cum se spune, pentru că proiectul construirii catedralei fusese abandonat în anii războiului și nici bani nu existau.

La rugămintea mitropolitului primat Miron Cristea, de a lua inițiativa ridicării unei catedrale impunătoare în București, regele Ferdinand a îndreptat în ziua de 10 mai 1920 o scrisoare către Sfântul Sinod, cerându-i, „pe temeiul rânduielilor canonice, binecuvântarea de a se începe pregătirile pentru zidirea acestui edificiu” (8).

Întrunindu-se, în aceeași zi, în biserica Mitropoliei, la sfârșitul slujbei Sf. Liturghii, în prezența clerului și credincioșilor, a unor reprezentanți ai Primăriei și ai Casei Bisericii, membrii Sfântului Sinod au luat cunoștință de conținutul scrisorii regale și de lămuririle date de mitropolitul primat Miron Cristea în legătură cu acest lăcaș, numit de el, acum, Catedrala Mântuirii Neamului, care „trebuia să se ridice cu ajutorul îmbelșugat al întregii țări și cu obolul darnic al fiecărui cetățean și fiu al Bisericii noastre strămoșești” (9).

După citirea răspunsului la scrisoarea regală, prin care s-a dat „cu negrăită bucurie binecuvântarea de a se începe lucrările pregătitoare” (10), s-a propus constituirea unui comitet de patronaj, alcătuit din clerici și mireni din toate zonele țării, cu misiunea de a iniția colecte pentru strângerea de fonduri și a cărui componență nominală a fost stabilită la consfătuirea sinodală din 19 octombrie 1920.

Cu aceasta, demersul poate fi socotit încheiat, căci nu avem nici o știre despre activitatea comitetului, ceea ce înseamnă că el n-a lucrat efectiv și nici bani nu s-au strâns, colecta nefiind lansată, iar construirea catedralei a rămas tot în faza de proiect.

Înființarea Patriarhiei Române, la 4 februarie 1925, a readus în actualitate proiectul construirii Catedralei Mântuirii Neamului, menită să servească drept catedrală patriarhală.

Inițiativa a aparținut și de data aceasta Patriarhului Miron Cristea, care a mers în audiență la regele Ferdinand, cum însuși spune în însemnările sale, și l-a rugat „să dea curs liber pregătirilor pentru Catedrala Mântuirii Neamului” (11). Tot atunci, el a discutat proiectul și cu primul-ministru Ion I.C. Brătianu și l-a convins „să deschidă un credit de trei milioane lei pentru facerea planurilor” (12). Apoi, în ședința Congresului Național Bisericesc din 3-4 februarie 1926, patriarhul Miron a propus desemnarea unei „comisii speciale care să lanseze, când va fi opinia publică pregătită și dispusă pentru jertfă, apelul pentru o colectă generală în toată țara” (13).

Primind propunerea patriarhului Miron, congresul a îndatorat Consiliul Național Bisericesc, organul său executiv, ca „înainte de lansarea colectei generale, când țara va fi liniștită și timpul oportun” (14), să se consulte cu o comisie specială, formată din „toți mitropoliții și arhiepiscopii, ministrul cultelor, al finanțelor, primarul general al capitalei, prefectul județului Ilfov, un delegat al Băncii Naționale și o reprezentantă a Societății Naționale a Femeilor Ortodoxe” (15). De asemenea, s-a mai hotărât „să se intervină la Primăria capitalei spre a oferi un loc potrivit pentru această monumentală zidire” (16).
Potrivit hotărârii Congresului Național Bisericesc, colecta urma să înceapă la timpul oportun, care, din nefericire, nu s-a ivit nici în anii următori, bântuiți de mari lipsuri și privațiuni. De aceea, apelul pentru deschiderea colectei n-a mai fost lansat.

Cu toate acestea, în anul 1927, după moartea regelui Ferdinand, patriarhul Miron, acum înalt Regent, a pornit acțiunea și a cerut în mod oficial Primăriei capitalei să indice un loc potrivit de amplasare a noii catedrale.

Vestea a fost primită cu interes în cercurile cele mai largi, arătând cât de mult era dorită Catedrala Mântuirii Neamului. Nimeni n-a contestat necesitatea zidirii ei. Nu s-a obiectat nici măcar că țara trecea atunci prin vremuri grele, datorită marii crize economice care cuprinsese întreaga Europă. Toată lumea a fost de acord ca noua catedrală să fie ridicată cât mai curând și cât mai măreață, demnă de România întregită, nădăjduind că se vor putea strânge sumele necesare pentru construirea ei.

Stabilirea amplasamentului a stârnit, însă, o amplă dezbatere, care a durat doi ani. Prin articole în presă, prin studii și broșuri tipărite și prin memorii și scrisori adresate direct Patriarhului Miron, arhitecți, ingineri, oameni de cultură, profesori universitari, experți în probleme de sistematizare și urbanism, s-au întrecut în a face propuneri privind locul cel mai potrivit pentru noua catedrală.

În vederea studierii acestor propuneri, Patriarhul Miron a convocat, în ziua de 19 februarie 1929, la reședința patriarhală, o comisie de specialiști, formată din arhitecții Petre Antonescu, Roger Bolomey, State Ciortan și inginer G. Balș, cărora li s-a alăturat Aurel Vlad, ministrul cultelor și Dem. Dobrescu, primarul general al capitalei.

Trecând în revistă locurile propuse pentru amplasarea noii catedrale, comisia a constatat că acestea erau douăsprezece la număr și, de la bun început, a respins trei dintre ele, ca fiind total necorespunzătoare și anume: Piața Romană, Dealul Schitul Măgureanu și Dealul Mitropoliei (latura dinspre strada Ienăchiță Văcărescu).

Luând în discuție celelalte propuneri, comisia a apreciat că șase dintre ele erau lipsite de perspectivă și cereau exproprieri mari, după cum urmează: pe Șos. Kisseleff, în apropierea Pieței Victoriei de azi; în Grădina Cișmigiu; spre Cotroccni, lângă Facultatea de Medicină; în Parcul Carol; lângă Casa Vămilor (sau Vama Poștei), aflată atunci în spatele clădirii de azi a Primăriei capitalei; în careul de case de la Sf. Gheorghe Nou, propuse a fi demolate, împreună cu biserica lui Constantin Brâncoveanu.

În final, membrii comisiei au reținut trei propuneri de amplasament, considerate a fi potrivite pentru noua catedrală, pe care le-au și vizitat, recomandându-le patriarhului Miron, spre a decide și anume:

1) În unghiul format de B-dul Ion C. Brătianu și B-dul Carol, pe locul viran din fața Universității, unde fusese vechea Primărie a orașului și pe care se ridică astăzi Hotelul Intercontinental și clădirea Teatrului Național;

2) La poalele Dealului Mitropoliei, în Piața Bibescu Vodă și pe locul Halelor Centrale;

3) Pe Dealul Mihai Vodă, unde se afla Arsenalul Armatei, care urma să fie mutat la marginea orașului.

Analizând cele trei propuneri recomandate de specialiști, patriarhul Miron a constatat că terenul fostei Primării de pe B-dul Ion C. Brătianu era într-adevăr potrivit, fiind situat în punctul central al orașului, dar oferea un spațiu prea strâmt, astfel că noua catedrală ar fi stat ascunsă într-un conglomerat de clădiri, alături de Universitate și de Spitalul Colțea, iar Dealul Mihai Vodă, un loc înalt și bun pentru catedrală, aflat și el în inima orașului, cerea trasări de străzi și bulevarde, concomitent cu asanarea împrejurimilor, lucru complicat și foarte costisitor. De aceea, s-a oprit asupra locului de la poalele Dealului Mitropoliei, numit Piața Bibescu Vodă, care nu presupunea exproprieri, decât mutarea halelor de zarzavat, obținându-se astfel peste 30.000 metri pătrați, iar dacă se astupa Dâmbovița în această porțiune, lucru relativ simplu de înfăptuit, se mai câștigau aproape 20.000 metri pătrați. Deci, o suprafață totală de 50.000 metri pătrați, suficient de largă pentru o biserică monumentală și cu posibilități de acces spre mai multe artere ale orașului.

După alegerea locului noii catedrale s-a procedat, conform datinei, la marcarea lui prin ridicarea unei troițe. La dorința patriarhului Miron, guvernul a admis ca punerea troiței să se facă într-un cadru solemn, în ziua de 11 mai 1929. Serviciul religios, la care au participat membrii Regenței, ai guvernului, reprezentanții clerului, ai armatei și mulțime de credincioși, a fost oficiat de episcopul Tit Simedrea, Vicarul Arhiepiscopiei Bucureștilor, iar patriarhul Miron, după ce a sfințit troița cu apă din râul Iordan, a rostit o emoționantă cuvântare.

Prin alegerea și sfințirea locului noii catedrale se realizase un mic început spre împlinirea acestei vechi dorințe a credincioșilor, mereu amânată vreme de aproape o jumătate de secol.

Din nefericire, lucrurile s-au oprit aici, căci criza economică ce se abătuse asupra țării l-a determinat pe Patriarhul Miron să amâne zidirea unei catedrale monumentale în București. El a murit cu acest vis neîmplinit, lăsându-l moștenire urmașilor.

În anii celui de-al doilea război mondial, când eforturile generale erau îndreptate spre refacerea integrității teritoriale a țării, nu s-a mai pus problema construcțiilor edilitare. Totuși, s-au înregistrat și în acești ani unele încercări ale credincioșilor de a readuce Catedrala Neamului în atenția autorităților.
În timpul regimului comunist, instaurat după război, nu s-a mai putut vorbi de Catedrala Mântuirii Neamului, iar aplicarea unui plan ambițios de sistematizare în București a înlesnit demolarea unor monumente vechi, între care și biserici, grăitoare despre trecutul nostru național.

După decembrie 1989, însă, proiectul construirii unei catedrale monumentale în București a fost reluat cu și mai multă vigoare, aducându-se în sprijinul ei noi argumente, pe lângă cele existente, între care cinstirea eroilor care și-au jertfit viața în revoluție și a celor care au pierit în închisorile și lagărele comuniste, astfel încât acest edificiu să fie închinat triumfului luptei seculare a poporului nostru pentru independență și reîntregire națională, pentru libertate, credința creștin-ortodoxă și abolirea pentru totdeauna a comunismului în România, să simbolizeze, deci, mântuirea neamului românesc.

Demersul a fost făcut de Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, cu prilejul festivităților din 4-7 februarie 1995 dedicate aniversării autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române și înființării Patriarhiei, prin apelul îndreptat în acest scop către reprezentanții reprezentanții autorităților statului, liderii partidelor politice, conducătorii armatei și ai organizațiilor culturale și obștești, prezenți la aceste festivități, toți fiind de acord să sprijine edificarea în București a Catedralei Mântuirii Neamului. […]

În ce privește cheltuielile, care se vor ridica, desigur, la o sumă mare, dat fiind caracterul monumental al catedralei, ele vor fi acoperite prin, contribuție generală, căci acest edificiu, prin rolul și importanța Iui națională și bisericească, cere atât sprijinul guvernului, cât și obolul credincioșilor și al asociațiilor culturale și de spiritualitate creștin-ortodoxă, precum și contribuția tuturor celor interesați în redresarea morală a neamului nostru.

Gheorghe Vasilescu (1937-2016), arhivar al Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

(articol din revista Scara nr. 2, Bucureşti, 1997, p. 23-26)

NOTE BIBLIOGRAFICE

1. O catedrală în București, în „Biserica Ortodoxă Română**, anul XXI, nr. 4/1898, p. 453.
2. Idem, p. 454.
3. Idem, p. 455.
4. Arhiva Sfântului Sinod, dos. 106/1900, f. 335.
5. Idem, f. 342.
6. Idem, f. 458.
7. Vezi revista Biserica Ortodoxă Română, anul XXVI, nr. 11/1903, p. 1248.
8. Arhiva Sfântului Sinod, dos. 151/1920, f. 391.
9. Idem, f. 374.
10. Idem, f. 390.
11. Însemnările patriarhului Miron Cristea, în „Vestitorul Ortodoxiei”, anul VII, nr. 128/16-31 ianuarie 1995, p. 6.
12. Ibidem.
13. Vezi .Apostolul”, anul III, nr. 5-6/1-15 martie 1926, p. 44.
14. Idem, p. 38.
15. Ibidem.
16. Idem, p. 39.