Mistica siriană, alături de imnografia siriană, îşi păstrează locul de întîietate ca frumuseţe şi profunzime. Şi în pofida încercării vrăjmaşului de a distruge acest leagăn creştin, patrimoniul spiritual şi cultural al Siriei se păstrează în Bisericile din întreaga lume ortodoxă, în vreme ce miile de sfinţi sirieni – cuvioşi, pustnici, teologi, mărturisitori şi mucenici – se bucură de Faţa cea preaiubită a Mântuitorului, în ceruri. Scrierile Sfîntului Ioan Dalyatha,  din care foarte puţine sunt traduse în limba română, sunt strălucite pilde de ce înseamnă a cunoaşte pe Dumnezeu din trăire, adică definiţia mîntuirii (părtăşia cu Dumnezeu). Cîtă deosebire între cuvîntul viu al Sfinţilor care propovăduiesc pe Hristos „cu putere multă”, din cunoaştere nemijlocită, şi limbajul de lemn izvorît din cunoaşterea abstractă, doar imaginată, scolastică, a „teologilor” de azi!…

Scrisoarea a XII-a
(Despre rugăciune)

Cel ce se ţine atunci sub măsura desăvârşirii este monahul care continuă să se roage lui Dumnezeu în mijlocul ispitelor. Însă tu o să-mi spui: „Nu huli, frate! Părinţii noştri înalţă această (rugăciune) mai mult decât orice lucrare!” Eu deopotrivă mă voi face ca unul care înalţă laudă şi voi ruga pe Domnul meu ca astfel să plinească tot restul vieţii mele. Mărturisi-voi că este mare şi desăvârşit, mai desăvârşit decât toate lucrările, întrucât, lucrând asemenea lor, El odihneşte pe cele ostenite şi face ca după ce s-au odihnit acestea să nu mai ostenească!

Înţelege acestea, iubite frate. Domnul nostru i-a spus lui Simon Petru: „îţi voi da cheile împărăţiei Cerurilor”, de ce atunci închizi şi deschizi tu după cum voieşti. Şi aceasta (poruncă) nu este doar a Celui ce a dat această putere, ci a tuturor celor ce iubesc Adevărul. (Sau mai bine spus) rugăciunea înseamnă să baţi la uşa Dătătorului de bine; însă cel care a intrat în împărăţie şi a primit putere peste bogăţiile Sale, cum va mai bate oare la uşă? Şi ce va face el atunci? – se va bucura de bunătăţile care sunt înăuntru, aflându-se în extaz şi contemplare înaintea frumuseţii Celui Preabun. Va fi, prin urmare, zadarnic să spui că se roagă prin cuvinte cel ce cu adevărat îmbătat este de frumuseţea Soţului Celui Preabun!

Rugăciunea, aşa cum am spus, este curăţire a gândului, curăţire în care mişcările rugăciunii nu se frâng decât prin ridicarea sfintei lumini a Treimii deasupra cugetului. Spunem atunci că prin minunea născută din această lumină, rugăciunea este întreruptă. Desăvârşirea este, aşadar, aşa cum am mai spus, minunea săvârşită de Dumnezeu şi nicidecum de mişcările din timpul rugăciunii. Cel care a intrat în locul cel de taină se odihneşte în minunea pe care acesta o naşte, şi iată adevărata rugăciune care deschide porţile bunătăţilor dumnezeieşti pentru a le da celor ce cer cele mulţumitoare cererilor făcute, „în dar aţi primit, în dar să daţi” celor cărora veţi dori. Despre cei care au primit putere de a împărţi această avuţie (prin ei înşişi) şi de a o da acelora cărora ei vor dori, după propriul lor plac, cum vom îndrăzni să spunem că vor fi opriţi la poartă, asemenea cerşetorilor care cer de pomană pentru împlinirea nevoilor lor? Aceasta nicidecum! Dimpotrivă, ei împart viaţa, învie pe cei morţi, aduc speranţă, dau lumină celor fără de vedere! „Voi sunteţi lumina lumii”. Şi „Eu îţi voi da ţie cheile”. Nu mai eşti atunci ca unul care cere, căci tu ai dobândit, ca şi cum acelea ar ţine de tine, puterea de a lega şi de a dezlega în vecii vecilor. Cum se poate ca cel care se găseşte în această statură să îngenuncheze în faţa porţii pentru a cerşi ca un vagabond, având în propriile mâini cheile comorii pentru a lua şi pentru a da, pentru a fi viu şi pentru a-i face vii pe alţii?

Însă tu o să mă întrebi: „De ce atunci Simon s-a urcat pe acoperiş să se roage”, şi de ce Marele Pavel a spus: „Rugaţi-vă neîncetat?” Aceştia (Apostolii), fratele meu, se folosesc (în vorbire) de lucruri care, în măsura în care ne sunt cunoscute, sunt ceea ce ne convine, în ele aceştia descoperindu-ne chipul tainic al celor ce sunt mai presus de minte: spre folosul nostru şi nicidecum spre a lor trebuinţă. Sau nu ai înţeles că în timp ce (Simon) urca pe acoperiş se adâncea şi mai mult în extaz? Şi cum ar fi putut el, care era în extaz şi uimire, să se roage cu buzele? Duhul însuşi este Acela care se roagă în noi, spune Sfântul Apostol Pavel; el este mişcat (aici) de lucrarea Duhului şi nicidecum de cea a rugăciunii, după cum s-a spus: „Domnul a strălucit în inimile noastre, şi Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu şi ne descoperă tainele Sale”. Şi, dorind noi să facem (noi înşine) această (rugăciune), Duhul lui Iisus nu ne lasă, căci noi „avem mintea lui Hristos” pentru a vedea tainele din casa Tatălui.

Aceştia au intrat, aşadar, în locul de contemplare, având putere în lumea viziunilor; Duhul i-a unit cu frumuseţea cea mai presus de cuvinte; nu mai varsă lacrimi în rugăciune, nu mai plâng înaintea porţii, nu mai strigă de departe: „Arată-ne nouă frumuseţea Ta!”, nu mai cerşesc, zicând: „Dă-ne nouă bogăţia Ta!”; ci dau pentru că au primit, împart pentru că s-au făcut bogaţi, odihnesc pe alţii pentru căci şi ei au fost odihniţi la uşa Vieţii, se bucură şi bucură şi pe alţii, căci au fost chemaţi prin dragoste la Frumuseţe. Cu adevărat, „râuri de apă vie vor curge din sânul celui care crede în Mine”. Dar de ce vor curge acestea, Stăpâne? învaţă de la mine – ele vor însufleţi pe ceilalţi şi vor adăpa pe cei însetaţi.

Cum ar putea cineva, care s-a făcut unul cu Hristos, să se roage folosind cuvinte potrivite, ca unul care nu-L cunoaşte pe Stăpânul casei? Şi ce ar putea cere cel ce este fiu al lui Dumnezeu? Cu adevărat, Tatăl vostru cel care este în ceruri ştie de ce aveţi nevoie înainte ca voi să cereţi. Însă atunci, de ce a spus Sfântul Apostol Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat!”? Pentru că, fiind slujitor, se roagă cu cuvintele potrivite, dar atunci când, în lumea rugăciunii, fiind născut din Duh, este aşadar fiu al lui Dumnezeu; puterea asupra bogăţiei de daruri i-a fost dată ca unui moştenitor, nemaiavând de acum ce să ceară.

Este adevărat că rugăciunea este mai mare decât orice lucrare: ea deschide uşa (care duce) la locul contemplării, ea este cea care odihneşte toată osteneala şi aşterne liniştirea peste toate tulburările. însă poate vrei să-mi spui: „Tu îmi vorbeşti despre contemplare, când eu nu cunosc tăria acesteia…” Pentru a te lămuri, îţi aduc mărturie cuvintele unui frate vrednic de crezare, care spunea: „Când harul Domnului meu se desfată în mine şi-mi mişcă duhul spre frumuseţile vederii sale, acesta rămâne o zi întreagă fără mişcare în locul contemplării. Şi ieşind din această stare, imploră şi cere ca să i se mai arate măcar o dată lumina Existenţei ascunse, ea însăşi ascunsă înlăuntrul său, în acea lume plină de frumuseţe”. Aici nu mai este loc pentru cuvintele din care se revarsă râuri de cerneală, fiind aşezată ca mărginar liniştea. Numai cugetării îi este îngăduit să treacă şi să vadă acest loc de odihnă (care este acela) al tuturor tainelor. Prin ea (prin linişte) îi este îngăduit să treacă şi să se minuneze de frumuseţea care este deasupra a tot ce există şi, deopotrivă, ascunsă înlăuntrul a tot ce există.

Toată rugăciunea, atunci, care nu se transformă la un moment dat într-o contemplare a tainelor, nu a atins încă desăvârşirea, aşa după cum mai înainte am spus. Chiar şi rugăciunea cea mai înaltă, nici ea nu va fi veşnică, dacă nu va gusta puţin din extazul care se naşte din bucuria Domnului. Rugăciunea neîncetată este extazul de dinaintea lui Dumnezeu. Aceasta este pe scurt ceea ce am spus până acum. Şi de îndată tu îmi vei răspunde: „Nu spune lucruri pe care tu însuţi nu le crezi, nu vorbi despre ceea ce nu ai practicat niciodată”, într-adevăr, ruşinându-mă îmi plec capul, tac şi cer îndurare. Pomeneşte-mă în rugăciune!

Scrisoarea a XIII-a
(Despre singurătate şi fuga de tovărăşie)

Ascultă-mă pe mine, iubite frate, să-ţi spun un adevăr pe care l-am învăţat de la Domnul: Dacă petreci cu dragoste peste veacuri, eşti socotit înaintea lui Dumnezeu veşnic; atunci când te aşezi prin milostenie în mijlocul prietenilor lui Dumnezeu, tu eşti cu adevărat călugăr; şi atunci când, în depărtarea de toate, tu meditezi permanent la Dumnezeu, te faci dumnezeiesc şi asemenea lui Dumnezeu. Acesta este fundamentul ostenelilor şi al tuturor încercărilor noastre.

Sfinţeşte-ţi aşternutul prin chemarea Duhului, ca să vegheze deasupră-ţi: mirosul mădularelor tale se va înălţa precum parfumul peste locul tău de odihnă, prin pogorârea Celui ce este mai Sfânt decât toate. Acela este, iubite frate, Păzitorul curăţiei tale, Acela care-i păzeşte pe cei care îl iubesc. Ferice de monahul care, chiar şi în ceasul de odihnă, cunoaşte Puterile Sfinte şi le deosebeşte de cele ce-i sunt potrivnice! (însă) vai de călugărul a cărui chilie are zidurile mirositoare, căci locuieşte acolo fără să fie acasă! Vai de credincioşii ale căror haine nu sunt frumos mirositoare, căci îmbrăcămintea lor este una străină! Ferice ţie, o, monahule, că săruţi pereţii chiliei tale, îmbiat de mirosul preadulce care iese din ei, care, căzând pe a ta faţă, îl respiri şi, îngenunchind, îl inspiri (în adâncul pieptului); care, permanent, arzi în flăcări; care, îmbrăţişezi şi săruţi Sfânta Cruce, împărtăşindu-te de bunătatea Celui Preaînalt! (O, călugărule) a cărui inimă a tresărit de bucurie şi strigă de fericire!

Şi eu voi primi atunci inima celui ce îl caută pe Domnul! Mâinile au obosit să-L îmbrăţişeze pe Cel iubit; ochii mi-au fost arşi de lacrimile dragostei, urechile au încetat să mai înţeleagă toate vocile în extazul izvorât din dragostea Celui Preabun. Dezarmat, trupul s-a îmbrăcat în focul Duhului şi sufletul se aseamănă lui Dumnezeu. Cine ar putea oare să vorbească despre acela? Fericit eşti tu, o, călugărule, căci frumuseţea ta este una şi nicidecum împărţită! Şi pe aceasta, cine o spune? Aceasta este cu anevoie de împlinit.

Scrisoarea a XIV-a

Celui ce este adesea afundat printr-o tainică afundare, dincolo de toate, în Acela care este ascuns înlăuntrul fiecăruia.

În cele din urmă, El se descoperă, datorită sârguinţei lor, la puţini dintre cei care reuşesc să ia seama la cele dinlăuntru ale lor, alcătuind în ei înşişi o oglindă, în care este văzut cel Nevăzut. Căci îi trage pe aceştia la Sine prin strălucirea negrăită care, izvorând din bunătatea Sa cea negrăită, comunică în sine, ca mărturie, cuvântul lui Dumnezeu: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”.

O, Tu, care ne-ai făgăduit o fericire mai mare decât toate fericirile lumii acesteia, fă-ne vrednici de făgăduinţa Ta! Dă-ne nădejde, căci Tu ai adus vestea cea bună care tulbură de dorinţă sufletele noastre care o caută. Şi pentru că nu suntem nici curaţi, nici vrednici, fă ca apa ce s-a scurs pentru noi din coasta Ta să albească mulţimea păcatelor noastre; căci Sângele Tău ce s-a vărsat spre a noastră iertare ne spală şi face din noi chip al desăvârşirii Tale. Pentru că dintru ale noastre Tu ai luat, Doamne, ceea ce nu era al Tău, dă-ne nouă dintru ale Tale cele de care suntem lipsiţi; şi pentru că Te-am scos dintru ale noastre prin mulţimea păcatelor săvârşite, fă ca să intrăm în cele ale Tale, prin dumnezeiasca Ta milă, şi aşază-ne pe noi în lumea luminii, în slava Ta fă ca să rămânem. Că Ţie se cuvinte toată slava în vecii vecilor! Amin.

Scrisoarea a XV-a

Laud fecioria ta în dragostea Celui Preaînalt. Până când te vei chema tu slujitor? Oare când vei fi cu adevărat un om liber? Când vei ajunge stăpânitor peste popoarele [duhurilor] necurate care te împresoară? Când, oare, „vei nimici neamurile care sunt în cetate”, când vei tăia împrejur, cu „tăiere nefăcută de mână omenească”, „pe toţi cei din casă”, cu această tăiere care este în Duhul? Când vei avea puterea să fii împărat în patria cerească şi când îţi vor fi supuse cele cinci şi cele zece oraşe despre care deja s-a amintit? Când ţi se vor închina regii pământului şi când te vor lăuda toate limbile, căci te vei face scaun sfânt al Regelui, (tron) al împăratului veşnic? Când vei vedea în tine „cerurile noi”, vestind întru tine „Sfinţenia” cea tainică a Fiinţei lor, după rânduială nescrisă? Şi când vei vedea întru tine oglinda luminii Celui ce vede toate, astfel încât să vezi în ea tot ce este al Său şi să cauţi într-însa tot ce este al tău? Când se va face inima ta arcă a Dumnezeului lui Israel şi când va veni printr-însa cuvintele lui Dumnezeu şi lămurirea tainelor Sale vor fi înţelese de tine, astfel încât „toate fiicele casei tale” să proorocească lauda Sa şi cu strigătul gurii lor să sfarme „zidurile cele străine” şi să nimicească pe vrăjmaşi?

Atunci când Moise s-a acoperit de întuneric, slava lui Dumnezeu şi Faţa Sa vor fi răspândit raze slăvite, care strălucesc asupra sa, dinlăuntrul acestui întuneric, în aşa fel încât să înveţe Cartea cea nouă a Lumii celei noi, în care se găsesc tâlcuite tainele fiilor lui Israel, care vor fi înnoiţi? Oare când Râul vieţii va curge prin pântecele tău, ca niciodată să nu mai însetezi? Când te vei face străin vorbelor, spre a fi cuvânt viu al Vieţii în lumea luminii, de vreme ce tăcerea ta mărturiseşte adevărul Lumii celei noi? Când Duhul Vieţii va lăsa fără cuvinte limba ta, cea gângavă şi vorbitoare de lucruri materialnice, şi va zidi întru tine o nouă limbă, vorbind de îndată printr-însa despre lucrurile înnoite ale lumii duhovniceşti şi făcând din scribi sau vraci apostoli? Până când Stăpânul casei te va închide afară ca pe un vagabond? Când vei fi tu iconomul său şi când viaţa va fi împărţită prin mâinile tale, către prietenii tăi?

Pentru ce îmi ceri să-ţi spun ce este al tău, neştiind încă ce este al meu? Totuşi, ascultă-mă, ia aminte la această pildă, bună pentru tine şi pentru mine, deopotrivă, şi, de asemenea, pentru toate generaţiile din lume. Duhul nostru a fost zidit ca un lăcaş pregătit pentru Ziditorul său, fără a-l murdări de patimile care clipă de clipă îl asaltează, sau făcându-l necurat prin toate închipuirile care sunt în lume, ca nişte idoli morţi întipăriţi într-însul. Ia aminte la pilda zidirii netocmite şi înţelege-o.

Prin patimile poftelor ne-am făcut trupuri fără de viaţă. Prin lăcomie ne-am umplut de miros greu, aruncând afară orice mâncare. Prin poftele trupeşti şi prin mânie ne-am asemănat viperelor şi tuturor fiarelor veninoase. Prin iubirea de arginţi am urmat animalelor de povară, jivinelor, zburătoarelor, tuturor celor asemenea acestora şi am pângărit zidirea Celui ce este mai Sfânt decât toate. Prin dragostea de slavă deşartă l-am dezbrăcat (lăcaşul zidit întru noi) de podoaba în care îl îmbrăcase Preasfântul şi l-am îmbrăcat într-o haină neplăcută înaintea Domnului. Prin mânie am dat jos chipul veşnic al împăratului, aşezând în locul lui un idol deşănţat, la care s-au închinat odinioară cei care au ieşit din Egipt; diavolii petrec înlăuntru şi fiicele lor dansează şi cântă; acestea i-au întristat pe îngeri şi Domnul lor s-a mâhnit de această monstruoasă arătare.

Ce va spune atunci acela? Să socotim că unul din noi ar vedea casa sa plină de această urâciune şi că ar ruga pe cei mai apropiaţi prieteni ai săi să intre şi să locuiască acolo. Oare va fi ascultat de cineva? Cu siguranţă nu! Dacă noi, nevrednicii şi păcătoşii, nu vom socoti pe bună dreptate acestea, nu vom fi, oare, ruşinaţi, apăsaţi fiind de această povară, rugându-ne către cel Preabun să ne zidească prin a Sa curăţie? Astfel, nu vom slăbi nicidecum elanul cursei noastre, până ce nu vom primi de la Dânsul această zidire atât de curată, pe care El însuşi a tocmit-o. Şi când va vedea că s-a curăţit şi că este gol, îl va îmbrăca şi-l va acoperi, nelăsând nicidecum străinii să se apropie. Noi suntem, aşadar, casa Sa, fiind zidiţi spre împlinirea faptelor bune şi nu a celor rele.

Dacă ţi-aş scrie despre lucruri mari, mi-ai fi reproşat aceasta; cele de mijloc nu îţi plac; cele de jos sunt pentru tine fără culoare: nici nu mai ştiu ce să fac pentru tine! Îţi voi arunca astfel o nadă dulce şi moale: vom arăta prin cuvintele noastre, îmbrăcate în lucrurile lumii pământeşti, pe cele ale Ziditorului lumii.

O, zidire a lui Dumnezeu, până când te vei complace în întuneric? Fă-te flacără cu totul strălucitoare şi cuprinde tot ce este împrejurul tău, vezi frumuseţea cea ascunsă întru tine! (Şi) fă cunoscut acestea prin glasul tău, dar în tăcere şi fără zgomotul cuvintelor: „O, Tu Cel ascuns şi învăluit în mine, descoperă în mine taina Ta cea ascunsă, arată-mi bunătatea Ta cea sălăşluită înlăuntrul meu. O, Tu cel care m-ai botezat spre a fi templu al şederii Tale, fă să se odihnească norul slavei Tale înlăuntrul templului Tău, până ce, sub puterea dragostei, slujitorii Sfinţeniei Tale vor striga: „Sfânt!”, aprinşi fiind de focul Duhului, într-un avânt înflăcărat de frumuseţea şi extazul care în această mişcare şi exaltare este însufleţit de puterea vie a Fiinţei Tale”.

Fă-te, frate al meu, asemenea unui peşte ce înoată şi se avântă în valurile revărsate ale Splendorii. În strălucirea lor, sfinţii te ascund de pescarii cei blestemaţi care stau pe mal, aşteptând cu înfrigurare prada; ei nu vor putea până la urmă să pescuiască, căci se tem să intre acolo şi să moară.

Aprinde în tine focul lui Iisus, pentru că acesta se măreşte intrând în legătură cu curăţirea sufletului tău. Cu siguranţă, acesta nu se va stinge în sufletul în care s-a aprins, dacă nu pătrunde acolo vreo apă străină. La lumina acestui foc vei vedea curăţia sufletului tău şi, oglindindu-se în ea, frumuseţea chipului Celui Iubit. Astfel, Aceasta (adică frumuseţea) nu-ţi va apărea numai în suflet şi ea nu va apărea nici măcar în acesta fără sfânta curăţie: fără ea nu te vei putea vedea pe tine însuţi”, nici pe El sălăşluit în tine însuţi. Fă din dorinţa aceasta o suferinţă a ta, pentru ca murind păcatului să vezi întru tine învierea.

Căci a zis Domnul: „Eu sunt învierea şi Viaţa”. Şi acela care, prin dragoste faţă de Dânsul, se face mort faţă de lume, găseşte în sine învierea, adică prefigurarea învierii despre care Pavel, descoperitorul tainelor dumnezeieşti, a vorbit. Căci El nu este departe de tine, Acela pentru care tu te oboseşti şi te osteneşti de-a lungul zilelor: El este în tine, dormind şi aşteptând ceasul în care te vei trezi şi în care îl vei trezi, ca să alunge de la tine valurile pornite să te înece.

Sfinţeşte-ţi sufletul prin aducerea aminte de El. Fă ca fiinţa ta să strălucească privind la Dânsul. împreunează-te cu El în îmbrăţişarea dragostei Sale: căci prin aceasta El se va arăta întru tine şi te va înveseli cu vederea Sa; El va face ca această dragoste să locuiască în sufletul tău, laolaltă cu Tatăl şi cu Duhul; El este cel care te oferă (pe tine însuţi) ca pe o vedere pe care o vei întâlni pretutindeni; prin El vei înşela adâncul şi în lumina Sa vei scruta înaltul cerului; El este Cel care va întocmi în tine adâncurile Duhului şi îţi va descoperi lumina cea necreată, ca să înaintezi în ea; prin El, tot ce este în tine se va umple de slavă şi tot ce-ţi şade înainte va străluci prin curăţia vieţii; El este Acela care din slugă te va face rege şi va aşeza pe vrăjmaşii tăi „aşternut picioarelor tale”; coroană va pune pe creştetul tău la finele cursei duhovniceşti şi va face să apară în mişcările tale cugetarea la Preasfânta Treime. Purtând în suflet întreaga lume, punem acum sfârşit cuvintelor noastre. Căruia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Scrisoarea a XVI-a

Ascultă, frate al meu, cum au adus înaintea mea un om vrednic de credinţă. „Când mergeam” – spune el – „înaintea prietenilor mei, Iubirea a venit să mă găsească şi să mă ia”. El mergea cu puţin înaintea mea, în timp ce eu îl urmam îndeaproape. Apoi, El îşi întorcea către mine privirea, şi conştiinţa mea a fost captivată. Şi când a văzut că am rămas înmărmurit, mi-a spus cuvinte de îmbărbătare şi m-a înveselit. Atunci inima mea se aprindea de dragostea Sa şi, sub căldura flăcărilor ardente de dorinţă, s-a aşezat şi s-a înveşmântat în linişte. Prin urmare, sufletul meu a fost mistuit, fără să părăsească însă această viaţă; şi prietenii mei au fost scoşi din inima mea, atât de puţin iubiţi, ca vrăjmaşii de astăzi. Când puterile mele au slăbit, El mi-a lăsat un oarecare timp în această stare, uimit fiind de El şi de cele ale Sale.

Prin urmare, eu am stat fără suflare, ca şi cum nu aş fi fost, fără de simţire, vedere sau auzire, însă în extaz şi linişte adâncă, căci nu se afla acolo nici mişcare sau cunoştinţă, astfel, în cele cunoscute, cunoaşterea a uitat de sine, aşezându-se în afara cunoaşterii. Şi de vreme ce mi-a dat înapoi libertatea de mişcare, El mă lăsa încă nemişcat şi se ascundea, de vreme ce rămâneam fără amintirea acestor lucruri şi fără să găsesc nimic din ceea ce este al meu.

Se poate, oare, învăţa acestea de la condei şi de la cerneală? Nicidecum! însă acela care Te-a gustat, o, Preadulce şi Atotbunule Doamne!, acela va înţelege.

Şi cel care s-a unit cu Tine nu-l huleşte niciodată pe aproapele său prin nici un lucru, ci dimpotrivă, îl laudă pe cel ce pomeneşte de cele ce sunt ale sale, îl slăveşte pe Dătătorul lor, se bucură şi îşi înmulţeşte zelul.

*

Text tradus de diac. asist. dr. Ioniţă Apostolache, Revista “Teologie şi Viaţă”, Ed. Doxologia, nr. 9-12 / 2014, pag. 58-69