Înaintea minţii oamenilor se deschid două căi: una lată, plină de ademeniri, şi de aceea mulţi sunt cei ce merg pe dânsa[1]; iar alta, suitoare şi îngustă, şi puţini se află care să meargă pe ea[2]. Calea largă e calea pierzării. Pe ea aleargă de zor două feluri de drumeţi: Lucifer, cu toată ceata lui de îngeri, aruncaţi pe pământ şi toată „lumea” pe care o înşeală el[3]. Şi-i înşeală aşa că-i înţeapă cu acul plăcut al păcatului, care le amorţeşte sufletul o vreme, sau chiar toată vremea vieţii pământeşti. Aceştia pentru Dumnezeu sunt morţi, deşi lor li se pare că trăiesc[4], dar sunt numai trupuri[5]. Toţi aceştia, câtă vreme trăiesc sunt morţi, neştiind de Dumnezeu, sunt cu îngerii cei răi împreună călători la iad[6], pe calea pierzării. Aşa au călătorit toţi nepoţii lui Adam, mii de ani de-a rândul.

Dar Dumnezeu preamilostivul, din iubirea de oameni a făcut totul din partea Sa, ca să-i întoarcă pe oameni din povârnirea pierzării într-o cale nouă, în calea mântuirii. De aceea Fiul, a doua Faţă a lui Dumnezeu, S-a făcut Om desăvârşit – afară de păcat – şi ne-a arătat Cărarea. Prin urmare, calea mântuirii e chiar cărarea pe care a mers Dumnezeu Însuşi ca om adevărat, făcându-ni-Se pildă întru toate[7] şi dându-ne îndrăzneală. Pe cărarea mântuirii încă merg două feluri de călători, căci de-atunci… un Tovarăş nevăzut şi bun merge cu noi, cu fiecare, în toate zilele, cu fiecare rând de oameni, până la sfârşitul veacului[8]: Dumnezeu Însuşi şi cu sfinţii Săi, întovărăşind nevăzut pe oameni…

Pr. Arsenie Boca – Cărarea Împărăţiei, ed. 1995, p. 14

[1] Matthei 7:13

[2] Matthei 7:14

[3] Apocalipsa 12:9-13

[4] Apocalipsa 3:1

[5] Facere 6:3

[6] Iov 21:13

[7] Ioan 13:15

[8] Matthei 28:20