La anul 297, în satul Thavatha, aflat la cinci mile spre miazăzi de cetatea Gaza, s-a născut din părinţi păgîni, ca un trandafir din spini, cel pe care Sfîntul Antonie avea să-l numească „luceafărul cel ce răsare dimineaţa”. Pentru că părinţii săi erau oameni înstăriţi, şi-au trimis copilul la şcoala din Alexandria, ca să se desăvîrşească în ştiinţele cele din afară. Alexandria şi Antiohia erau cele mai renumite şcoli ale antichităţii tîrzii; cam cum au fost Oxford şi Cambridge pentru Anglia medievală, Harvard şi Stanford pentru Statele Unite ori Sorbona şi Heidelberg pentru Europa veacului al XX-lea, cam aşa au fost, vreme de mai multe sute de ani, Alexandria şi Antiohia. Nu e nici o mirare în faptul că una din hotărîrile dogmatice ale primului Sfînt Sinod Ecumenic (cel de la Nikeia, din anul 325), anume cea a unei singure pascalii şi a unui singur calendar pentru întreaga Biserică, menţionează faptul că aflarea datei Sfintelor Paşti se va încredinţa astronomilor Alexandriei. Ca atmosferă spirituală a acestei cetăţi, e bine să ştim că cea mai mare parte a cetăţii îmbrăţişase cu tot sufletul Creştinismul, iar de pe la anii 180 d.Hr., conducerea şcolii de filosofie alexandrine fusese ţinută de filosofi creştini.

În această cetate a înaltei filosofii cereşti şi pămînteşti s-a dus tînărul Ilarion la studii. Şi pentru că era din fire isteţ, a deprins repede toată învăţătura gramaticii şi a retoricii. Iar pentru că era şi bine crescut, era iubit de toţi deopotrivă. Dar nu era ca ceilalţi tineri de vîrsta sa, iubitor de vărsări de sînge în arene şi de desfrînări în teatre, ci stăruia în luarea aminte de sine. Pentru aceea nu numai învăţătura dascălilor săi a dobîndit-o, ci l-a iubit pe el Domnul şi mai mult decît toate a aflat în cetate pe Hristos şi Biserica Sa şi a primit în scurtă vreme Sfîntul Botez.

Iar pentru că sufletul său ardea după Dumnezeu, auzind de numele Sfîntului Antonie, care strălucea în pustie prin faptele cele bune, a alergat degrabă către acela. Marele Antonie ieşise de curînd (~306 d.Hr.) din zăvorîrea sa de la Pispir şi începuse să primească lîngă sine ucenici. De îndată ce l-a văzut pe părintele monahilor din toată lumea, şi-a schimbat cu totul viaţa. Doar două luni a stat cu Marele Antonie, luînd aminte la viaţa sa, cît de statornic era în rugăciune, cît de smerit cu fraţii, cît de aspru cu sine-şi, cît de grabnic a întări pe cei ce se slăbănogeau; nici boala nu-l putea îndupleca să îşi înmoaie postul şi înfrînarea cea de-a pururea.

În scurtă vreme, din lucrarea Darului, sfîntul tînăr şi-a dorit mai multă linişte, nerăbdînd mulţimile care îl căutau pe Marele Antonie, ci şi-a dorit să străbată şi el calea pe care apucase stîlpul de foc al Bisericii. Deci s-a întors în patria sa cu încă doi monahi şi a aflat că părinţii săi muriseră. Deci după Evanghelie şi-a împărţit averea săracilor şi a plecat cu împreună nevoitorii săi într-un loc pustiu aflat la 7 mile spre miazăzi de Maiuma, cam unde se află azi localitatea Deir al Balah (în traducere Mănăstirea Finicilor). Avea cincisprezece ani (anul 312 d.Hr.).

Aici s-a dat pe sine însuşi unor mari nevoinţe trupeşti, netemîndu-se nici de tîlharii care prin acele locuri prădau caravanele, nici de tîlharii cei nevăzuţi care caută să prade sufletele de toată fapta cea bună. Asprimea pustiei a făcut-o încă mai grea de purtat cu setea şi cu foametea, cîte 3 şi 4 zile în şir lipsindu-se de mîncare şi de apă, doar ca să-şi biruiască firea. În zilele cînd gusta ceva, mînca 15 smochine cu o zeamă de ierburi, după apusul soarelui. Pentru aceea a şi fost ispitit de multe ori cu arătări de mîncări şi băuturi şi femei, din meşteşugirea celui rău. Setea în Ţara Sfîntă, mai ales din iunie pînă în septembrie, cînd nu doar că nu plouă, dar nici nori nu se arată pe cer, este una din nevoinţele cele mai greu de purtat. Trupul se topeşte de căldură şi apa curge şiroaie pe el şi stînd fără să lucreze nimic. De la sudoarea care curge pe trup, pe picioare se adună multă sare care dă o mîncărime greu de răbdat. Pentru aceea era semn de bun venit a spăla picioarele celui ce după o zi de mers îţi trecea pragul, şi pentru aceea era o mare nevoinţă nespălarea trupului la monahii din vechime.

Rugăciunea şi cîntarea Psalmilor erau necontenite pe buzele şi în inima sa. Urmîndu-i pe monahii Egypteni, împletea coşuri din papură, pe care o lua din mlaştinile din apropiere. În scurtă vreme, pentru multele sale nevoinţe carnea s-a uscat pe el încît puteai zice că este doar piele şi os.

De la şaisprezece pînă la douăzeci de ani a vieţuit într-o cocioabă din trestii şi ierburi împletite, care nu îl acoperea prea mult de arşiţă ori de vînt ori de ploaie. Apoi şi-a construit o chile lată de 4 coţi şi înaltă de 5, pe care Fericitul Ieronim, scriitorul vieţii lui, a găsit-o încă acolo la anul 390. Deşi era mai scundă decît înălţimea sa, abia cît trecea de lungimea trupului său cînd se întindea pe jos; era mai mult un mormînt decît o casă de locuit. Dormea pe o rogojină pusă pe pămîntul gol. Niciodată nu şi-a spălat cojocul de piele primit de la Sfîntul Antonie şi nu-şi schimba hainele pînă nu se destrămau cu totul. Cînd nu se ruga şi nu spunea Psalmi, îşi ţinea mintea la cugetarea Sfintelor Scripturi, ca împreună cu Domnul să petreacă pururea.

De la 21 la 27 de ani ai vîrstei sale a mîncat o strachină de un sfert de litru de linte înmuiată în apă primii trei ani, şi apoi pesmeţi cu sare şi apă în ceilalţi trei. De la 27 la 30 a trăit cu ierburi sălbatice şi cu rădăcini de buruieni. De la 30 la 35 de ani mîncarea i-a fost jumătate de pită de orz cu puţine legume fără ulei. La 35 de ani, văzînd că privirea începe să i se înceţoşeze şi că trupul începe să ardă de o boală a pielii numită impetigo, a adăugat puţin ulei mîncării sale şi şi-a ţinut această rînduială a hranei pînă la 63 de ani, fără fructe ori alte legume. Cînd a simţit că trupul îi slăbeşte, de la 64 de ani pînă la 80 nu a mai mîncat pîine deloc, dar Domnul i-a dăruit o putere şi o limpezime a minţii de necrezut pînă în clipa morţii. Dar din vreme în vreme îşi făcea un terci de făină cu ulei, într-o strachină cam de 5 unghii, şi aceasta îi ţinea şi de mîncare şi de băutură pentru întreaga zi. Dar niciodată nu a mîncat înainte de apusul soarelui şi nu şi-a lăsat rînduiala postului, nici la sărbători, nici cînd se îmbolnăvea.

Odată, pe cînd avea 18 ani, tîlharii au voit să năpădească asupra lui noaptea, nădăjduind că vor găsi ceva la dînsul, şi toată noaptea l-au căutat între mare şi mlaştini, dar nu l-au aflat. Apoi dimineaţa, aflîndu-l, l-au văzut că nu avea nimic şi au grăit către dînsul: „De ar veni la tine tîlharii, ce ai face?” Iar el le-a răspuns lor: „Goliciunea nu se teme de tîlhărie”. Ei i-au zis: „Da, dar pot uşor să te ucidă”. Iar sfîntul a răspuns: „Poate, poate, dar tot nu mă tem de tîlhari, de vreme ce sînt gata pentru a muri”. Iar tîlharii, minunîndu-se de un aşa suflet mare şi de credinţa lui, i-au spus că toată noaptea căutîndu-l, n-au putut să-l găsească; apoi, făgăduind să-şi îndrepte viaţa lor, s-au dus.

Pe la 22 de ani ai vîrstei sale (deci în 319 d.Hr.) vestea sa se răspîndise în toate cetăţile Palestinei. De aici a început lumea a-l căuta şi a-i cere rugăciunile. Iar el a început a săvîrşi multe minuni, cu îndrăzneala ce avea către Dumnezeu. Apoi a străbătut vestea despre acestea prin toată Gaza şi de atunci au început bolnavii cei cuprinşi de felurite boli să meargă în pustie la Cuviosul Ilarion, cîştigînd tămăduiri cu rugăciunile lui; pentru aceasta mulţime de păgîni credeau în Domnul nostru Iisus Hristos şi mulţi au voit să rîvnească vieţii lui celei îmbunătăţite şi, lăsînd lumea, petreceau cu dînsul în pustie. Apoi degrabă s-a înmulţit numărul ucenicilor lui şi a fost Sfîntul Ilarion în Gaza şi în Palestina întîiul povăţuitor de monahi, precum Sfîntul Antonie în Egipt.

Nu vom da aici toate minunile ce sînt scrise în Viaţa sa, ci doar pe cîteva le vom scrie, pentru nevoia zilei de azi:

Într-un om tînăr din părţile Ierusalimului, cu numele de Marsit, foarte voinic la corp încît putea să ridice cincisprezece coşuri de grîu şi să le ducă şi nu-i trebuia asin pentru a căra lucrurile, a intrat diavolul şi îl chinuia, gonindu-l prin pustietăţi şi prin cîmpii. Prinzîndu-l, oamenii i-au legat mîinile şi picioarele cu lanţuri şi cu cătuşe de fier şi cu multă întărire îl străjuiau pe el la închisoare. Însă el, cu îndoită tărie, şi cu cea diavolească, şi cu cea firească a sa, a sfărîmat cu înlesnire toate legăturile şi întăririle uşii şi, scăpînd, îi ucidea pe oamenii care-l întîmpinau în cale, unora muşcîndu-le nasul, buzele şi urechile, unora sfărîmîndu-le mîinile şi picioarele, altora scoţîndu-le ochii, iar pe alţii sugrumîndu-i de gît şi omorîndu-i; şi mai făcea şi alte cumplite fapte în locul acela, încît nimeni nu putea să-l îmblînzească. Şi adunîndu-se popor mult şi prinzîndu-l, l-au legat peste tot trupul cu fiare şi, trăgîndu-l ca pe un bou sălbatic, l-au dus la Cuviosul Ilarion, care, văzîndu-l, a poruncit să-l dezlege şi îndată s-a făcut blînd ca un mieluşel. Apoi, rugîndu-se mult pentru el, a zis către diavolul care era într-însul: „Întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, îţi poruncesc, necurate duhule, să ieşi din omul acesta şi să te duci în locuri fără de apă”. Şi l-a scuturat pe el diavolul şi, aruncîndu-l la pămînt, a ieşit dintr-însul. Apoi, prin darul Domnului şi cu rugăciunile sfîntului, s-a făcut sănătos omul acela şi foarte mult îl prea-mărea pe Cuviosul Ilarion. Iar el le-a poruncit lui şi celor ce erau acolo, zicînd: „Nu s-a făcut aceasta prin puterea noastră, ci prin Darul Celui iubitor de oameni, al Mîntuitorului, Care durerile noastre le-a purtat pentru mila Lui cea negrăită către noi, robii Lui. Deci pe Acela neîncetat să-L slăvim şi Lui să-I mulţumim”.

Un alt bărbat oarecare, cu numele Orion, om din cei bogaţi şi căpetenie a cetăţii Aila, a fost dus legat cu lanţuri de fier la cuviosul, căci o legiune de diavoli sălăşluia într-însul. Acesta, cînd s-a apropiat de cuvios, s-a smuls din mîinile celor care îl duceau şi, alergînd apoi, l-a apucat pe sfîntul şi l-a ridicat mai sus decît el. Atunci au strigat cu toţii, pentru că se temeau să nu-l trîntească pe sfînt la pămînt şi să-i sfărîme oasele cele uscate de atîta post. Iar sfîntul, zîmbind, a zis: „Lăsaţi pe pîrîşul meu să se lupte cu mine”. Şi întinzîndu-şi mîna înapoi, a apucat de păr pe cel îndrăcit şi l-a pus el înaintea picioarelor sale şi, legîndu-i mîinile şi călcînd pe picioarele lui, îi zicea: „Munceşte-te, legiune de diavoli, munceşte-te!” Iar diavolii strigau din om cu multe feluri de glasuri, ca o gîlceavă de popor mult. Apoi a început sfîntul a se ruga: „Doamne, Iisuse Hristoase, slobozeşte pe ticălosul acesta din legiunea diavolilor, pentru că Tu, precum biruieşti pe unul, aşa poţi şi pe mai mulţi să-i biruieşti”. Şi îndată au ieşit din el toţi diavolii cu ţipăt mare. Iar omul, izbăvindu-se de chinurile lor, s-a făcut sănătos, mulţumind lui Dumnezeu şi Sfîntului Ilarion, plăcutul Lui.

Iar după o vreme oarecare a venit cu femeia şi cu prietenii săi, aducînd sfîntului mari daruri pentru tămăduire. Dar sfîntul nu a primit darurile, zicînd: „Au nu ai auzit ce a pătimit Gheezi, luînd plată de la bărbatul cel vindecat de lepră? Pentru că nu se vinde darul Domnului! Mergi de le împarte pe acestea la săracii din cetatea ta, căci nouă, celor ce stăm în pustiu, nu ne sunt de folos acestea”. Şi aşa i-a întors cu darurile înapoi pe ei.

După aceasta a fost dus la Cuviosul Ilarion un anume slăbănog, pe nume Zonan, săpător de piatră din Maiuma, şi îndată, cu sfintele lui rugăciuni, s-a făcut sănătos.

Apoi a fost adusă la sfînt, din hotarele Gazei, o femeie îndrăcită pentru o pricină ca aceasta: un oarecare tînăr a iubit-o şi poftea ca să fie cu dînsa, iar ea îl depărta de la dînsa şi nu se învoia la necurata lui poftă. Văzînd tînărul că nu sporeşte nimic, nici cu cuvinte amăgitoare, nici cu daruri de mare preţ, a mers la Memfis, cetatea Egiptului, la vrăjitorii lui Asclipie şi, spunînd acelora durerea cu care era rănită inima lui din pricina acelei fecioare, a luat de la dînşii nişte cuvinte vrăjitoreşti scrise pe o tăbliţă de aramă şi s-a întors acasă; iar tăbliţa aceea a îngropat-o sub pragul casei în care vieţuia fecioara, pentru că aşa îl învăţaseră vrăjitorii. Şi îndată a intrat diavolul în fecioară şi a prins-o pe ea cu pofta păcatului, încît a început fără ruşine a striga, chemînd singură pe tînărul acela, spre îndeplinirea poftei. Apoi fără de ruşine se dezbrăca, aruncînd de pe ea hainele şi se tulbura, aprinzîndu-se de focul păcatului.

Văzînd acest lucru, părinţii ei au cunoscut că de la diavol i-a venit ispita aceasta şi, luînd-o, au dus-o la Cuviosul Ilarion în mănăstire, căci acum cuviosul adunase mulţime de fraţi şi făcuse o mănăstire mare. Şi fiind adusă la cuvios fecioara, răcnea într-însa diavolul, tînguindu-se şi zicînd: „Mai bine îmi era cînd mă aflam în Memfis, înşelînd pe oameni cu nălucirile din vis, decît acum cînd sunt adus aici”. Apoi diavolul a strigat: „Fără de voie am intrat în fecioara aceasta, şi cu sila sunt trimis într-însa de cel ce mă stăpîneşte pe mine, iar acum cu amar mă muncesc şi nu pot să ies, pentru că sunt legat de tăbliţa cea de aramă care este îngropată sub prag. Deci nu pot ieşi, pînă nu mă va dezlega tînărul care m-a legat pe mine”. Iar sfîntul, zîmbind puţin, i-a zis: „Dar în aceasta stă puterea ta cea mare, diavole? Fiindcă eşti legat ca şi cu o aţă, zici, de tăbliţa cea de aramă eşti ţinut cu sila?” Apoi l-a întrebat: „Pentru ce nu ai intrat în tînărul cel ce te-a legat?” A răspuns diavolul: „Are el un alt diavol, tovarăş al meu, iubitor de pofte”. Şi rugîndu-se, sfîntul l-a gonit pe el din fecioară şi a învăţat-o pe ea să se ferească de cursele vrăjmaşului, să fugă de întîlniri cu tinerii şi să nu vorbească cu cei care sunt fără de ruşine.

Auzind Cuviosul Antonie cel Mare de Ilarion şi de toate cele ce le făcea el, se bucura cu duhul şi îi scria adeseori, iar celor ce veneau la dînsul din Siria, pentru tămăduire, le zicea: „Pentru ce vă osteniţi, făcînd atît de lungă cale şi venind la mine? Aveţi aproape de voi pe iubitul meu fiu întru Hristos, Ilarion, care a luat de la Dumnezeu darul să tămăduiască toate bolile”. Prin toată Palestina începuse a se face mănăstiri, cu binecuvîntarea Sfîntului Ilarion, şi toţi monahii veneau la dînsul ca să audă din gura lui cuvînt de învăţătură, iar el pe toţi îi povăţuia la calea mîntuirii.

Odată a fost rugat de fraţii ce veneau la dînsul să meargă să cerceteze mănăstirile care se înmulţiseră prin rugăciunile şi cu binecuvîntarea lui, apoi să le întărească şi să le dea îndreptar de viaţă. Şi cînd a ieşit în cale, s-au adunat la dînsul mulţime de fraţi, cam trei mii, şi îi urmau sfîntului, îndulcindu-se de învăţăturile lui cele pline de miere. Şi înconjurînd cuviosul mănăstirile şi cercetînd pe fraţi, a făcut multe minuni.

Odată, mergînd în pustiul Cadis ca să cerceteze pe un ucenic al său, i s-a întîmplat a merge printr-o cetate barbară, care se chema Elusa, în care a nimerit la un praznic diavolesc, pentru că mulţime de popor barbar se adunase în cetatea aceea de prin satele vecine şi făcea jertfe şi dansa în capiştea necuratei zeiţe Afrodita. Aceştia, auzind că Sfîntul Ilarion s-a apropiat, au ieşit cu femeile şi copiii în întîmpinarea lui, pentru că se auzise mult despre dînsul, că este mare făcător de minuni. Şi văzîndu-l pe el, şi-au plecat capetele şi au strigat cu toţii în limba siriană: „Varah! Varah!” adică: „Binecuvintează! Binecuvintează!” Şi au adus la dînsul mulţime de neputincioşi şi de îndrăciţi şi pe toţi i-a tămăduit cuviosul cu puterea lui Hristos. Şi învăţîndu-i pe ei despre Unul adevăratul Dumnezeu, pe toţi i-a adus la credinţă şi nu s-a dus de la dînşii pînă ce nu a risipit capiştea cea idolească şi i-a sfărîmat pe idoli. Apoi au făcut o sfîntă biserică şi s-au botezat în numele Domnului. Deci întărindu-i pe ei cuviosul în credinţă şi dîndu-le binecuvîntare, a plecat în calea sa.

Atunci avea sfîntul 63 de ani şi, adunîndu-se mulţime de fraţi, a fost nevoie ca să mărească mănăstirea şi să aibă mai multă grijă. Acest lucru împiedica liniştea lui. Pe lîngă această mulţime de oameni, mai veneau la dînsul unii pentru tămăduiri, alţii pentru binecuvîntare; apoi veneau la dînsul episcopi şi preoţi împreună cu alţi slujitori bisericeşti şi boieri şi domni din cetăţi şi din stăpîniri mari, poftind să audă de la dînsul cuvîntul lui Dumnezeu şi să ia binecuvîntare. Deci supărîndu-se sfîntul de aceasta, că nu-l lăsau cei ce veneau să se liniştească, plîngea, aducîndu-şi aminte de liniştea sa cea dintîi, cînd vieţuia numai el singur. Şi văzîndu-l pe el fraţii întotdeauna aşa de mîhnit şi plîngînd, îl întrebau, zicîndu-i: „De ce te mîhneşti aşa şi plîngi, părinte?” Iar el le-a răspuns: „Plîng şi mă mîhnesc pentru aceea, că iarăşi m-am întors în lume şi că mi-am luat plata mea, de vreme ce toţi Palestinienii şi cetăţile cele dimprejur mă slăvesc pe mine, şi voi, asemenea, mă cinstiţi ca pe un stăpîn şi tuturor celor din mănăstire eu stăpîn mă numesc”. Auzind acestea, fraţii au cunoscut că în taină voieşte să se ducă de la dînşii şi-l păzeau cu grijă ca să nu-l lase; iar stareţul s-a mîhnit astfel doi ani.

Dar în cele din urmă (la 361-362 d.Hr.), iubind liniştea, a hotărît a părăsi Ţara Sfîntă. Alegîndu-şi patruzeci de fraţi pe care îi ştia că pot suferi osteneala căii cu post, gustînd numai după apusul soarelui puţină hrană, numai pe aceştia i-a luat cu sine şi, mergînd cinci zile, au sosit în Pelusiu. Şi cercetînd pe fraţii care erau în pustiul cel de aproape, în locul ce se numea Lyhnos, s-a dus de acolo şi în trei zile a venit în cetatea Theuvat, unde a văzut pe episcopul Dracontie mărturisitorul, cel ce era în surghiun acolo, şi s-au mîngîiat amîndoi cu vorba cea de Dumnezeu insuflată. Şi iarăşi mergînd cîteva zile cu mare osteneală a sosit la Vavilon ca să cerceteze pe episcopul Filon mărturisitorul. Căci pe aceşti doi bărbaţi i-a izgonit în acele locuri Constantie împăratul, după pîra rău-credincioşilor arieni. Aici cuviosul, văzîndu-l pe fericitul Filon şi vorbind cu dînsul, s-a dus în cale şi a mers la cetatea ce se numea Afroditon, şi de acolo mergînd încă trei zile prin înfricoşata şi cumplita pustie, a ajuns la un munte înalt unde petrecea Cuviosul Antonie (unde astăzi este mănăstirea coptă Dair el Quaddis Antwan, aproape de Marea Roşie). Acolo a aflat pe doi ucenici ai lui Antonie, pe Isaac şi pe Pelusian, care, văzînd pe Sfîntul Ilarion, s-au bucurat foarte mult. Aici locul era foarte frumos şi îl înconjura Sfîntul Ilarion cu mare osîrdie. Iar Isaac şi Pelusian arătau lui Ilarion locurile şi lucrurile lui Antonie, zicînd: „În acest loc cînta sfîntul nostru părinte Antonie, în locul acela se liniştea şi se ruga, iar aici şedea şi împletea coşniţe. Aici avea obiceiul să se odihnească după osteneală, iar acolo dormea. Această vie şi aceşti pomi el i-a sădit şi această arie cu mîinile sale a făcut-o şi cisterna aceasta pentru udatul grădinii cu mare osteneală şi cu sudoare el a săpat-o. Şi aceasta este sapa pe care a avut-o sfîntul pentru săparea pămîntului multă vreme”.

Acestea şi multe altele le arătau fericitului şi, mergînd la locul unde avea obiceiul Sfîntul Antonie de se odihnea, cu frică şi cu bucurie a sărutat locul acela şi s-a culcat pe dînsul. Iar deasupra muntelui aceluia erau două chilii de piatră în care Cuviosul Antonie ieşea la linişte, ascunzîndu-se de supărările credincioşilor ce veneau la dînsul. Şi acolo Ilarion şedea pe trepte, îi arătau via şi livada cu diferiţi pomi care aveau rod mult şi ziceau: „Pe aceştia i-a sădit Sfîntul Antonie mai înainte cu trei ani”. Apoi s-a odihnit acolo Cuviosul Ilarion îndestulată vreme împreună cu fraţii săi şi iarăşi s-au întors la Afrodition şi de acolo i-a slobozit pe fraţi, poruncindu-le să se întoarcă în Palestina, în mănăstirea lor, şi i-a luat numai pe doi fraţi cu dînsul şi a mers cu dînşii în pustiul din apropierea cetăţii aceleia şi acolo petrecea cu pace, în flămînzire, în rugăciune, în nevoinţe, ca şi cum atunci ar fi început călugăria şi viaţa întru Hristos.

După trecerea din viaţă a Cuviosului Antonie a fost în locurile acelea secetă şi foamete mare trei ani, încît ardea pămîntul de arşiţa soarelui şi ziceau creştinii: „Pentru moartea Cuviosului Antonie nu numai oamenii, dar şi pămîntul se mîhneşte şi cerul nu mai dă ploaie”. Deci oamenii şi dobitoacele se topeau de foame şi de sete. Şi auzind că în locurile acestea vieţuieşte Sfîntul Ilarion, ucenicul lui Antonie, s-a adunat mulţime mare de oameni cu femei şi copii şi, mergînd în pustie la Cuviosul Ilarion, cu tot dinadinsul îl rugau pe el, zicîndu-i: „Pe tine te-a trimis Dumnezeu la noi, ca urmaş a lui Antonie; deci milostiveşte-te spre noi şi te roagă Domnului ca, după multă mila Sa, să dea ploaie pămîntului nostru celui uscat”. Iar Sfîntul Ilarion, văzînd primejdia poporului care era chinuit de foame şi de sete, şi-a ridicat ochii şi mîinile spre cer şi s-a rugat cu lacrimi. Îndată s-a pogorît o ploaie mare şi a adăpat tot pămîntul din destul.

Iar după ploaie atîtea tîrîtoare veninoase au ieşit în locul acela, că mulţi dintre oameni mureau de îndată dacă nu alergau la Ilarion. El a binecuvîntat nişte untdelemn pe care toţi cei muşcaţi de fiare punîndu-l pe răni se tămăduiau pe loc. Din acel ceas au început noroadele a veni la dînsul, aducînd pe neputincioşii lor. Văzînd sfîntul cum lumea îl supără şi aici şi nu-l lasă să se liniştească, a voit să se ducă în pustiul ce se numea Oasis şi, sculîndu-se, a mers cu cei doi ucenici ai săi. Şi trecînd Alexandria, a mers la Vruhium şi acolo a aflat cîţiva fraţi cunoscuţi care l-au primit pe el cu mare bucurie şi a petrecut la dînşii puţine zile, apoi a voit să se ducă. Însă fraţii nu voiau să-l lase să plece, rugîndu-l să rămînă cu dînşii. Dar el a gîndit să plece noaptea în taină. Şi gătindu-i ucenicii asinul, fraţii au şi venit şi au căzut la uşa lui, zicînd: „Mai bine ne este nouă să murim la picioarele tale, decît aşa degrabă să ne despărţim de tine”. Atunci cuviosul i-a rugat, zicîndu-le: „Sculaţi-vă, fiilor! Mai de folos vă este vouă şi mie să mă lăsaţi să plec, căci arătarea lui Dumnezeu îmi porunceşte să mă duc de aici şi pentru aceasta mă grăbesc să mă duc de la voi, ca să nu fiţi şi voi în necaz pentru mine. Căci, cu adevărat, mai pe urmă veţi înţelege că nu în zadar mă grăbesc să plec de la petrecerea cea împreună cu voi”. Iar fraţii, auzind acestea, s-au sculat, şi el, făcînd rugăciune, i-a sărutat şi a ieşit, umblînd spre pustiul cel neumblat, păzindu-l pe el Darul lui Dumnezeu.

A doua zi, după plecarea lui din Vruhium, au venit necredincioşii Gazei cu judecătorii, întrebînd unde este Ilarion şi, înştiinţîndu-se că s-a dus, au zis între ei: „De bună seamă că vrăjitorul acela a ştiut ce era să i se întîmple de la noi şi a fugit”. Căci necredincioşii Gazeni urau pe Sfîntul Ilarion, fiindcă păgînii, părăsind pe zeul lor, Marnas, alergau la dînsul. Şi mai ales preoţii lui Marnas se mîniau foarte tare din această pricină şi în tot chipul căutau să-l piardă pe Cuviosul Ilarion, dar nu puteau, pentru că toate cetăţile dimprejur şi satele îl cinsteau. Apoi nelegiuiţii au aflat vreme potrivită pentru împlinirea răutăţii lor cea plănuită încă de cînd a murit împăratul Constantie şi împărăţia a fost luată de păgînul Iulian, slujitorul diavolilor.

Atunci Gazenii necredincioşi, slujitorii idoleşti, apropiindu-se de împăratul cel fără de lege, au clevetit mult asupra Cuviosului Ilarion şi asupra ucenicilor lui şi au cerut scrisori poruncitoare ca să risipească mănăstirea lui din Palestina, aproape de Gaza, şi pe ucenicii lui, bătîndu-i, să-i izgonească din hotarele lor, iar pe Cuviosul Ilarion, asemenea şi pe Isihie, ajutorul lui, să-i ucidă. Astfel au şi făcut nelegiuiţii, au risipit mănăstirea şi au izgonit turma lui Hristos. Iar Isihie, care era iubit foarte mult de fericitul Ilarion, ca cel mai rîvnitor decît alţii în ascultare, se ascundea prin pustietăţi, fugind de mîinile celor fără de lege. Iar Cuviosul Ilarion, fiind păzit de Dumnezeu, vieţuia în pustiul Oasis. Şi petrecînd el în acea pustie un an, a venit la dînsul Adrian, ucenicul lui, spunîndu-i că împăratul Iulian a fost ucis (363 d.Hr.) şi deci îl roagă pe cuvios să meargă în Palestina, la locul cel dintîi. Însă sfîntul, iubind liniştea, n-a vrut să meargă în Palestina şi, văzînd că nici în pustiul Oasis nu poate să se ascundă de oameni, s-a dus în pustiul din părţile Livyei, împreună cu ucenicul Zinon, iar Adrian şi celălalt ucenic s-au întors în Palestina, supăraţi pe dascălul lor, fără să-i spună că pleacă.

Şi zice Fericitul Ieronim: „Pentru că nu voi mai avea ocazia să aduc aminte de acest om, voi însemna doar, pentru groaza celor ce se răzvrătesc împotriva stăpînilor lor, că după puţin a fost lovit de lepră şi s-a umplut tot de putrejune.”

Din Livya au plecat în Sicilia, dar nu au putut rămîne mult acolo, din pricină că Dumnezeu l-a proslăvit şi acolo prin multe minuni şi a fost recunoscut, drept care au plecat în taină în Dalmaţia şi încă şi acolo minunile l-au descoperit pe omul lui Dumnezeu. Deci au plecat mai departe în insula Cypru.

În Cypru s-au aşezat într-un loc pustiu la două mile lîngă cetatea Pafos. Aici, după nici douăzeci de zile, mai mult de 200 de oameni îndrăciţi, bărbaţi şi femei, au venit cu porunca Domnului către Sfîntul Ilarion, căci duhurile necurate din toată insula începuseră a striga că Ilarion robul lui Dumnezeu a venit la ei. Sfîntul i-a tămăduit pe toţi cu rugăciunile sale, pe unii îndată, pe alţii după cîteva zile de post şi rugăciune.

A stat în locul acela doi ani, iar mai apoi se tot gîndea să plece în Egypt, lîngă cetatea Vucolia. Dar ucenicul său Isihie, auzindu-i gîndul, l-a sfătuit să nu meargă acolo, de vreme ce încă nu e nici un Creştin în cetate, ci numai oameni sălbatici şi varvari. Şi i-a spus să cerceteze nişte locuri foarte greu de ajuns aflate la 12 mile de malul mării, în nişte munţi sălbatici, unde nu puteai ajunge decît căţărîndu-te cu mîinile şi tîrîndu-te pe genunchi. Într-acolo l-a călăuzit pe bătrîn, care s-a suit şi văzînd i-a plăcut locul. Era cu adevărat un loc singuratic şi înfricoşat, pentru că, deşi înconjurat de copaci din toate părţile, cu apă izvorînd din sprînceana muntelui, o bucată de frumoasă livadă cu multe poame (din care, totuşi, el nu a mîncat niciodată), totuşi era aproape de ruinele unei capişti vechi de unde el însuşi povestea şi ucenicii săi mărturiseau că glasurile a nenumăraţi draci urlau noapte şi zi, încît ai fi crezut că e acolo o armată întreagă. Dar el a fost foarte încîntat să aibă aproape astfel de vecini şi s-a sălăşluit acolo, petrecînd în acel loc cinci ani, pînă la sfîrşitul său. Astăzi mănăstirea sa se află în partea turcă a insulei Cypru.

Iar pentru asprimea drumului şi pentru groaza duhurilor prea-puţini oameni au mai venit să-l cerceteze. Dar într-o zi a găsit în faţa chiliei un slăbănog şi l-a întrebat pe Cuviosul Isihie cine este omul acela, iar ucenicul i-a zis că el este stăpînul locului unde ei stau. Deci sfîntul i-a zis: Îţi poruncesc în numele Domnului nostru Iisus Hristos să te ridici şi să umbli. Şi îndată omul s-a sculat pe picioarele sale şi a dus vestea minunii pretutindeni. Drept aceea mulţi au început să vină pînă şi acolo, primejduindu-şi viaţa. Drept care iarăşi se gîndea plăcutul lui Dumnezeu să plece şi de acolo, însă oamenii din jur, aflînd gîndul său, privegheau noapte şi zi ca nu cumva să îl lase să se pogoare din munte şi să se lipsească de aşa comoară de Dar Dumnezeiesc.

În al optzecilea an al vieţii sale, simţindu-şi sfîrşitul aproape şi Isihie fiind plecat, i-a scris cu mîna sa o scrisoare şi i-a lăsat moştenire toate averile sale, adică o Evanghelie, levitonul, rasa şi cuculionul. Şi aflînd oamenii că se pregăteşte a ieşi din această viaţă trecătoare, cei ce i-au fost mai aproape au venit degrabă la el. Iar el le-a poruncit ca îndată după ce va muri să-l îngroape în grădină, îmbrăcat în levitonul din piele de capră, rasă şi mantie. Trupul său a început să i se răcească şi a mai rămas viaţă în el cît să poată grăi. Deci a zis: „Ieşi, ce te temi? Ieşi, suflete al meu, ce te tulburi? Aproape şaptezeci de ani ai slujit lui Hristos şi te temi de moarte?” Cu aceste cuvinte şi-a dat duhul său lui Dumnezeu. Şi plîngeau după dînsul cei ce erau acolo, ca şi după părintele şi învăţătorul lor, şi l-au îngropat pe el în acelaşi loc, după dorinţa şi porunca lui.

Venind ucenicul său Isihie şi neaflîndu-l, s-a tînguit deasupra mormîntului multe zile în şir. Şi s-a gîndit să mute trupul Cuviosului Ilarion în Palestina, la fraţii săi, dar nu putea, pentru că toţi oamenii dimprejur păzeau mormîntul, ca să nu ia cineva din ţara lor o comoară ca aceea. Atunci Isihie s-a prefăcut că ar vrea să vieţuiască acolo, zicînd: „Să mor şi să mă îngrop şi eu aici împreună cu părintele meu”. Iar poporul, crezîndu-l pe el, l-a lăsat să petreacă la locul Sfîntului Ilarion. Şi după zece luni a descoperit Isihie mormîntul Cuviosului Ilarion şi a văzut că trupul lui cel sfînt arăta ca şi cum murise de curînd, cu faţa luminoasă şi binemirositoare, şi nu numai trupul, ci şi hainele. Şi primejduindu-şi viaţa l-a luat pe el în taină şi s-a dus în Palestina.

Apoi, auzind de aceasta toţi cei ce erau în Palestina, monahi şi mireni, precum că Isihie a adus moaştele Sfîntului Ilarion, s-au adunat din toate mănăstirile şi cetăţile şi, cu lumînări aprinse şi cu tămîie petrecîndu-l cu cinste pe Sfîntul Ilarion, l-au aşezat la Maiuma, în mănăstirea lui cea dintîi.

O uceniţă a sa, Constanţia, al cărei fiu îl tămăduise sfîntul, care i-a fost alături în clipa morţii, aflînd de furtul moaştelor, a murit pe loc. Căci obişnuia de multe ori să meargă la mormînt şi să facă privegheri şi să vorbească cu el ca şi cu un om viu.

Mai pe urmă Sfîntul Ilarion a devenit pricină între ciprioţi şi palestinieni, fiecare lăudîndu-se cu cuviosul. Palestinienii ziceau: „Noi avem trupul Sfîntului Ilarion”, iar ciprioţii ziceau: „Noi avem duhul lui”. Căci în amîndouă aceste locuri, şi în Cipru, unde a fost îngropat, şi în Palestina unde l-au mutat, multe minuni se săvîrşeau cu sfintele lui rugăciuni şi nenumărate tămăduiri se făceau întru slava lui Dumnezeu celui în Treime, Căruia şi de la noi I se cuvine cinste, mulţumită şi închinăciune în veci. Amin.

(text de monahul Filotheu Bălan, pregătit pentru revista Lumea monahilor din luna August, 2008)