Sfîntul Ciprian al Cartaginei:

X.1 Aşadar, prea-iubite frate, nu avem de ce să socotim că trebuie să cedăm ereticilor şi că trebuie să le lăsăm lor Botezul, care s-a dat doar unei singure Biserici. Ţine de un bun oştean să apere împotriva răzvrătiţilor şi duşmanilor tabăra comandantului său. Ţine de un conducător slăvit să păzească steagurile încredinţate lui. Scris este:

Domnul Dumnezeul tău este Dumnezeu zelos. [Deuteronom 4:24]

2. Noi, cei care am primit Duhul lui Dumnezeu, trebuie să avem zelul sfintei credinţe, râvnă prin care Fineas [Numeri 25] a plăcut şi, câştigând pe Dumnezeu, a potolit mânia Celui aprins să piardă poporul. De ce luăm în seamă lucruri străine şi stricate şi potrivnice unităţii dumnezeieşti, noi, care nu cunoaştem decât pe unul Hristos şi una singură Biserică a Lui?

3. Biserica, asemenea Raiului, a închis înăuntru, între zidurile sale, pomii roditori, dintre care se taie şi se aruncă în foc acela care nu dă rod bun. Aceşti pomi îi udă cu patru râuri, adică patru Evanghelii, prin care dăruieşte harul Botezului într-o mântuitoare şi cerească îmbăiere. Oare poate uda din izvoarele Bisericii cel ce nu se află înăuntru, în Biserică? Oare poate împărţi cuiva băuturile curate şi mântuitoare ale Raiului cel ce, „ticăloşit şi osândit de sine însuşi” şi alungat departe de izvoarele Raiului, s-a veştejit şi a slăbit de uscăciunea setei veşnice ?

XI. 1. Strigă Domnul că cel ce însetează, să vină şi să bea din râurile de apă vie, care s-au revărsat din pântecele Lui [Ioan 7:37-38]. Unde va să vină cel care însetează, oare? la eretici, unde izvorul şi revărsarea de apă vie nu există cu desăvârşire? sau la Biserică, care una este şi a fost întemeiată pe unul singur, cel care, prin cuvântul Domnului, a şi primit cheile ei ? Aceasta este una singură, care ţine
şi păzeşte toată puterea Mirelui şi a Domnului ei.

În aceasta, noi suntem în frunte şi luptăm pentru cinstirea şi unitatea ei şi apărăm cu dăruire plină de credinţă harul şi slava ei. Cu îngăduinţa lui Dumnezeu, noi udăm poporul însetat al lui Dumnezeu, noi păzim hotarele izvoarelor vieţii. Dacă păstrăm dreptul asupra stăpânirii noastre, dacă păzim taina unităţii, pentru ce suntem noi cei ce încalcă adevărul, pentru ce suntem trădători ai unităţii ? Apa Bisericii, vrednică de crezare, mântuitoare şi sfântă, nu poate fi stricată şi pângărită, precum însăşi Biserica este nestricată şi neprihănită.

Dacă ereticii s-au dăruit Bisericii şi s-au aşezat în Biserică, se pot folosi şi de Botez şi de celelalte bunuri mântuitoare. Dacă însă nu sunt în Biserică, ba şi lucrează împotriva Bisericii, în ce fel pot boteza cu Botezul Bisericii?

XII.1. Căci nu mic lucru şi neînsemnat le este dat ereticilor atunci când noi ţinem seama de botezul lor, de vreme ce de aici încep izvorul întregii credinţe, şi intrarea mântuitoare în nădejdea vieţii veşnice, şi bunăvoinţa lui Dumnezeu, întru curăţirea şi învierea robilor Săi.

Căci, dacă cineva s-a putut boteza la eretici, tot astfel a putut primi şi iertarea păcatelor. Dacă a dobândit iertarea păcatelor, a fost şi sfinţit, iar dacă a fost sfinţit, a devenit templu al lui Dumnezeu; întreb: Al cărui Dumnezeu? Dacă al Creatorului, de bună seamă nu a putut cel care nu a crezut în El. Dacă al lui Hristos, nu poate deveni templu al Lui cel care tăgăduieşte pe Hristos Dumnezeu. Dacă al Sfântului Duh, fiindcă Cei Trei una sunt, în ce fel Duhul Sfânt poate fi binevoitor cu cel care este vrăjmaşul, fie al Fiului, fie al Tatălui ?

(Sfântul Ciprian, episcopul Cartaginei, Scrisoarea 73 în Scrisori, ed. Sophia, Bucureşti, 2011, p. 363-366)

*

Sf. Efrem Syrul:

[…] [Moise] s-a apucat apoi să scrie despre rîul care curgea din paradis și care, odată ieșit din acesta, se împărțea în patru fluvii distincte, spunând: „Un râu iese din Eden ca să ude raiul”.

Și aici Moise numește pămîntul încântător al paradisului numit Eden. Dacă acel râu ar fi udat într-adevăr paradisul, nu s-ar fi împărțit în cele patru râuri din afara acestuia. Zic că poate forţat se spune „ca să ude”, deoarece copacii spirituali ai paradisului nu aveau nevoie de apă. Dar dacă cineva ar spune că, deoarece sunt spirituali, se adapă din apele binecuvântate și spirituale de acolo, nu l-aș contrazice pe această temă.

Cele patru râuri care curgeau din acel râu nu erau la fel, în primul rînd ca gust, şi nici nu aveau același gust ca izvorul; căci dacă apele țărilor noastre sînt diferite, toate fiind supuse blestemului, cu cât mai diferit ar trebui să fie gustul pămîntului binecuvântat al Edenului de gustul acelui pămînt care a fost supus blestemului Celui Drept din cauza călcării poruncii de către Adam?

Cele patru râuri sunt următoarele: Fison, care este Dunărea; Ghihon, care este Nilul; și apoi Tigru și Eufrat, acestea între care locuim; deși locurile din care izvorăsc sunt cunoscute, nu aşa este şi cu izvorul principal. Fiindcă precum paradisul este într-un munte înalt aşezat, râurile sunt înghițite din nou și se varsă în mare, ca printr-un apeduct înalt, trecând astfel prin pământul care se află sub mare în acest pămînt. Pământul le varsă apoi pe fiecare dintre ele: Dunărea, care este Fisonul, în vest; Ghihonul în sud; și Eufratul și Tigrisul în nord.

(Sfîntul Efrem Syrul, Tâlcuiri la Facere şi Ieşire / Sancti Ephraem Syri in Genesim et in Exodum commentarii, Louvain 1955, în limba syriacă în CSCO 152 p.28-29, tradusă în latină în CSCO 153, p. 21.)

*

Sfîntul Ambrozie cel Mare:

14. «Şi rîu iese din Eden şi de acolo se împarte în patru începături. Numele unuia este Fison; acesta e cel ce înconjoară tot pămîntul lui Evilat şi acolo este aurul. Şi aurul pămîntului aceluia este bun; şi acolo este rubinul şi piatra cea verde. Şi numele celui de-al doilea rîu este Gheon; acesta înconjoară tot pămîntul Etiopiei. Şi rîul al treilea – Tigru; acesta e cel care merge înainte în Facere 2:10-16 preajma Asiriilor. Şi rîul al patrulea este Eufrat». Acestea sînt, deci, cele patru rîuri; adică este Fisonul – după evrei se zice Fison, iar după greci, Gange – ce curge prin faţa Indiei. Gheon este Nilul, care înconjoară pămîntul Egiptului sau Etiopia. Iar ţinutul cuprins între Tigru şi Eufrat este Mesopotamia, tocmai pentru că este aşezat între aceste două rîuri, cum a arătat-o şi numele pus după aşezarea şi credinţa de obşte. Dar de ce se numeşte izvor Înţelepciunea lui Dumnezeu? Fiindcă, după Evanghelie, Izvor este numit Cel ce zice: «de însetează cineva, să vie la Mine şi să bea» [Ioan 7:37], şi Izvor este numit şi de Proorocul care zice: «Veniţi de mîncaţi pîinea Mea şi beţi vin care am turnat vouă» [Pilde 9:5]. Izvorul vieţii este, dar, Înţelepciunea, Izvorul Darului duhovnicesc şi Izvorul tuturor bunătăţilor, care ne povăţuiesc în calea vieţii veşnice. Din sufletul curăţit, şi nu din cel nelucrat ţîşneşte Izvorul ce udă Raiul, adică arborii feluritor bunătăţi, şi acesta este Izvorul cu cele patru rîuri izvorîte din Înţelepciune. Şi care sînt aceste patru rîuri? Primul, înţelepciunea, al doilea, cumpătarea, al treilea, bărbăţia, al patrulea dreptatea. Chiar şi înţelepţii acestei lumi au pomenit în scrierile lor despre aceste bunătăţi auzite de la noi. Astfel, înţelepciunea se aseamănă unui izvor, iar cele patru rîuri ce izvorăsc din el sînt apele bunătăţilor.
15. Fison este înţelepciunea şi de aceea are aur bun, rubin strălucitor şi piatră de smarald. Aur îi numim adesea pe cei ce-au aflat înţelepciunea. De aceea şi zice Domnul prin Proorocul: «i-am dat ei aur şi argint» [Osea 2:8], iar David spune despre cei înţelepţi: «de vor dormi în mijlocul preoţilor, aripile lor vor fi argintate ca ale porumbiţei şi spatele lor va străluci ca aurul» Psalmi 57:14, adică cel ce s-a lipit de Vechiul şi Noul Testament poate pătrunde înseşi tainele înţelepciunii şi vorbirii dumnezeieşti. Acesta este, dar, aurul cel bun, iar nu banul, care e stricăcios şi pămîntesc. Are încă şi prea-frumosul rubin, întru care pîlpîie flăcăruia sufletului nostru. Acest rîu are şi piatră de smarald, ce pare a arăta în chipul culorii sale un verde anume şi plin de viaţă. Verzi sînt şi copacii cei plini de viaţă, ce se usucă şi pier toţi pe rînd; verde este şi pămîntul cînd se acoperă de flori, înverzeşte şi face să încolţească seminţele. Şi după dreptate a fost numit mai întîi rîul Fison, ce înseamnă pe evreieşte «mulţime de graiuri», fiindcă nu trece pe la un singur neam, ci curge şi prin Lydia. Nu este săracă înţelepciunea, ci chiar bogată în daruri, ca ceea ce pe mulţi îi foloseşte. Deci dacă a părăsit cineva Raiul, poate urma Înţelepciunii ca şi cum ar merge pe firul unei ape, ca să nu înseteze degrabă, ci urmînd ei să se poată lesne întoarce. Mulţime de oameni se adună la acest rîu, ca cel ce este vestit pentru frumuseţe şi rodnicie. Şi de aceea este şi chip al înţelepciunii, ca unul ce a adus multă roadă la venirea mîntuitoare a Domnului. Şi curge pînă la marginile pămîntului, căci prin Înţelepciune a ajuns mîntuirea la toţi oamenii. Pentru aceea şi grăieşte Scriptura: «în tot pămîntul a ieşit răspunsul lor şi la marginile lumii cuvintele lor» [Psalmi 18:5].
16. Al doilea este rîul Gheon, în preajma căruia israeliţii, după ce au fost duşi în Egipt, au primit porunca să iasă din Egipt şi încingîndu-se peste coapse să mănînce mielul, care-i semnul cumpătării [Ieşire 12:11]; căci curăţiţi şi sfinţiţi se cuvine să cinstim Paştile Domnului. Şi de aceea s-a rînduit pentru întîia oară cinstirea Legii în preajma acestui rîu, al cărui nume se tîlcuieşte «hău». Căci precum hăul înghite în el şi pămîntul şi orice murdărie sau întinăciune, aşa şi curăţia pururea acoperă toată patima trupească, după dreptate rînduindu-se acolo întîia cinstire a Legii, căci prin Lege e acoperit păcatul trupesc. Deci bine spune că rîul Gheon, întru care aflăm chipul curăţiei, înconjoară pămîntul Etiopiei, ca cel ce spală trupul căzut în tină şi stinge văpaia cea de ocară a cărnii; căci Etiopia se tîlcuieşte pe latineşte „cea întinată“ şi „cea de ocară“. Dar ce este mai întinat decît trupul nostru, ce se asemuieşte atît de mult cu Etiopia, ca cel ce este înnegrit de întunericul păcatelor?
17. Al treilea este rîul Tigru ce se îndreptă către asirieni, la care Israelul cel păcătos a fost dus în robie. Se spune că acest rîu este mai iute decît toate şi în preajma lui locuiesc asirienii, adică «cei ce stăpînesc», căci aşa se tîlcuieşte numele lor. Deci tot cel ce şi-a robit cu bărbăţia sufletului patimile cele nelegiuite ale trupului, călăuzindu-se spre cele de sus, poate fi socotit asemenea acestui rîu. Astfel, chiar şi bărbăţia iese din izvorul Raiului. Şi bărbăţia răstoarnă orice stavilă în curgerea sa năvalnică şi nu se poticneşte de nici o piedică.
18. Al patrulea este rîul Eufrat, numit pe latineşte «rodnicie şi belşug de roade», fiindcă poartă podoaba dreptăţii care hrăneşte tot sufletul. Căci nici o faptă bună nu aduce mai multă roadă decît cumpătarea şi dreptatea, ca una ce poartă de grijă mai mult altora decît sieşi şi trece cu vederea nevoile ei, punînd mai presus trebuinţele de obşte. Mulţi socotesc că «Eufrat» vine din [grecescul] «ἀπό του ευφραίνεσθαι», adică «de la a se veseli», pentru că de nici o bunătate nu se veseleşte mai mult neamul omenesc, decît de dreptate şi cumpătare. Iar pricina pentru care au fost înfăţişate ţinuturile prin care trec celelalte rîuri, însă nu şi cele pe unde curge rîul Eufrat, este aceea că apele lui sînt socotite ca unele dătătoare de viaţă, purtînd de grijă şi făcînd să crească roadele. Pentru aceea înţelepţii evreilor şi asirienilor l-au numit «Auxen», şi se spune că apa sa este altfel decît a altor rîuri, căci unde este înţelepciune e şi viclenie, unde este bărbăţie e şi mînie, unde este înfrînare aflăm adesea şi neînfrînare şi multe alte patimi. Însă acolo unde este dreptatea, aflăm cununa tuturor bunătăţilor. De aceea nu se poate şti din ce loc izvorăşte, adică din ce parte, căci dreptatea nu poate fi într-o singură parte, ca ceea ce este maica tuturor bunătăţilor. Sub chipul acestor patru rîuri sînt înfăţişate, dar, cele patru fapte de căpetenie ale bunătăţii şi totodată par a fi închipuite vîrstele acestei lumi.

(Sfântul Ambrozie cel Mare, Tâlcuiri la Facere. vol. 2 [Despre rai], ed. Egumeniţa, 2018)

*

Sfîntul Ioan Gură de Aur:

Cu adevărat, înfricoșătoare sunt Tainele Bisericii, cu adevărat înfricoșător este jertfelnicul. Din Paradis țâșnea un izvor, revărsând șuvoaie simțite [Facere 2:10], dar din această Masă țâșnește un izvor care revarsă șuvoaie duhovnicești. în preajma acestui izvor sunt sădite nu sălcii fără rod, ci pomi care ajung chiar până la cer, care au roade coapte, ce nu se strică niciodată. Dacă cineva este înfierbântat, să vină la acest izvor și să-și răcorească fierbințeala. Și seceta o risipește și toate cele fierbinți le răcorește, nu cele arse de soare, ci cele [arse] de săgețile aprinse [Efeseni 6:16]. Căci își are începutul și rădăcina de sus și de acolo se și adapă. Multe sunt șuvoaiele acestui izvor pe care le revarsă Mângâietorul, iar Fiul Se face Mijlocitor, nu deschizând drumul cu un târnăcop, ci deschizând dispoziția noastră. Acest izvor este izvor de lumină, ce trimite razele adevărului. Acestuia și Puterile de sus îi stau în preajmă, privind frumusețea șuvoaielor, căci ele văd mai limpede puterea [Tainelor] ce le stau înainte și scânteierile cele neapropiate. Așa cum, dacă pune cineva aurul topit pe mână sau pe limbă – de ar fi asta cu putință -, acestea se fac imediat aurite, tot așa, și chiar cu mult mai mult, cele puse înainte aici influențează sufletul. Râul clocotește mai puternic decât focul, dar nu arde, ci doar curăță [botează] ceea ce atinge.

(Sfîntul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan, 46.4, PSB -serie nouă- 18, ed. Basilica, Bucureşti, 2019, vol. II, p. 51-52)