Tot ce ține de începerea vieții creștine în noi ține de harul lui Dumnezeu, ni se dă îndată, și înnoirea se săvârșește în chip haric, iar ceea ce ține de libertatea noastră se amână până la vârsta când omul se încredințează harului de bunăvoie si nesilit de nimeni

Acum este duminica de după Luminare, altfel spus de după Botezul Domnului. Ea a fost numită asa nu faţă de Botezul Domnului, ci față de botezul credincioșilor, care în vechime se săvârșea pentru oamenii maturi de praznicul Dumnezeieștii Arătări. Așadar ziua de acum ne amintește nemijlocit de propriul nostru botez, și asta, bineînțeles, nu ca să ne dea prilej de cugetare zadarnică, ci ca să ne cheme să dăm răspuns în fața propriei conștiințe și în fața lui Dumnezeu pentru ceea ce am făcut cu harul Sfântului Botez. Eu vă voi ajuta să dați acest răspuns și vă voi lămuri ce trebuie făcut ca urmare.

Vă amintiți cuvântul pe care l-am rostit în duminica dinainte de Botezul Domnului. Am văzut atunci că cel ce crede trebuie să iasă din scăldătoarea botezului cu râvnă doar pentru a plăcea lui Dumnezeu, fiind gata de orice jertfa în acest scop. Această căldură a râvnei după Dumnezeu, dimpreună cu dragostea și cu lepădarea de sine, alcătuiește o trăsătură atât de nelipsită a vieții creștine, încât cel în care ea se găsește este viu, iar cel în care ea nu-i fie că este mort, fie că a amortit si doarme. Aceasta este sămânța vieții si totodată puterea de viață! Ea este rodul unirii harului cu libertatea. Omul se dăruiește pe de-a-ntregul atotlucrării lui Dumnezeu; harul, venind, îl primește, îl umple, se unește cu el, și din această vistierie ascunsă a vieții iese omul înnoirii, râvnitor al faptelor celor bune (v. Tit 2, 14), ales să fie sfânt și neprihănit înaintea lui Dumnezeu întru dragoste (v. Efes. 1,4).

Când maturii se botează, ei într-adevăr sunt așa îndată după botez, pentru că ei prezintă pe loc toate dispozițiile inimii de care este neapărată nevoie pentru unirea cu harul. Iar în privința celor ce se botează prunci, dumnezeiasca iconomie a mântuirii noastre bine a voit să statornicească o asemenea rânduială, că pentru a pune început vieții creștine în noi totul ține de harul dumnezeiesc, totul se dă îndată și înnoirea se săvârșește în chip haric, iar ceea ce ține de libertatea noastră se amână până la vârsta când omul se încredințează harului de bunăvoie și nesilit de nimeni – și atunci înnoirea, care s-a săvârșit mai înainte în chip parcă neatârnător de el, numai prin har, este însușită de către persoana lui și începe să fie lucrată împreună de har și de libertate. Atunci se și arată, prin harul lui Dumnezeu, râvnitor tare numai și numai pentru a plăcea creștinește lui Dumnezeu cu deplină lepădare de sine.

Toți știu că până în acest moment, atât de hotărâtor în viață, aproape totul depinde de părinți și de nași, după aceea atât de ei, cât și de libertatea noastră, iar mai apoi și de feluritele situații de viață în care îl pune pe fiecare complexul de nepătruns cu mintea al împrejurărilor. în urma felului cum acționează asupra conștiinței și a libertății noastre toate aceste înrâuriri și a felului cum ne folosim de ele se ajunge la aceea că la unii e doar lumină, la alții totul e întuneric, iar la alții nici lumină, nici întuneric. Am în vedere prin aceasta faptul că unii, după o copilărie și adolescență minunate, ajungând la vârsta responsabilității îndrăgesc creștinismul cu dragoste tare și capătă râvnă neabătută pentru el, urcând din putere în putere și năzuind să ajungă la măsura vârstei deplinătății lui Hristos; alții se abat degrabă de la Domnul pe calea patimilor, în robie la duhul lumii și la stăpânitorul ei, și trăiesc în uitare de Dumnezeu și în rânduieli potrivnice Lui; alții nu se știe ai cui sunt – nici ai lui Hristos, nici ai lumii, ei iau parte pe dinafară la toate rânduielile vieții creștinești, însă cu gândurile și inima umblă pe alt tărâm și pun în alte lucruri mângâierea, plăcerea și fericirea lor: aceștia sunt creștinii care n-au Duhul lui Hristos. Nu pentru Domnul e grija lor, ci pentru cum să-și facă veacul pe pământ în tihnă și în plăceri indiferent de împrejurările în care îi pun întâmplările vieții vremelnice, fără a se arăta totuși străini de cinul creștinesc, altfel spus fără a se arăta luptători pe față împotriva lui Dumnezeu și a lui Hristos.

Așadar, dacă, întorcându-ne acum în timp după cum arată Sfânta Biserică, vom vrea să definim de bună credință felul în care suntem fată de Domnul Iisus Hristos, Căruia ne-am îndatorat la Sfântul Botez să-I slujim Lui și numai Lui, unii se vor arăta iubitori plin de râvnă ai Domnului și ai vieții creștinești, alții – luptători împotriva lui Hristos, devotați lumii și patimilor, iar alții – creștini numai pe din afară, cu inimă iubitoare de lume.

Către care dintre aceștia să îmi îndrept acum cuvântul?

Cei dintâi nu au nevoie de cuvinte. Pot doar, privind în urma lor, să dau slavă Domnului si să-i fericesc. Fericiți sunteti voi, care ati luat aminte la chemarea Domnului. întru lumina feței Lui umblați și întru numele Lui vă bucurați în tot ceasul, strigând: Stinsu-s-a inima mea în Tine, Dumnezeul inimii mele și Dumnezeul meu! (Ps. 72, 25)

Către cei din a doua tagmă ce să mai vorbesc, de vreme ce ei nu sunt aici acum și îndeobște niciodată… Aceștia s-au abătut cu totul pe calea cea pierzătoare. Pentru ei poate doar să ne doară sufletul și să ne rugăm.

Așadar către voi se îndreaptă cuvântul meu, cei ce sunteți creștini numai pe dinafară, lipsiți de Duhul lui Hristos, fără inimă dăruită cu totul Domnului, fără râvnă pentru a plăcea numai Lui – sau nu numai către voi, ci către noi dimpreună, pentru că eu sunt cel dintâi dintre voi.

Ce ne vom spune, așadar, nouă înșine? Ah, fraților, să ne silim a ne ridica la simțământul temerii pentru noi și pentru soarta noastră din veșnicie! Noi ne punem în ceata adevăraților iubitori ai lui Dumnezeu – și a celor care sunt încă aici, pe pământ, și a celor ce sunt deja în cer. De ochii pe care Dumnezeu i-a luminat nu se ascunde însă cine suntem noi și, privindu-ne, ei zic pesemne: „Iată niște oameni care par a fi de la noi, dar nu sunt ai noștri”. Cuvinte simple, dar cât de înfricoșătoare! Căci dacă noi nu suntem ai lor, nici ei nu sunt ai noștri, și nimic din ce-i al lor nu este al nostru. Așadar nu-i al nostru Hristos, toate făgăduințele Lui nu sunt ale noastre, nu e al nostru raiul și fericirea veșnică nu e nici ea a noastră. Iar dacă acestea nu sunt ale noastre, stiti și singuri, nu-i așa, ce se cuvine să fie al nostru?! Vedeți ce necaz? între timp, uitați-vă în jur: la noi aproape totul e creștinesc, rânduieli creștinești sau pe jumătate creștinești, concepții creștinești, discursuri creștinești, multe reguli și lucruri creștinești. Ce lipsește? Lipsește inima creștinească… Ea nu năzuiește într-acolo unde trebuie, nu în Dumnezeu vede binele său, ci în ea însăsi si în lume, și nu în cer este raiul ei, ci pe pământ. Lipsește această râvnă, tare ca moartea, pentru a plăcea lui Dumnezeu și pentru mântuire. Parcă am adormit și am amorțit, și ne mișcăm numai așa cum ne mână curgerea vieții. Haideți să stârnim tocmai această râvnă, pentru că cine va face asta în locul nostru? Singuri ne-am legat de lume, singuri să ne și rupem de ea. Să intrăm, deci, în inima noastră rece, nepăsătoare și leneșă, și să începem a o îndupleca să se învețe minte, să lepede lanțurile patimilor lumești, în care de bunăvoie s-a ferecat, și să năzuim către Domnul. Să-i vorbim sufletului nostru astfel:

„Ai fost zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Dumnezeu, Cel nemărginit, bine a voit a te întocmi în așa fel, ca să lumineze cu desăvârșirile Sale în tine așa cum soarele luminează într-o mică picătură de apă, și să fie văzut în tine atât ție, cât și tuturor celor ce te privesc, atât cerești, cât și pământești. Iar tu I-ai întors lui Dumnezeu spatele și te-ai îndreptat către lume, ai primit chipul ei urâcios și prin aceasta ai început să porți asemănarea cea de fiară a stăpânitorului acestui veac. Adu-ți aminte de noblețea ta de la început, înaltă și fără seamăn, căiește-te pentru sluțenia cea de acum și întoarce-te la Domnul, ca să te înnoiești după chipul Celui ce te-a zidit!

Dumnezeu te caută și, căutându-te, te înconjoară cu toate milele și purtările Sale de grijă. Viața ta este a Lui și tot ce îți trebuie pentru viață e tot al Lui. Si lumina, si văzduhul, si hrana, si îmbrăcămintea, si casa, si tot ce este în tine și la tine, al Lui este. Și mai ce? Pentru tine El S-a pogorât din cer, a pătimit, a murit pe cruce, a înviat, S-a suit la cer, L-a trimis pe Duhul Sfânt și a rânduit pe pământ Biserica, în care a cuprins tot ce este de trebuință pentru mântuirea sufletului tău, și – lucrul de căpetenie – pe calea nașterii și a rânduielii vieții tale dinafară te-a adus deja în această vistierie a puterilor duhovnicești. Vezi câtă dragoste?! Și pentru toate acestea El cere de la tine numai inima ta. Și picătura de apă se înalță atunci când este încălzită de către soare. Iar tu de ce întârzii să te întorci la Domnul, de vreme ce ești încălzit din toate părțile de căldura iubirii Lui?

Oare nu vezi că toți cei din jurul tău – și săraci, și de rând, și neînvățați – merg către Domnul? Tu de ce stai, lăsându-i pe toți să ți-o ia înainte pe calea spre împărăție? De parcă ai fi mai rău decât toți, de parcă ți-ar lipsi ceva din ceea ce se dă tuturor… Și atunci, ce stai? Mișcă-te, grăbește-te, atâta timp cât nu s-a zăvorât ușa care acum este deschisă spre a-i primi pe toți cei ce se întorc.

De ce stai? întoarce-te la Domnul și începe să-I slujești cu osârdie! Vremea trece, puterile îmbătrânesc, își pierd subțirimea și se apropie de nemișcare în îndreptarea strâmbă pe care au luat-o; azi-mâine vine moartea: ia seama să nu rămâi de tot în această înțepenită răceală față de Domnul. Adu-ți aminte de sfârșitul cel înfricoșător, când si Dumnezeu Se va întoarce cu totul de la cei care nu se întorc la El și îi va lepăda pe cei ce îl leapădă — și lasă frica să îți stârnească năzuința spre Domnul.

Caută-L pe Domnul! Dumnezeu sau lumea, cale de mijloc nu-i. Sau nu vezi? Acolo este totul, aici nu este nimic; acolo e adevărul, pe când aici numai nălucire; acolo este odihna, aici sunt durerea și grijile; acolo este îndestulare, aici este strâmtorare; acolo este bucurie si veselie, aici sunt doar necazuri si întristare a inimii. Tu știi toate acestea, ai făcut cunoștință cu ele, si totuși rămâi mereu în aceeași deșertăciune a minții și a inimii. Vrei să faci raiul pe pământ. S-au împlinit deja opt mii de ani de când iubitorii acestei lumi se irosesc căutând mijloace de a face raiul pe pământ, și nu numai că nu reușesc nimic, ci, dimpotrivă, totul spre mai rău merge. Nici tu nu vei reuși, ci doar te vei chinui până la istovire alergând după nălucitele bunătăți ale acestei lumi cum aleargă copiii după curcubeu fără să-l poată prinde”.

Cu spusele acestea și cu altele ca acestea să ne înduplecăm sufletul să-L îndrăgească pe Domnul, să se întoarcă spre El cu totul și să se umple, în fine, de râvnă hotărâtoare pentru propria mântuire. Oare nu se va întâmpla și cu noi ceea ce se întâmplă cu aerostatele? Fiind pline de gaz, care este elementul cel mai subtil, ele pornesc în sus cu atâta repeziciune! Să ne umplem și noi sufletul cu adevăruri și convingeri cerești. Acestea vor pătrunde și în inimă, vor atrage dorințele, iar atunci vor face toată ființa noastră să năzuiască spre cer și spre tot ce este ceresc.

Care suflet nu știe însă toate acestea? Cu totii știm că trebuie ca inima noastră să fie numai a Domnului si că suntem datori să întoarcem toate – si mici, și mari – spre placul Lui și numai al Lui. însă când trebuie să trecem la fapte, să ne lepădăm de toate câte trebuie lepădate, începem să folosim fel și fel de pretexte ca să rămânem în împătimirile noastre. „De unde și până unde să ne apucăm noi de așa ceva? Această viață înaltă este doar a celor aleși. Iar noi – de bine, de rău. Cine a fost ales, acela este și are chemare aparte, cum a fost, de pildă, cu Apostolul Pavel”. La asta iată ce voi răspunde: aleșii cu pricina nu au răspuns oare de bunăvoie chemării Domnului? Oare harul i-a tras legați? Au auzit cuvântul, s-au supus și au năzuit către Domnul. Hai să zicem, mă rog, că există oameni care au o chemare aparte, la care totul este aparte – dar este și o cale de obște pentru toți. Pe această cale de obște să și mergem. Iar îndeobște aleși suntem cu toții. îndată ce cuvântul adevărului s-a atins de auzul nostru, înseamnă că suntem aleși. Ne cheamă Domnul, și nu avem nici o îndreptățire dacă nu vom merge în urma Lui. Uitați-vă și voi: cum s-au întors alții?! Unul a auzit: Nu vă adunați comori pe pământ! (Mt. 6, 19), și a lăsat toate; altul a citit: In zadar se turbură omul; strânge comori și nu știe cui le adunăpre ele (Ps. 38, 9-10), a lăsat deșertăciunea și a pășit pe calea tare și de nădejde a facerii celor plăcute lui Dumnezeu. Un al treilea a văzut o Răstignire pe care scria: „Iată ce am făcut Eu pentru tine — ce faci tu pentru Mine?”, și s-a dăruit Domnului din toată inima lui. Ce, acestea sunt toate chemări de excepție? Doar auzim și citim în fiecare zi mii de asemenea adevăruri. Oare putem după aceasta să ne mai socotim nechemați? Nu, fraților, nu în chemare este problema, ci în noi înșine. Cum s-au întors aceștia care s-au întors? Și-au dat seama că nu este viată decât în Domnul si si-au schimbat viata necuvioa- să. Așa se întâmplă în această privință cu toată lumea. Schimbarea sau dacă vreți cotitura lăuntrică ține de buna credință față de adevărul de care ne-am dat seama, iar această bună credință ține întotdeauna de noi. Să o punem în aplicare, și ne vom birui pe noi înșine. în altarul cel lăuntric al inimii să nu intre nici un străin. Acolo hotărăște totul omul însuși, împreună cu conștiința sa. Deci să ne punem singuri, în noi înșine, înaintea feței lui Dumnezeu, să ne zugrăvim în culori cât mai vii voia Lui și, dându-ne seama că pentru a ne mântui nu trebuie să mai amânăm cu împlinirea ei, să punem în inima noastră hotărârea următoare: „De acum voi începe să fiu al Domnului din toată inima și să slujesc numai lui Dumnezeu din toate puterile mele” – și se va săvârși alegerea noastră. Pentru că alegerea este tocmai unirea dintre hotărârea noastră și chemarea lui Dumnezeu. Domnul este aproape. Vine la toți și bate la ușa inimii, doar-doar o să deschidă cineva! Dacă inima este vas închis, cine e vinovat? Pentru toate este vinovată reaua noastră voință față de adevărul pe care l-am cunoscut. Dacă n-ar fi această rea voință, toți ar năzui întotdeauna spre Domnul.

Și mult ni se cere oare? Doar nu suntem cu totul străini de Domnul. Atâta doar că săvârșirea a ceea ce-I place Lui nu stă la noi pe primul loc, nu este lucrarea noastră de căpetenie, ci doar o trebușoară „suplimentară”, iar lucrarea noastră e să ne facem propriul plac, să facem pe placul oamenilor și al obi-ceiurilor lumești. Puneți acum pe primul loc facerea a ceea ce este pe placul Domnului și reorânduiți toate celelalte după cerințele acestui singur scop – și așezarea voastră lăuntrică are să se schimbe. Pe dinafară totul va rămâne la fel, doar inima se va face nouă.

Asta e tot! Este mult, oare?

Multe aș vrea să vă mai spun despre același lucru, însă văd că v-am obosit. Să spuneți singuri sufletului vostru ce-ar mai fi de spus, pentru că cine, afară de noi înșine, îl va ajuta pe Domnul să pună stăpânire pe sufletele noastre? O, dacă toți ne-am supune Lui și I-am încredința inimile noastre, și dacă, văzându-L cu mintea fată către fată în noi înșine, ne-am roti toti în lumina Lui, împrejurul Lui, așa cum se rotesc în jurul soarelui toate planetele, care către El sunt întoarse si de El sunt luminate, alcătuind un cor de o armonie aparte! Amin!

(din lucrarea Sfântul Theofan Zăvorâtul – Predici, ed. Sophia, Bucureşti, 2009, p.33-38)