În capetele despre dragoste (prin care dragoste trebuie să înţelegem întîi nepătimirea) ale Sfîntului Maxim Mărturisitorul se află unul care luminează pe tot cel ce vrea să îşi pună în rînduială una din puterile sufletului, şi anume mintea: capul 34 din suta a treia.

În româneşte avem textul acestor capete şi în volumul 2 al Filocaliei Sf. Dumitru Stăniloae, dar şi în nişte traduceri paisiene făcute în urmă cu 250 de ani, pe care le-am folosit pentru a ilustra cele de mai jos.

Zice astfel Sfîntul Maxim:

34. Necurăţie a minţii este întâi a avea cunoştinţă mincinoasă; al doilea, a nu cunoaşte / a ignora ceva din cele universale (zic acestea despre mintea omenească, căci a îngerului este a nu-i fi necunoscut nimic din cele în parte / parţiale); al treilea, a avea gânduri împătimite / pătimaşe; iar al patrulea, a se învoi / a fi de acord / a consimţi / a se însoţi cu păcatul.

34. Νοός ἐστι ἀκαθαρσία πρῶτον μὲν τὸ γνῶσιν ἔχειν ψευδῆ· δεύτερον δὲ τὸ ἀγνοεῖν τι τῶν καθόλου· ὡς πρὸς ἀνθρώπινον νοῦν λέγω, ἀγγέλου γάρ ἐστι τὸ μηδὲν τῶν ἐπὶ μέρους ἀγνοεῖν· τρίτον δὲ τὸ ἐμπαθεῖς ἔχειν λογισμούς· τέταρτον δὲ τὸ συγκατατίθεσθαι τῇ ἁμαρτίᾳ.

Aşadar, ce numeşte Sfîntul Maxim Mărturisitorul a fi necurăţie a minţii, de care fiecare dintre cei botezaţi este dator să scape?

1 a avea cunoştinţa mincinoasă;

2 a fi neştiutor dinspre cele universale (cum ar fi cititul, scrisul, număratul, aritmetica, sau noţiuni elementare de logică, fizică, biologie, geometrie, etc);

3 a avea gînduri împătimite / pătimaşe; şi

4 a se învoi / a fi de acord / a consimţi / a se însoţi cu păcatul.

Iată, deci, că în pregătirea elementară pentru dezlipirea de cele mincinoase şi pătimaşe creştinul are nevoie întîi de toate de educaţie. A fi creştin este în primul rînd a fi un om educat, atît în cele din afară, cît mai ales în cele ale Evangheliei.

O spovedanie sinceră nu se poate niciodată rezuma la mărturisirea păcatelor cu cuvîntul şi cu fapta, fiindcă acestea sînt abia efecte, urmări ale necurăţiei minţii aşezate de Sfîntul Maxim pe ultimul loc. Ştiu că cei mai mulţi preoţi duhovnici s-ar bucura nespus ca penitenţii măcar să fie sinceri în mărturisirea acestor cuvinte şi fapte, fiindcă locuim într-o societate bolnavă, împătimită, departe de poruncile Evangheliei, aflată în derivă de foarte multe generaţii. Şi da, duhovnicii au dreptate.

Însă dacă cineva vrea să-şi cureţe vasul său lăuntric (vezi Matthei 23:26), este dator a-şi pune nişte priorităţi.

Principala problemă pe care o vedea Sfîntul Maxim Mărturisitorul la anii 610-620 era înşelarea ideologică. Chiar şi atunci lumea era bîntuită de ideologii. Şi precum şi astăzi se propovăduiesc tot felul de rătăciri fie prin învăţămîntul de stat, fie prin cel particular, fie prin mass-media, fie prin internet sau ce alte surse de informare mai folosesc contemporanii, la fel şi atunci se întîmpla, chiar dacă într-o măsură mai puţin devastatoare. Faptul că după revoluţia franceză din 1789 (expresie a celui mai criminal şi mai bolşevic comunism pe care omul european putea să-l născocească) s-a renunţat in corpore la toate temeiurile fundamentale ale educaţiei clasice (în speţă fundamentele de gîndire aristotelică şi metoda socratică de raţionare) şi s-a instituit un învăţămînt obligatoriu prin care copiii sînt nu atît educaţi, cît îndoctrinaţi (evoluţionismul, ateismul, corectitudinea politică, multiculturalismul, homosexualitatea, transgenderismul, heliocentrismul, transumanismul şi alte teze ideologice sînt doar cîteva exemple care îmbolnăvesc şi spurcă mintea la vîrsta la care ea nu se poate apăra) face ca o societate întreagă să bolească de cunoştinţa mincinoasă pe care Sfîntul Maxim Mărturisitorul o numeşte “întîia necurăţie a minţii”. Apelul la gîndire critică al învăţămîntului contemporan (atîta cît a mai rămas) este de multe ori un apel la alte teze ideologice, iar nu la adevărul faptic, şi cu atît mai puţin adevărul revelat. Nimeni nu se poate raporta corect la păcat dacă educaţia care l-a format propovăduieşte relativismul sau ateismul; dacă totul este relativ, atunci păcatul poate fi o virtute pentru cei cu alte sisteme de gîndire, iar dacă Dumnezeu nu există (aşa cum mai vădit sau mai voalat se propovăduieşte), atunci păcatul nu există deloc. De aceea şi societatea contemporană, în luptă cu conştiinţa firească a omului care se prăbuşeşte sub lanţul cel greu al robiei păcatului, în lupta ei peremptorie cu Creştinismul a inventat cabinetul de psihologie în locul scaunului de spovedanie, oferind false remedii unor probleme reale şi de netrecut.

Nimeni nu poate să dobîndească pacea minţii dacă este străin de mecanismele fireşti ale minţii, aşa cum sînt cele deja menţionate: cititul, scrisul, număratul, aritmetica, sau noţiuni elementare de logică, fizică, biologie, geometrie, etc. Se poate observa că în societatea care a înlocuit cartea şi activităţile intelectuale cu televizorul sau cu filmul sau cu teatrul, sau – şi mai rău – cu scrollatul permanent prin clipuri video scurte bolile mentale explodează de la cele mai mici vîrste. Copii sănătoşi de a căror viaţă zilnică părinţii se îngrijesc în cele mai mici amănunte ajung la autism şi depresii fiindcă li se dă acces la aceste nenorociri devastatoare pentru intelect. Iar fenomenul este valabil şi pentru oameni în toată firea ale căror puteri şi mecanisme sufleteşti sînt avariate grav de lipsa activităţilor fireşti ale minţii.

Gîndurile pătimaşe nestrunite de educaţia creştină din Biserică şi din familie ajung, mai devreme sau mai tîrziu, să fie hrănite de toată aparenta libertate şi de accesul nemijlocit la ceea ce poate hrăni patimile. Într-o societate fără puncte cardinale fixe, deriva generală începe la nivelul minţii fiecăruia dintre cei care caută să îşi transforme ziua şi noaptea în prilejuri de a hrăni patimile proprii. Ce poate beţivul sau drogatul sau desfrînatul sau mîniosul sau mincinosul sau leneşul sau mîndrul sau avarul sau melancolicul sau orice om robit să spună la spovedanie? Că mintea i se robeşte de puterea drogului şi că această putere inundă ca o dulceaţă cu neputinţă de respins şi ca o vrajă arzătoare care îi făgăduieşte fuga dintr-o realitate greu de purtat şi care îl osîndeşte prin ochii tuturor celor ce îl privesc cu milă, compătimire sau judecată? Dar poate aceasta o ştie orice om pătimaş. Ce ar trebui fiecare dintre cei căzuţi să spună la spovedanie este faptul că îşi iubesc patima care îi robeşte. Faptul că omul face loc în sufletul său unor sentimente sau unor gînduri despre care cîndva ştia că nu sînt bune, iar pe care acum le consideră ale sale, proprietatea sa de neatins şi pe care atît de mult le iubeşte este acel păcat de care toţi ar trebui să fie conştienţi, de la o spovedanie la alta.

Învoirea, acordul, primirea, consimţirea cu păcatul murdăresc mintea înainte de orice cădere. Momeala păcatului este firească şi respingerea ei nu doar că nu murdăreşte mintea, dar o şi înnobilează. Acceptarea acesteia şi învoirea cu păcatul sînt ceea ce spurcă mintea. Învoirea cu păcatul spurcă şi umple de necurăţie şi mintea, şi sufletul. Păcatul începe cu învoirea / acordul minţii. Ca să-l cităm pe Sfîntul Cleopa de la Sihăstria, “gîndurile rele, pătimașe și spurcate, precum și toate poftele și faptele rele care ne despart de dragostea lui Dumnezeu. Toate aceste răutăți, începînd de la minte prin învoirea minții cu ele și trecînd prin imaginație, ajung la lucrarea păcatului cu fapta, dacă nu ne vom trezi la vreme și nu vom chema numele Domnului Dumnezeu și Mîntuitorului nostru Iisus Hristos în ajutor. Preabunul si Preaînduratul nostru Dumnezeu, știind cît de ușor alunecăm cu mintea și cu inima la păcat, ne-a învățat astfel: Cu toată străjuirea, străjuiește inima ta, că din ea țîșnește viața (Proverbe 4:23). Știind că „trezvia este fixarea stăruitoare a gîndului și așezarea lui în poarta inimii, ca să privească gîndurile viclene care vin și să asculte ce zic și ce fac ucigașii și care este chipul făurit și înălțat de cei care încearcă să amăgească mintea prin năluciri” (Sfîntul Isihie Sinaitul, op. cit., C. 6, p. 43), putem spune că trezvia sau paza minții poate fi numită, pe bună dreptate, născătoare de lumină și purtătoare de foc, căci ea întrece nenumărate virtuți trupești” (ibidem, C. 69).” Treapta a şaptea a păcatului este atunci cînd “omul se învoiește cu mintea să primească gîndul rău și pătimaș, se silește să-și întipărească păcatul acela în minte atît de lămurit, ca și cum l-ar fi făcut și cu lucrul. Cînd ajunge omul la această treaptă, prin închipuire (imaginație), păcatul trece aproape pe nesimțite de la minte la simțirea trupului, după cum arată același Sfînt Părinte Maxim Mărturisitorul, zicînd: „Precum trupul are ca lume lucrurile, așa și mintea are ca lume ideile. Și precum trupul desfrînează cu trupul femeii, așa și mintea desfrînează cu ideea femeii prin chipul trupului propriu” (Filocalia, vol. 2, p. 87). De aceea, acest dumnezeiesc părinte ne sfătuiește: „Nu întrebuința rău ideile ca să nu fii silit să întrebuințezi rău și lucrurile. De nu păcătuiește cineva mai întîi cu mintea, nu va păcatului nici cu lucrul” (Ibidem, p. 71).”

În vremurile de întunecare şi negură spirituală în care trăim, a înţelege aceste patru adevăruri fundamentale despre ceea ce murdăreşte şi spurcă mintea este primul pas spre dezrobirea de amăgirea şi înşelarea ubicuă. Întîiul bine pe care şi-l poate face un sclav este să îşi cunoască lanţurile sale. Sclavul care nu ştie că poartă lanţuri şi căruia i se pare că este liber este cel mai de plîns om. Părerea că am fi liberi ne-o spulberă Însuşi Mîntuitorul cu răspunsul pe care l-a dat iudeilor cînd le-a spus: Ioan 8:34 “Adevărat, adevărat vă spun: Oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului. 35 Iar robul nu rămâne în casă în veac; Fiul însă rămâne în veac. 36 Deci dacă Fiul vă va face liberi, veţi fi într-adevăr liberi.”

monahul Filotheu