În perioada aceasta în care s-au introdus idei de-a valma în capetele creştinilor, în care lucrurile grave sunt puse la un loc cu cele facile, ca să-l buimăcească pe om şi să nu mai ştie ce e serios pe lumea asta şi ce nu, aproape nu mai ştii cum să socoţi calea pe care merge omul. Oamenii nu mai ştiu ce să înţeleagă din ce li se întâmplă, sunt sub vremi, speriaţi şi nu ştiu pe cine să creadă, pe cine să asculte între vocile care îl ademenesc cu tot felul de oferte, care mai de care mai goale de conţinut şi de satisfacţie morală. Omul e neîncrezător total în tot ce are în faţă. De ce? Pentru că s-a obişnuit să-i decidă altul soarta, nu să şi-o decidă el singur, s-a obişnuit să-i spună alţii ce să facă, cât să muncească, şi unde să muncească. Omul nu mai are viaţa lui şi intimitatea lui, nu mai are rugăciunea lui, s-a îndepărtat de tot ce ţine de libertatea lui interioară. Nu mai citeşte, nu mai visează, nu mai comunică, nu mai are spirit de analiză ca să înţeleagă de unde vine şi ce are de făcut, ce e bine şi ce-i rău. Că nu tot ce se întâmplă în jur îi e bine menit. Lipseşte spiritul critic asupra a tot ce se întâmplă.

Fuga după timp e doar o iluzie, căci timpul nu poate fi domolit. Oamenii citesc ziare, se hrănesc cu ele, dar acestea sunt pline de ce vrei şi de ce nu vrei, dacă te iei după ele îţi pare că pe lumea asta numai vrăjmaşul mai lucrează. Doar câte un articol pe ici, colo, rătăcit prin pagini, care mai spune ceva adevărat, profund, în rest totul pare a fi caricatura vieţii pentru care ne-a lăsat Dumnezeu. În lume, la televiziune, în presă, lucrează mai mult inspiraţia vrăjmaşului care are la cheremul lui toate mijloacele ca să lupte împotriva moralei creştine. Civilizaţia n-a pregătit omul să se confrunte şi cu roadele tari ale civilizaţiei şi de asta omul pare rătăcit în mijlocul lucrurilor pe care tot mintea omenească şi impulsul lui Dumnezeu le-au pus la cale. Dacă omul ar asculta glasul intim al lucrurilor, dacă nu s-ar îndepărta de sinele său speriat şi chiar îngrozit de ce vede, altfel ar controla realitatea. Omul, dragii meu, nu s-a schimbat de la începutul lumii până azi. S-au schimbat numai contextele, au evoluat condiţiile.

Noi avem politică? Noi avem politicieni? Nici pe departe! Politician înseamnă om de mare prestigiu, de mare demnitate, înseamnă om de cultură şi de caracter pe care să te poţi baza, care să-ţi dea garanţia că te duce pe drumul bun. Dar noi ce avem? Avem tot felul de aventurieri, de făcături care nu înseamnă nimic nici pentru familiile lor, dar să mai însemne ceva pentru ţară, pentru neam?!

Politicienii ar trebui să nu uite niciodată că puterea este trecătoare, că puterea corupe sufletele slabe. Valoarea credinţei fiecăruia îl face om sau îl descalifică. Politicianul nu este un păduche în fruntea poporului, el este un păstor căruia i se încredinţează soarta multor oameni. Dacă e un păstor slab, va da seamă cu asupra de măsură. Mulţi oameni sunt judecaţi pentru ce au făcut. Dar şi mai mulţi vor fi judecaţi pentru ceea ce trebuiau să facă şi nu au făcut. Dumnezeu va da fiecăruia după măsura jertfei şi a credinţei, după caracterul şi implicarea sa.

Conducătorii nu se aleg singuri acolo; de multe ori e prostia noastră. Dar ţi-i mai şi bagă pe gât, ţi-i bagă pe fereastră, chiar dacă tu îi dai afară pe uşă. Că lupul nu-l primeşti tu pe uşă, el sare peste gard sau intră pe unde simte locul mai slab.

Acum când au trecut atâţia ani de la moartea lui Ceauşescu, noi putem zice că am scăpat oarecum de un om, dar n-am scăpat de o concepţie. Lumea sărea de bucurie şi când a murit Brejnev. Staţi, mă, oleacă, că asta a mai fost şi la moartea lui Stalin! Bucurie mare că a murit Stalin! Dar staţi, că stalinismul are viaţă de acum înainte. Erorile acestea ale istoriei nu s-au terminat nici cu Ceauşescu, nici cu Stalin, nici cu toţi corifeii de aceeaşi teapă, nici cu Iliescu! După cum nu s-a terminat nici în America, nici în Rusia, nicăieri unde sistemul este impregnat de dispreţ faţă de om.

Popoarele astăzi sunt manevrate de interese văzute şi nevăzute. De asta trebuie să ştim că Ortodoxia se găseşte în faţa acestei experienţe, a acestei dovezi a forţei creştine faţă de ofensiva răului. De fapt, e un război permanent, care se duce de la deceniu la deceniu, de la secol la secol, dar pe alte baze, cu alte mijloace, mult mai viclene.

(din cartea Viaţa şi învăţăturile unui mărturisitor, ed. 2008)