Fraza izbitoare ,,Dumnezeu e mort’’ este expresia poetică a necredinţei moderne. Multe lucruri ce nu pot fi găsite în expresiile mai prozaice ale ateismului şi agnosticismului modern sunt exprimate în această frază. Un contrast viu este stabilit între o epocă anterioară în care oamenii credeau în Dumnezeu şi îşi bazau viaţa şi instituţiile pe El şi o nouă epocă pentru care acest soare odată atotluminător a apus, iar viaţa şi societatea trebuie să primească o nouă orientare.

Fraza, aparent spusă de către Nietzsche acum aproape un secol, a fost folosită pentru multă vreme pentru a exprima vederile unor relativ puţini inamici ai creştinismului, în special ,,existenţialiştii’’; dar, mai recent, a cauzat controverse fiind acceptată în cercurile protestante radicale, devenind în acelaşi timp o preocupare a jurnalismului comun şi a mass mediei. În mod clar, o coardă sensibilă a fost atinsă în societatea occidentală ca tot unitar; interesul public faţă de ,,moartea lui Dumnezeu’’ a făcut acest fenomen unul dintre semnele timpului.

Pentru a înţelege ce înseamnă acest semn, trebuie a-i cunoaşte contextul istoric. Prin propria sa natură este o negaţie, o reacţie împotriva viziunii creştine ce pune în valoare ascetismul şi ,,războiul nevăzut’’ împotriva diavolului şi lumii pentru a obține fericirea eternă prin comuniunea cu Dumnezeu în Împărăţia Cerului. Fondatorii noii filosofii l-au declarat ,,mort’ pe Dumnezeul creştin şi l-au proclamat pe om zeu în locul Său. Această viziune este doar ultima etapă a luptei moderne împotriva creştinismului ce a rezultat astăzi în triumful aproape univeral al necredinţei.

Această controversă contemporană, cu toate acestea, are în prim-plan un fenomen nou şi neobişnuit: ,,creştinii’’ sunt acum cei necredincioşi. Dar, aceasta este de asemenea finalitatea logică a unui proces istoric ce a început în Occident odată cu schisma Bisericii Romei. Separată pentru mai mult de 9 secole de Biserica lui Hristos, creştinătatea occidentală n-a posedat decât un reziduu ce se evaporează rapid din creştinismul original prezervat în Ortodoxie. Astăzi, procesul este aproape complet şi mulţi catolici şi protestanţi pot fi cu greu distinşi de necredincioşi; iar dacă încă se numesc pe sine ,,creştini’’, este pentru că pentru ei creştinismul însuşi s-a transformat în opusul său: credinţă lumească. Putem observa în aceasta ceea ce un gânditor ortodox numea ,,auto-lichidarea creştinismului’’: creştinismul subminat din interior de către propriii săi reprezentanţi ce îşi doresc conformarea sa totală faţă de lume.

O paralelă ciudată a acestei noi ,,teologii’’ a devenit comună în viaţa ,,liturgică’’ a Occidentului. O slujbă ,,rock-and-roll’’ a Bisericii Baptiste de Sud din Boston în care tinerilor li s-a permis să danseze în biserică a primit publicitate generoasă mai devreme anul acesta (1966). În bisericile catolice, ,,mesele jazz’’ devin din ce în ce mai frecvente. Intenţia ostentativă a responsabililor pentru acest fenomen este aceeași cu a ,,teologilor’’ radicali: a face religia mai ,,reală’’ pentru omul contemporan. Ei admit aşadar ceea ce este evident pentru observatorii ortodocşi: viaţa religioasă este în mare parte moartă în Creştinătatea occidentală; dar, fără să vrea, ei revelează chiar mai mult: incapabili de a distinge între biserică şi discotecă, între Hristos şi lume, ei ne arată că Dumnezeu e mort în propriile lor inimi şi că numai agitaţia lumească este capabilă a evoca un răspuns în ei înşişi şi în turmele lor ,,post-creştine’’.

Ce ne arată într-un final toate acestea? Când a profeţit venirea Antihristului, Domnul nostru a vorbit despre ,,urâciunea pustiirii stând în locul cel sfânt (Matei 24:15); dar şi Sf.Apostol Pavel ce ne vorbeşte despre ,,potrivnicul ce se dă pe sine drept Dumnezeu’’ (2 Tesaloniceni. 2:4). Acestea se vor întâmpla , spune Sf. Ioan Gură de Aur, ,,în fiecare biserică’’. Nu pregăteşte acest ,,ateism creştin’’, aceste slujbe blasfemiatoare începutul sfârşitului, ba ne oferă chiar şi o mostră din el?

Pentru creştinătatea occidentală, Dumnezeu este cu adevărat mort, iar liderii săi se pregătesc pentru venirea duşmanului lui Dumnezeu, Antihristul. Dar creştinii-ortodocşi îl cunosc pe Dumnezeul cel viu şi se adăpostesc între pereţii Bisericii Sale. Mântuirea noastră se găseşte aici, pe drumul credincios şi fervent al caii ortodoxe neschimbătoare, şi nu în uniunea ,,ecumenică’’ cu noii necredincioşi avansată de către moderniştii ortodocşi.

(trad. de Simion Radu)