Cînd Darul s-ar înmulţi în om, atunci frica morţii i se face lui lesne defăimată întru dorirea dreptăţii, şi multe pricini află cineva în sufletul său că se cade a suferi necazul pentru frica de Dumnezeu. Cîte se par a vătăma trupul şi de năprasnă vin asupra firii şi sînt puse cu urmare spre a le pătimi, se socotesc în ochii lui ca o nimica pe lîngă cele ce se nădăjduiesc de acum. Nu este cu putinţă să cunoaştem noi Adevărul fără de slobozirea ispitelor. Iar cugetul cu de-adinsul află deplină adeverire pentru aceasta, şi că multă purtare de grijă are Dumnezeu către om – şi nu este om care ar fi părăsit în voia sorţii –, şi mai ales către cei ce au ieşit să Îl caute pe Dînsul şi poartă patimile pentru Dînsul, cu arătarea degetului priveşte strălucit.

Iar cînd lipsirea Darului s-ar înmulţi în om, atunci toate cele potrivnice celor zise se află aproape; cunoştinţa este mai mare decît credinţa, din pricina iscodirii; nădejdea lui Dumnezeu nu se întîlneşte întru tot lucrul, şi nici purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru om nu este socotită.

(din Omilia 1)