Cînd eram copil îmi era suficient ca cineva să nu fie comunist ca să fie vrednic de admirație. Neexistînd atunci educaţie religioasă, m-am îndopat cu toate metafizicile universale și particulare, impersonale și personale, în căutarea Adevărului Ultim. Abia după erodarea cu efervescenţă în crize existențiale și în polemica dintre cele nihiliste şi cele mistice, am ajuns la limanul că Adevărul este Persoana Lui. Cu toată nostalgia risipei, periplul autodidact pe diverse continente materiale și imateriale m-a deprins însă unele lucruri de valoare – o metodă de căutare (prin eliminarea inițială a ideilor sterile/utopice și eliminarea finală a autorilor nevirtuoși), o metodă de dorire (a fi nemulțumit cu efemerul, a dori absolut Absolutul), și o metodă de dreptate (o scîrbă metafizică pentru orice fel de furt sau uzurpare de idei; în cele din urmă am observat din istoria gîndirii speculative și strategice că singurele idei eterne și universal valabile sunt în Biblie, iar lumea Nefîrtatului (care nu poate crea ex nihilo) fură din Revelaţia mesianică aproape tot; ideile vechilor greci sunt matematici entropice, iar ale păgînilor un hocus pocus, cam ca fizica cuantică.

În urma călătoriilor de tinereţe în cele mai variate sisteme de cunoaștere, nimic nu m-a îngrozit şi îngreţoşat mai tare decît ecumenismul. Nimic n-am aflat mai abject, mai hidos, mai nefolositor. Nimic, nici măcar marxismul pur, care nu catadicseşte să pară plăcut (desigur, la nivelul istoriei filosofiei, aceasta este o inovaţie). Răutatea ecumenistă e neîntrecută de nimic, pentru că pe de o parte folosește, ca francmasoneria, tot ce e bun pentru un scop rău și, ca talmudismul, tot ce e sfînt pentru un scop demonic, numindu-le pe toate egale. Ecumenismul, amalgamul relativist al tuturor ideilor religioase, un fel de Frankenstein al teologiei, e mai rău decît nihilismul și decît ateismul, pentru că din nihilism și ateism îți mai revii…

Ecumenismul e cea mai consternantă jignire a inteligenței. Dacă fizica speculativă modernă nu e decît un ocultism cu limbaj simandicos, iraţionalitatea sa este evidentă şi doar partea ludică a intelectului poate întreţine, desigur pe scurte durate, asemenea deconstrucţii ale coerenţei Realului. Însă ecumenismul este o prostie împletită atît de profund cu răutatea, încît nu are resurse să se trezească de la sine. El este pentru credință ca anarhia pentru statul de drept. Ecumenismul este un cancer al teologiei, pentru care nu-i leac decît bisturiul anatemei. Hristos Însuşi îi zice oarecînd Sfîntului Petru: „Mergi înapoia Mea, satano, că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor!” – logica umană este de multe ori potrivnică raţiunilor divine, care nu se lasă cunoscute decît prin calea credinţei revelate. În ecumenism, combinațiile cele mai neavenite dintre fragmente revelate şi tîlcuiri silogiste funcționează exact precum celulele canceroase, care folosind materialul organic se dezorganizează și cuprind tot trupul pînă-l omoară.

Un apostol nu ar tolera o înţelegere greşită. Un ecumenist însă, ar considera-o „semn al progresului”. Astfel, ideologii, deghizaţi, după instalarea comunismului, în clerici bonomi şi progresişti, iau din Codul de legi revelate (Evanghelia, Pidalionul) pe cîte una pe care o ridică la rang de lege supremă, în timp ce pe restul le rearanjează în așa fel încît să susțină ideea unică, sacrificînd întregul, sistemul, armonia. După care se năpustesc asupra „fundamentaliştilor” care vor o Casă cu tot cu fundament (temelie), nu doar vitraliile, suspendate în vid a la Salvador Dali.

Episcop e un termen grecesc care înseamnă supra-veghetor, treaba lui e să „vegheze de deasupra” credinţa, întru Numele Celui de Sus. Să vegheze că Revelaţia e păstrată intactă, înţeleasă corect şi cunoscută de tot omul. Ori, instituțiile de învățămînt teologic sunt de facto neortodoxe, dar asta nu e de mirare din moment ce şi Biserica e sub ocupație; în schimb, faptul că aproape toată arta ortodoxă modernă este sectară în efect nu mai are scuză politică, e doar rezultatul ignoranţei. Acum, şi într-o sferă şi în alta, îngăduinţa (toleranţa, iconomia, pogorămîntul) a devenit normă, iar ceea ce era omologat de două mii de ani a devenit o excepţie „fundamentalistă”.

Nu demult a trebuit să merg în diaspora la o Liturghie care s-a ținut într-o catedrală catolică. Locașul, splendid construit și ornamentat baroc, fusese părăsit de neo-iluminiştii apuseni şi, în disperare de cauză pentru a mai stimula o mişcare religioasă în inerţia spirituală, indulgenţa papală a oferit locaşul spre folosirea ortodocșilor, în speranţa împuşcării spre folos propriu a doi iepuri divergenţi: ortodoxul necatehizat şi catolicul ateizat. Însă, deşi este minunat să ai unde face o Liturghie şi deşi mulţi spun că e mai bine într-o capelă catolică decît într-o sală de sport sau vreun salon de coafură, totuşi evlavioşii pricep că e mai plăcut lui Dumnezeu să slujeşti pe un antimis pe cîmp sau la cort, decît să rabzi estetica pnevmatomahilor şi să ţi se inoculeze uşurel un gust procatolic, unde estetica simţurilor o anulează pe cea noetică, frapînd prin grosolănia ideilor. Şi la Golgotha, la altarul catolic, se poate vedea o statuetă a Maicii Domnului cu o sabie de metal înfiptă în inimă – iată ce înțeleg catolicii prin versetul din Evanghelia după Luca și sabie va trece prin inima ta. Iată cît de exoteric, de nereligios, de antimetafizic, înțelege un nebotezat lucrurile ce țin de Creștinism. Că le lipseşte botezul se vede clar în actele de vandalism păgîn la care s-au dedat cruciaţii vechi şi noi.

Dacă artiştii lor pot ilustra atît de lipsit de duh pe Maica Domnului, bineînțeles că pe Sfinții Îngeri, marii Voievozi cerești, puterile cutremurătoare ale Cerurilor, ființele de foc și mințile cele mai presus de fire și preaîndumnezeite care viețuiesc fără de trupuri, catolicii le zugrăvesc ca pe niște bebeluși obezi, cu trei rînduri de șunci răsfrînte, cu fețe tîmpe și cu niște aripioare de muscă abia lipite de umeri. Și firește că dacă niciodată nu au auzit realitățile cerești ale glasurilor imateriale doxologind noetic razele gîndirii divine, normal că își „gîdilă plăcut urechea” de carne cu coruri pe voci suav iridiscente. Totul în arta muzicală și vizuală a catolicilor (și în general a ereticilor, chiar și a celor care sunt cu numele ortodocși dar cu mintea neortodocși), este o artă a simțurilor, făcută să trezească ori să șocheze simțurile fizice sau psihice, să amăgească intelectul, să vrăjească nevoia spirituală. Totul este pentru ei material, vizibil, tangibil și audibil, pentru că în străfundul sufletului sunt …marxişti.

Iconografia ortodoxă nu place întîi ochiului, ca realismul perfecționist, ci place întîi DUHULUI, după care place și minții, iar mintea porunceşte să placă și ochiului. Psaltica nu place întîi urechii, ca polifonia (care e o matematică muzicală), ci place DUHULUI, după care place și minții, și inimii, care unite ajung să placă și urechii. Lanțul cauzal este invers.

La neortodocşi, simțurile primează, iar pentru a justifica senzaționalismul, recurg la subterfugii intelectualiste, sacrificînd duhul – altfel spus un ars moriendo. De aceea şi setea actuală a catolicismului de a se reinfuza cu vechile estetici pierdute după Schismă. La ortodocși, duhul primează, iar pentru a păstra dogma, uneori  se sacrifică cerințele simțurilor (din păcate, se merge şi aici prea departe, pînă la monstruozitate şi kitsch). Regulile artelor ortodoxe sunt oglindiri ale Evangheliei, regulile artei neortodoxe sunt oglindiri ale poftelor și ideilor omenești. În iconografia ortodoxă se reflectă aspațialitatea, caracteristică veșniciei, punctul de interes al credinţei ortodoxe; în iconografia catolică se reflectă realist spațialitatea terestră, punctul de interes şi terminus al celei catolice. În muzică, în arhitectură, în omiletică, în liturgică, diferenţele sunt analoage.

Invazia eretică și păgînă în artele bisericești din ultimul secol sunt efectul invaziei relativiste și ecumeniste în Biserică. Faptul că la Patriarhie şi pe la mitropolii şi episcopii, răsună, Duminică de Duminică, pe versuri liturgice, compoziții muzicale identice cu cele ce se cîntau la serbările de 23 August către Ceaușescu, este ceva flagrant satanic. Corurile duminicale ale multor episcopii şi parohii constau în cucoane cu aceeaşi atitudine faţă de actul artistic cît faţă de împletirea de sarmale. Cu ofuscare nontranscendentală epatează, cu mult vibrato pe voce, alături de bătrîni afoni (nu discriminez pe criteriu de vîrstă; e un fapt concret că vocea se ramoleşte odată cu bătrîneţea), aceleași acorduri staliniste ca odinioară, aceleași fraze muzicale, aceleași cadențe, același stil de interpretare… obişnuinţa, bat-o vina!, paradigma estetică a vechiului regim rămîne neclintită şi după 30 de ani, în atît de mioritica răbdare a poporului care, lămurit în privința nenorocirii auditive, se resemnează ca faţă de o apocalipsă sonoră să ignore, contemplându-şi fiecare Judecata personală. Unde sunt, oare, psalții în Duminici? Oare-s ținuți ostateci și scoși lunea, doar ca să fie umiliți de corurile de afoni? De ce trebuie răbdat la nesfîrșit ethosul comunist? Sau așa ne împrietenim mai bine cu catolicii? Dar catolicii, chiar dacă cîntă polifonic, adică pe voci, măcar cîntă bine – vorba aia, au un singur Dirijor… Cum să nu rîdă ateii de ortodocși, dacă îi văd impasibili la asemenea urîțenii? Fie cu iertare, dar numai animalele nu sunt sensibile la frumos sau urît. Numai animalele strică fără remușcări ce e frumos și stau liniștit în urît.

Puse la închinare în bisericile de țară, tronează la loc de cinste niște adevărate abominații puerile, disproporționate, eretice din punct de vedere dogmatic, strident colorate, cu fețe de sfinți înfricoșătoare și veșminte pestrițe ascunse sub stratul învechit și gros, de rujul credincioaselor. În virtutea evlaviei şi a vitezei, oamenii le sărută fără a lua prea mult aminte la conţinutul lor. Nu am văzut încă pe cineva indignat de vreo așa-zisă icoană în care Maica Domnului nu are văl. Dacă Pururea Fecioara n-are văl, atunci i se contestă pururea fecioria, căci fecioria e simbolizată prin văl; prin urmare nu numai că aceea nu e icoană, dar e o adevărată hulă, bună de pus pe foc, nu la închinare.

Din nefericire, exemplele sunt nenumărate: pricesne (ştiţi dumneavoastră, acele melodii populare pe versuri protestante behăite fals dar tare în bisericile unde afonia a cuprins toată suflarea de la preot la ultimul credincios; nu poţi tolera pricesnele decît dacă nu ştii ce sunt), brățărușe de 2 lei, statuete, lănțișoare, cîntecele, inimioare, conferințe cu măicuțe, expoziții de cruciulițe, Vieţile Sfinţilor traduse în emoticoane ca la şcoala de debili mintal, workshopuri și teambuildinguri pe o reţetă de Freud, cărţi de colorat plagiate de la baptişti, piesișoare de teatru în bisericile de parohie şi mai nou şi la mănăstiri, trupe hip-hop cică ortodoxe, concursuri de gătit, cîte și mai cîte puse în cîrca Ortodoxiei, care n-are nici o legătură cu asemenea tîmpenii scornite numai și numai de cugetul ecumenist. Poate postdecembrismul protestatar ne-a preaobişnuit cu protestantismul.

E adevărat, zice Prorocul David: Toată slava fiicei Împăratului este înăuntru, adică toată comoara Bisericii este spirituală, duhovnicească, lăuntrică. Nu e foarte preocupată de exterior. Exteriorul se înfrumusețează de la sine dacă interiorul e frumos. Mîntuitorul indică ordinea firească a relaţiei noastră cu lumea: Curăţă întîi partea dinăuntru a paharului şi va fi curată şi cea din afară. Dar cînd iei asta ca să scuzi nepăsarea faţă de partea dinafară, e clar că partea dinăuntru e în degringoladă.

Mai nou, nu mai e de ajuns direcția către senzaționalism pe care a luat-o arta religioasă (profitînd de toleranţa siderantă a Sinodului), nu era de ajuns tăvălugul ideologic din societatea laică, nu erau de ajuns ecumenizările ubicue, nu era de ajuns tot ce răbdăm de la stăpînitorii acestei lumi. Aveam și noi o singură bucurie: Sfînta Liturghie. Acum s-a găsit o nouă metodă să se strice și aceasta:

După modelul dat de emisiunile de difuzare în direct a postului Trinitas a Liturghiei, unde regizorul tehnic, la momentele esenţiale, dă mai încet microfonul stranei şi-l pune în prim plan pe cel al preotului slujitor, acum la TOATE Liturghiile la care am participat prin călătoriile mele prin diaspora, dar şi la multe din bisericile din ţară, se citesc rugăciunile preoțești cu glas tare! Aşa, ca să se strice toată trăirea liturgică lăsată de Duhul Sfînt. Liturghierul scrie clar, în toate limbile, în toate ediţiile, în toate manuscrisele: a se citi de către Preot ÎN TAINĂ, adică fără glas ori în şoaptă indiscernibilă, pentru că acele rugăciuni, aşa cum scrie şi Sf. Dionisie Areopagitul, şi Sf. Pavel în îndemnurile sale către clerici, nu toate sunt pentru popor, ci sunt simbolul Minţii lui Hristos Arhiereu înaintea Tatălui Ceresc, ele nu sunt pentru urechile celor de dincolo de catapeteasmă. Dar degeaba! Nu te pui cu zelul episcopilor ecumenişti! Ei socotesc că prin citirea cu glas tare a rugăciunilor preoţeşti economisesc banii de catehism. Şi nu se înşeală prea tare; deja babele ştiu pe de rost rugăciunile Anaforalei, le recită împletind în tramvai. Deja singura diferenţă între ele şi preot e vestimentaţia. Dacă toţi avem dreptul de a rosti „Hristos în mijlocul nostru!”, cum numai preoţii fac, pînă la autobotez şi autocununii ar mai fi doar un pas.

Unii spun că le sporește trăirea liturgică să audă rugăciunile preoțești. În mod cert, aceea nu e trăire duhovnicească, ci însuflețire demonică. Dacă ar vrea trăire duhovnicească sporită, ar avea-o prin însăşi participarea în cunoștință de cauză a Marii Taine a Liturghiei. Nu încălcarea Voii lui Dumnezeu sporeşte trăirea duhovnicească, ci cunoaşterea şi respectarea Voii lui Dumnezeu din Porunci. Ce înșelare mai mare poate fi, decît să spui că fărădelegea îți sporește evlavia față de Dătătorul de lege!? Este atît de mare şi de cutremurătoare Taina Sfintei Liturghii, că simpla ei desfăşurare, participare şi contemplare este mai mult decît poate mintea să ducă. Dar unde nu este cunoaşterea ortodoxă, acolo vine întotdeauna amăgitorul să „suplinească” lipsa, şi aduce cunoaşterea luciferică, de o perfidie şi o forţă atît de centrifugă, că din care doar mila lui Dumnezeu şi a Preasfintei Sale Maici poate izbăvi. Iar sufletul şi sîngele fiecărui om botezat se va cere din mîna Arhiereului care e dator să-l înveţe Dreapta Credinţă şi să i-L arate pe Hristos Adevărul, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.