Se ştie, când e vorba de cauza confesională în Bucovina, pe a căreia agitatori unii îi combat şi-i blamă, se ştie că ea nu e decât cauza averilor naţiunii româneşti din Bucovina, că naţiunea, sub numele de confesiune, e proprietara de drept a unor averi întinse, că confesiunea e garanţia dreptului şi numele în care te baţi şi că apărând confesiunea, proprietara de fapt a averilor, aperi averile drepte din moşi-strămoşi ale naţiunei, pe cari domnii politici pe picior mare ar vrea să le vadă secularizate, deşi secularizarea, de ar fi posibilă, nu e decât în dreptul guvernului României [adică nu al altei naţii stăpânitoare asupra românilor -n.n.]. Ştiu eu că domnii o văd că aşa este şi că numai ambiţiunile şi şansele ce li prezintă viitorul în spe şi federalismul monstruos ce-l proiectează unii din slavi îi fac să nu vadă că aşa este. Ştim noi că sunt domni care odată erau pentru unirea strînsă a Bucovinei cu Viena, pentru ca domnia- lor, capacităţile cu stemă ‘n frunte, să-şi poată preîmbla mândria baronească prin lumea cea mare sau pe jumătate mare (demi-monde) a Vienei, cu aerul cel mai diplomatic şi mai aristocrat din lume. Ştim asemenea că tocmai aceia ar voi azi anexarea poate la Galiţia – la juna Polonie – pentru că li se prezintă din nou ocaziunea de-a se amalgamiza domnia- lor baronii cu conţii vechi şi cu familiile ruginite…

1870