Rugăciunea – pâinea care cu adevărat hrăneşte neamul nostru. Nimic altceva nu ne salvează decât rugăciunea[1]

Principiul unităţii la români

Un popor atâta există cât trăieşte Evanghelia. Dar vrăjmaşii neamului nostru au ştiut să ne dezmoştenească de formele acestea ale noastre. Că vedeţi prea bine, când vor să scoată religia din şcoală, când icoana, şi unde mai punem că, înşişi fiii noştri sunt cei care ajută la acest dezastru religios şi moral. Pentru că învăţătorul nostru, ca să îşi poate avea postul acolo, zice: „Da, nu mai e nevoie, să întrebăm poporul. Are nevoie de religie în şcoală?” „N-are nevoie”. Şi împreună cu domnul învăţător o dă la o parte din şcoală.

Noi nu avem nici cea mai elementară concepţie despre unitate, despre rezistenţa noastră în unitate. Noi suntem foarte dispersaţi. Nu poţi uni un român, doi, trei, patru şi nu mai este această unitate pentru că nu mai este aceeaşi silinţă, nu mai este aceeaşi gândire, nu mai este aceeaşi simţire. Că dacă vezi pe unul că posteşte şi dacă scoţi tu la serviciu, acolo la ora mesei, un borcan de zacuscă sau nişte sarmale, ceilalţi se iau de tine: „A, tu posteşti, tu eşti mare evlavios”. Şi aşa de două, trei ori, până nu mai vine nici el cu fasolea şi se modernizează. Să luăm un exemplu de la străini: evreii există în istorie de 7000 de ani. Datorită cărui fapt? A unităţii lor. Oriunde ar fi, un evreu în Australia, dacă a primit o palmă de la un australian, sau o palmă în România, într-o oră ştie tot globul că a fost maltratat.

Şi Polonia, şi Ungaria, şi Cehoslovacia şi Germania au trăit acelaşi regim de comunism. Dar care a fost poziţia acestor popoare? Unitatea între ei. Au ieşit femeile cu copiii în braţe în faţa tancurilor ruseşti şi au ridicat urgia roşie. Când au văzut ruşii asemenea încercări, au slăbit şi le-au dat deplină libertate. De ce? Datorită unităţii şi bărbăţiei lor. Dacă un preot catolic spune: „Acum de Paşti, toate casele într-o săptămână să fie vopsite cu albastru”. Se pune vopseaua în var şi gata, să ştiţi că aşa se face. Apoi la noi poate să spună popa de 70 de ori. El zice, el aude. De ce? Pentru că respectul şi autoritatea noastră nu mai sunt aceleaşi unul faţă de celălalt. Pentru că nu mai este la locul lui nici preotul, nici doctorul, nici credinciosul. S-au deformat toate lucrurile, s-au modernizat.

Nu mai e nevoie acum să mai pui 2-3 miliţieni după un cetăţean sau să mai pui o companie de oameni ca să păzeşti un sat. Nu, îi pui armătura asta pe el şi merge înainte. Păi dacă am fi noi uniţi: „Păi, stai măi, ce faci cu oţelul ăsta pe mine?” Dacă ar fi să întrebi…Uitaţi de pildă acum suntem obligaţi să luăm cip. Dar dacă ar spune toţi: „Măi, ia să nu luăm cipul!” S-ar înţelege între ei şi să vezi că paralizează la un moment dat tot sistemul şi atunci te cheamă ei: „Vino, măi, să-ţi dau carnet fără cip, dar numai angajează-l la treabă aicea, că am nevoie de el”. Dar cu cine să faci treabă? Că fiecare cu ale lui: „nu mă bag, nu mă interesează”… Şi această nepăsare atrage după sine tot conflictul acesta. Şi faptul că nu ştim de unde venim şi unde mergem este şi din cauza necredinţei noastre.

Românul şi comunismul

Eu unul am rămas foarte adânc impresionat de frumuseţea şi slujba şi mulţimea credincioşilor de astăzi de aici din comună, din Negreşti şi m-am gândit că într-adevăr mai sunt oameni, mai sunt şi oameni care mai trăiesc viaţa adevărată, pe care aceşti creştini o duc cu traista lor, cu desagii lor, cu nevoinţa lor, cu postul lor, cu rugăciunea lor, cu biserica lor.

Pe ţăran nu-l interesa dacă se face şedinţă de partid. El îşi vedea de biserică. Şi apoi venea şi secretarul de partid pe la ora 9, 10, mai bea şi el un pahar de vin alb, mai sta şi el colea cu noi, şi s-a terminat, nu mai mergea la treabă… Căci să ştiţi, românul n-a fost comunist. A fost omul de muncă, omul de cinste, de corectitudine. Pentru dânsul cinstea era mai mare decât orice, cuvântul era mai mare decât orice. Chiar şi membrii de partid veneau, aşa mai pe ascuns, la biserică. Eram de vreo câţiva ani la mănăstirea Bistriţa şi se făcea acolo nunta fiului unui împuternicit. Securitatea avea o ramură care se ocupa în mod special de mănăstiri. Acest împuternicit pe Mitropolia Moldovei îşi cununa băiatul în biserică, dar umbla pe afară pe lângă zidurile bisericii. „Ce faceţi, domnule? Aveţi nuntă? Urări de bine şi felicitări”. De aceea şi românii noştri nu au fost ei nişte comunişti convinşi. Că la noi în 1944, când a venit Armata Roşie, aveam nouă membri de partid dintre care doar unul singur era român…

„Măi, dar nu-i deloc aşa. Bandiţii ăştia ne educă ei pe noi”

Vă mulţumesc dumneavoastră că m-aţi putut suporta să vă spun câteva cuvinte. Şi vreau să vă spun ca o completare. La 30 ianuarie, când eram în colonia de muncă de la Periprava, şi am intrat până aproape la brâu în apă de am scos snopii aceia mari de stuf, după ce i-am adus cu greu la mal – deodată s-a încălzit, un soare ce-a ieşit, de parcă era în luna august. Caraliii: „Bandiţilor, dezbrăcaţi-vă şi întindeţi hainele la uscat”. Şi într-adevăr ne-am dezbrăcat, am uscat tot, ieşeau aburi de pe noi, şi ne-am echipat, am mers spre celule. Şi le-am dat în sfârşit o lecţie acestor oameni, acestor caralii. Că nu era nevoie să meargă decât un caraliu la 80-100 de oameni. Pentru că au realizat şi ei că nu eram nişte oameni periculoşi, nişte borfaşi şi nu reprezentam un pericol.

Se spunea despre deţinuţii politici că sunt cei mai periculoşi oameni, să se aibă grijă ca în mină să nu stea singuri, să nu se disperseze, să fie câte doi, trei împreună. Şi să nu vorbească între ei că e foc. Ei, când au văzut ei, că acolo în mină[2] ne adresam cu respect unul altuia când aveam nevoie de scule: „Măi, părinte, hai până acolo; părinte dă-mi o rangă; domn profesor, dă-mi cutare”… Şi caraliii şi-au zis: „Măi, dar nu-i deloc aşa. Bandiţii ăştia ne educă ei pe noi”. Şi nu aveau voie să vorbească cu noi pentru nimic în lume. I-am întrebat: „Dar de ce nu vorbiţi cu noi?” Nu ne-au răspuns îndată, după vreo două săptămâni: „Ei, de ce? Pentru că sunteţi bandiţi şi ne puteţi lămuri şi dacă ne lămuriţi nu mai avem ce face, trebuie să ne luăm bagajul”… De aceea nu aveau voie să vorbească cu noi. „Voi vă sfătuiţi să vă faceţi avion, să vă faceţi legături cu americanii, de aceea, nu vă lăsăm noi”…

Ce era interesant la oamenii aceştia simpli, gardienii, că veneau la inspecţie dimineaţa sau seara şi căutau să vadă prin celulele noastre dacă sunt cuie. Domnule, puteai să ai în celulă grenade, puteai să ai un tanc, nu-i interesa, ci cuie; pentru că aşa li se spunea la şedinţa lor de partid, cu o seară înainte, cuie trebuie să caute la controlul acesta… Şi într-adevăr aflau câte o cruciuliţă la noi pe care o sculptam pe câte o bentiţă, un cuişor, aşa, şi li se părea lor foarte interesant. Ei bine, nu căutau decât cuie. Intrau a doua zi şi întrebau: „Aveţi cumva sârme?” „N-avem”. „N-aveţi, ia să mergem să vedem”… Şi căutau sârme. Puteai să ai cuie, să ai sculpturi, nu-i interesa: ce li se spunea la şedinţă, aceea căutau.

Mai multă civilizaţie, mai puţină cultură

Dar noi, dragii mei, să fim legaţi în viaţa noastră creştină, să fim legaţi de Sfântul Altar, să fim legaţi de Sfânta Scriptură, să fim legaţi de preoţi, de vieţile Sfinţilor, căci aceasta este pâinea care cu adevărat hrăneşte neamul nostru. Nimic altceva nu ne salvează decât rugăciunea. Chiar împotriva diavolului acesta, în sfârşit al cipului, nu există altă armă decât tot rugăciunea. Un schimnic de pildă, un trăitor, un pustnic, care trăieşte cu adevărat în rânduielile noastre creştineşti – nu purtători de mantie ca noi, pe ici pe colo, vorbesc de pustnici care stau acolo, în chilia lor şi n-au ieşit o dată sau de două ori în viaţa lor până la Paşcani – poate face multe cu rugăciunea.

Se poate trăi şi fără toate mecanizările acestea, căci noi, aici la început, aşa am trăit. Mergeai de la Petru Vodă până la Târgu Neamţ, 35 de Km pe jos, mergeai 2 zile. Şi acolo vindeai vreo 2-3 căpriori din material cioplit şi veneai acasă. Şi asta era viaţa noastră. Dar iată unde au ajuns azi civilizaţia şi cultura. Mai puţină cultură şi mai multă civilizaţie. Dar este nevoie şi de cultură. Poţi să ai toată civilizaţia, să ai toate mecanismele la buzunar… şi să nu ştii carte, să nu ştii să le foloseşti…

Educaţia copilului

Cea mai mare greşeală pe care o faceţi dumneavoastră în familie este că nu deprindeţi pe copii cu nevoinţa muncii. Copilul este ca şi un călugăr. Călugărul, când nu are de lucru, trebuie să-şi întoarcă rasa pe dos şi să o coase. Aşa e şi cu copilul. Dacă nu are de lucru se pierde. De aceea, învăţaţi copiii să muncească, să aibă o meserie de bază, să ştie tâmplărie, să pună o teracotă pe sobă, că în Occident, când merge românul, nu e întrebat ce facultăţi are, ci de meseria pe care o ştie. Pe lângă pregătirea ta, trebuie să ai şi o meserie. Aşa că învăţaţi copiii să se roage, învăţaţi-i să vă asculte şi să muncească.

Dumnezeu să vă binecuvinteze şi să vă dea viaţă paşnică. Amin.

——————————————————————————–

[1] Fragmente din cuvântările Părintele Justin Pârvu către credincioşii din comuna Negreşti, Vaslui.
[2] E vorba de mina de la Baia Sprie.

articol publicat în revista ATITUDINI, nr. 30