În dorința de a sprijini construirea unei catedrale monumentale în București, preconizată încă de la sfârșitul secolului trecut, dar nerealizată nici până astăzi, mitropolitul Visarion Puiu a adresat, la 16 ianuarie 1941, o scrisoare generalului Ion Antonescu, rugându-l să înscrie între măsurile prioritare ale guvernului și ridicarea acestui edificiu. Pentru a cunoaște ce s-a făcut până atunci în acest scop și ce ar trebui să se întreprindă în continuare, guvernul a îndreptat scrisoarea mitropolitului Visarion Puiu, prin Ministerul Cultelor, către Sfântul Sinod. Având în vedere că țara se afla într-o situație grea, cu teritorii răpite și în prag de război, Sfântul Sinod, în ședința din 6 iunie 1941, a hotărât, cum era și firesc, să amâne discuția privind „ridicarea unei catedrale a neamului în București pentru vremuri mai bune, când lumea va fi înclinată să-și dea obolul pentru clădirea unui asemenea sfânt lăcaș”. În această scrisoare, pe care o reproducem mai jos, mitropolitul Visarion Puiu, pensionat acum de la conducerea Mitropoliei Bucovinei, și-a exprimat unele opinii personale, despre care credem că prezintă oarecare interes în contextul discuțiilor de astăzi privind Catedrala Mântuirii Neamului.

*

Domnule General,

Ați dat la iveală abuzuri și recunoașteți atâtea întârzieri în numeroase instituții, provenite din lipsa de corectitudine și destoinicie administrativă a fostelor regimuri politice care au cârmuit țara aceasta atâtea decenii și care de mult puteau fi îndreptate, iar acum ne dați mângâiere în făgăduințe că îndreptările vor veni pe rând și în curând. Să nu se scape din vedere, însă, că alături de aceste lucruri necesare, dar care fac de multe ori străduințele conducătorilor trecătoare, ca apa ce intră în nisip, fără a lăsa urme durabile, sunt și altele de necesitate seculară, ce dau amploare muncii prinsă în freamătul nevoilor zilnice ale țării. Dintre acestea, îngăduiți-mi a vă aminti lipsa unuia dintre cele mai însemnate edificii din capitala țării noastre. Ne lipsește acel edificiu monumental, pe care străbunii noștri nu l-au putut înfăptui din cauza nestatorniciei vremurilor trecute, iar generația României de ieri, cu suflet pustiu de credință religioasă și de preocupări de fapte ce trecea peste veacuri, încă nici nu l-a început, decât prin promisiuni. Acel edificiu care, prin buchetul de arte ce întruchipează, ar fi o podoabă pentru capitală și pe care îl înțelege toată populația țării, nu numai câțiva orășeni, și anume catedrala cuvenită Dumnezeului străbunilor noștri și a întreg neamului românesc de azi și din viitor.

Domnule general,

La o întrebare pusă acum douăzeci de ani, prin ziarul „Dacia” al intelectualilor Al. Vlahuță și Al. Brătescu-Voinești, care ar fi cel mai corespunzător monument al clipelor reîntregirii neamului nostru de după războiul din 1918, răspunsurile s-au divizat în două, unii fiind pentru un arc de triumf, care s-a și făcut la șosea și se vede singuratic, rece și trist pentru privitori, ca o poartă uriașă de altădată, fără a grăi nimic mulțimii poporului, iar alții pentru o măreață catedrală, care nu s-a făcut, din cauza francmasonilor din guverne și din conducerea capitalei.

La cererile repetate ale câtorva ierarhi bisericești, unele de mântuială, precum a fost cea a patriarhului Miron, regele Ferdinand, care în scris a răspuns de ochii lumii, făgăduind, verbal spunea că atâta vreme cât va domni el aceasta nu se poate face, iar regele Carol al II-lea răspundea, că „nici tata, nici eu nu putem începe acest lucru”, temându-se de masoni. Dar sufletul credincios al poporului nostru cere mereu acest edificiu, precum îl cere și împodobirea capitalei, care, oricâte alte palate ar avea, decât o catedrală monumentală nimic nu i-ar desăvârși caracterizarea, cum se vede în toate orașele mari din lumea creștină. Mijloace pentru asemenea lucru au fost și sunt. De se strângea benevol, în asemenea scop, numai câte un leu de locuitor, s-ar fi avut anual 15 milioane lei, iar în douăzeci de ani s-ar fi strâns 300 milioane lei, sumă cu care orice arhitect străin ne putea ridica asemenea monument național, cei din țară neavând pregătirea și destoinicia necesare unui lucru atât de superior.

Dar gândiți-vă câte miliarde s-au risipit în toată această vreme fără să rămână realizat ceva de folos obștesc pentru acest popor și generațiile sale viitoare, pe când o catedrală ar fi vorbit lumii și urmașilor noștri, peste veacuri, de valoarea noastră etică, într-o frumoasă măsură. Marcați, deci, îndreptările dorite de noul regim politic ce reprezentați prin începerea cât mai curând a viitoarei catedrale în București, oraș lipsit de biserici monumentale și veți vedea ce răsunet va avea hotărârea Voastră în toată lumea românească. Planurile i se pot face prin concurs, publicat arhitecților din țară și străinătate în cursul iernii acesteia, iar temelia i s-ar putea începe în vara viitoare, pe cel mai potrivit teren din centrul Bucureștilor, cum e cel situat la intersecția a două mari bulevarde, peste drum de Universitate, pretins a fi al viitoarei Primării, celelalte edificii mari dorite acestui oraș putând fi construite în oricare alte puncte mai însemnate din capitală” (Arhiva Sf. Sinod, dos. nr. 522/1941, f. 123 și 128).

Desigur, unele afirmații făcute de mitropolitul Visarion Puiu în această scrisoare nu pot fi verificate, dar și întrebarea de ce vreme de peste un secol nu s-a construit o catedrală monumentală în București rămâne fără răspuns, cu atât mai mult cu cât în această perioadă s-au ridicat în capitală, cu fonduri de la stat, un șir de clădiri impunătoare, multe dintre ele adevărate palate.

(Revista Scara, nr. 2, 1997, pag. 27)