Mănăstirea Petru Vodă

Comunicat al Mănăstirii Petru Vodă despre Sinodul din Creta din Iunie 2016

Comunicatul oficial iniţial, bazat pe întîlnirea de la Chambesy din 1976, preciza subiectele Sinodului:

  1. „Diaspora ortodoxă
  2. Autocefalia şi modul declarării acesteia 
  3. Autonomia şi modul declarării acesteia
  4. Dipticele (ordinea pomenirii întîistătătorilor bisericilor ortodoxe la slujbe – n.n.)
  5. Calendarul comun
  6. Impedimente la căsătorie
  7. Rînduielile bisericeşti privind postul
  8. Relaţiile Bisericilor Ortodoxe cu restul lumii creştine
  9. Ortodoxia şi mişcarea ecumenică
  10. Contribuţia Bisericilor Ortodoxe locale la promovarea idealurilor creştine ale păcii, libertăţii, frăţietăţii şi dragostei între popoare”.

Subiectele s-ar putea împărţi în:

SUBIECTE NECESARE – punctele 1, 2, 3, 5 ţin de organizarea, în actualul context mondial, al Bisericilor locale. Avînd în vedere că o pătrime din populaţia României este în diasporă, iar o altă pătrime din România Mare încă se află sub ocupaţia altor state, problema autocefaliei şi autonomiei este de maximă importanţă pentru românii ortodocşi. [1]

SUBIECTE REDUNDANTE – punctele 4, 6, 7, 10. Rînduiala postului, impedimentele la căsătorie, precum şi rolul Creştinismului (!) nu au nevoie de discuţii sinodale: ele sunt stabilite de două mii de ani de către Evanghelii, de cele 7 Soboare Ecumenice şi de către însăşi practica Bisericii Ortodoxe. Faptul că sunt repuse în discuţie sinodal nu pare a avea în vedere reîntărirea consonanţei cu tradiţia patristică – ar fi suficientă luarea unor mai bune măsuri de cateheză de către fiecare episcop în parte, în propriile eparhii – direcţia rediscutării pare a fi către o îndepărtare de la acrivia mîntuitoare şi de la pogorămintele suficient de mari lăsate de Sfinţii Părinţi.

SUBIECTE CE ADUC PREJUDICII DOGMEI:

a) punctul 8 – „creştini” se numesc numai cei botezaţi ortodox, deoarece numai Ortodoxia urmează întreaga învăţătură a Mîntuitorului Hristos. Cei nebotezaţi ortodox, precum şi cei botezaţi dar care nu cugetă ortodox se numesc „eretici”, după învăţătura Sinodului II Ecumenic. A spune că pe lîngă creştinii din Biserica „cea Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească” ar mai fi un „rest” al ei este o lepădare de Crezul ortodox care afirmă unicitatea Bisericii.

Unii aduc argumentul că creştini s-ar putea numi toţi cei ce recunosc că Hristos este Dumnezeu, însă nu în orice condiţii (cum e interpretarea greşită a versetelor de la I Ioan 4:1-2) e primită această recunoaştere, fiindcă zice Apostolul: „tu crezi că Unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură” (Iacov 2:19). Şi demonii recunosc Puterea lui Hristos: la Sfîntul Maslu demonizaţii strigă că Hristos e Fiul lui Dumnezeu, dar nimeni nu organizează conferinţe cu ei, nici nu sunt chemaţi ca observatori pe la sinoade; dimpotrivă, sunt deplînşi ca unii ce au trebuinţă de exorcizare.

Biserica a luat mereu pildă de dreaptă socoteală, cuvioşie şi dragoste pe Prea-curata şi Prea-binecuvîntata, Slăvita Stăpîna noastră, Prea-sfînta Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria, pe care ereticii o necinstesc, precum necinstesc pe Duhul Sfînt şi Sfînta Cruce. „Noi nu avem ce discuta cu nişte făţarnici care şi-au inventat propria lor «biserică» în afara harului lui Dumnezeu, pentru a fi independentă şi de sine stătătoare, asemenea lui Lucifer, care a vrut să îşi ridice alt scaun pe tronul Dumnezeirii. Papalitatea a închis credincioşilor «bisericii» lor porţile Împărăţiei cerurilor ca să se închine lui pe un alt tron, la Vatican. Au încercat să ne subjuge şi pe noi, aruncînd în ograda noastră şopîrla uniatismului, dar sîngele martirilor noştri mărturisitori i-a alungat cu puterea harului lui Dumnezeu.” (Arhim. Justin Pîrvu)

Pe temeiul norului de mărturii scripturistice şi patristice este imperativă, pe lîngă anatematisirea eresurilor apărute în ultima mie de ani, ieşirea imediată din Consiliul Mondial al Bisericilor, precum porunceşte Apostolul: „De omul eretic, după întîia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osîndit” (Tit 3:10-11). Biserica nu poate mărturisi în Crez că este Una, iar faţă de acest organism că ar fi mai multe, de fapt. „Un Domn, o Credinţă, un Botez” (Efe. 4:5) strigă Sfinţii Apostoli de aproape 2000 de ani.

Cu celelalte culte Biserica trebuie să aibă o relaţie de paşnică vieţuire, de civism educat, de ajutorare umană, dar nicidecum discuţii teologice. Relaţia plăcută lui Dumnezeu cu cei de alte credinţe vine din cunoaşterea şi trăirea ortodocşilor în conformitate cu Evanghelia şi Sfînta Tradiţie apostolică şi patristică. „Voi sunteţi lumina lumii; nu poate cetatea a se ascunde stînd deasupra muntelui ” (Mat. 5:14).

Pentru comunicarea civilizată cu celelalte culte e suficient un Birou exoteric (după modelul ambasadelor laice), fără puteri clericale şi decizionale).

b) punctul 9 – este incorect şi nesincer numele de „mişcare ecumenică”; în cazul acesta este vorba nu de „ecumenicitate” (concept apostolic de catholicitate / universalitate / sobornicitate a mesajului ortodox), ci de „ecumenism” / relativism absolutizat / nihilism, cu care antihrist vrea să pervertească Evanghelia lui Hristos.

Dacă Ortodoxia este lumina lumii (cf. Mat. 5:14), iar ecumenismul-relativismul-nihilismul-umanismul-ateu este întunericul lumii (de vreme ce adăposteşte învăţături şi practici cu totul străine de Biserica Apostolică şi Patristică), „ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios?” (II Cor. 6:14-15) Şi pentru că pe lumină „întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1:5) căci „făclia ei este Mielul” (Apoc. 21:23), singura hotărîre referitoare la eresuri pe care o luau Sfinţilor Părinţi adunaţi în sinoade era unanimitatea anathemei. Sfinţii Apostoli, ai căror urmaşi sunt episcopii drept-credincioşi, ascultă de Domnul, Care zice:

„Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Cine nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta cuvintele voastre, ieşind din casa sau din cetatea aceea, scuturaţi praful de pe picioarele voastre”. (Mat. 10:40, 10:14)

 De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai cîştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvîntul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgîn şi vameş”. (Mat. 18:15-17)

Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut; ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea. Şi va fi ca un pom răsădit lîngă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi frunza lui nu va cădea şi toate cîte va face vor spori. Nu sunt aşa necredincioşii, nu sunt aşa! Ci ca praful ce-l spulberă vîntul de pe faţa pămîntului. De aceea nu se vor ridica necredincioşii la judecată, nici păcătoşii în sfatul drepţilor. Că ştie Domnul calea drepţilor, iar calea necredincioşilor va pieri”. (Psalmul 1)

Laxismul dogmatic şi canonic al păstorilor Bisericii (arhierei, preoţi, profesori de teologie) este o plagă universal răspîndită la nivelul Ortodoxiei, mai ales în ţările care au fost sub stăpînire comunistă în secolul al XX-lea. Dispariţia din vocabularul teologic al conceptului de erezie (atribuită oricărei abateri de la dogma apostolică şi patristică / ortodoxă) şi al termenului de eretic (atribuit celui ce nu crede şi nu mărturiseşte ortodox împreună cu Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi) este un flagel care fărîmă fără drept de apel unitatea de cuget dintre creştinii ortodocşi de azi şi cei ai Bisericii Apostolice şi Patristice anterioare secolului al XX-lea.

*

Un Sinod nu este Taină, este lucrare; prin urmare nu poate fi numit „sfînt” decît dacă a respectat (nu dacă va respecta, nici dacă respectă, ci dacă a respectat deja) poruncile Duhului Sfînt, exprimate deja prin Sfînta Scriptură, Sfintele Sinoade Ecumenice şi Locale şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe.

Conştienţi de unicitatea lucrării lor, totuşi niciodată, la cele cîteva sinoade apostolice pe care le-au ţinut, Prea-lăudaţii Apostoli n-au îndrăznit (nici înainte, nici în timpul, nici după consfătuirile lor) să anunţe credincioşilor un „mare şi sfînt sinod”. Dacă între 22-29 ianuarie 2016 întîlnirea dintre reprezentanţii tuturor Bisericilor locale s-a numit pur şi simplu „Sinaxă”, care ar fi motivul pentru care cu şase luni mai tîrziu o întîlnire dintre ACEIAŞI participanţi, pe aceleaşi teme de discuţii, s-ar numi „Sfînt şi Mare Sinod”?

Nimic altceva decît că vrea să transforme sinodalitatea într-un fel de nouă „Taină”. Folosirea titulaturii de „Sfînt şi Mare Sinod” înseamnă începutul asumării unei autorităţi de tip papal sub paravanul căreia s-ar putea gira orice abatere de la buna-credinţă, precum s-a intenţionat deja cu o parte din agenda propusă iniţial pentru anunţatul sinod. Pe lîngă eresul ecumenismului, eresul „infailibilităţii sinodale apriorice” ar fi cu adevărat inovaţia dogmatică şi eresul cel mai periculos. Este limpede că Apostolicitatea şi Sfinţenia Bisericii – mărturisite în Crezul niceo-constantinopolitan – vor deveni istorie, „Sfîntul şi Marele Sinod” situîndu-se, prin unicitatea inovaţiei lui, deasupra Sfintei Scripturi şi a Ortodoxiei bi-milenare, deasupra Sinoadelor Apostolice, deasupra Sinoadelor Ecumenice şi Locale, deasupra întregii Predanii ortodoxe. Va fi limpede că Simbolul de credinţă nu-şi va mai avea rostul într-o „ortodoxie” ne-apostolică şi ne-patristică.

Sinodalitatea este for suprem de decizie numai atunci cînd ea îşi demonstrează unitatea de cuget cu Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi, adică îşi demonstrează continuitatea apostolică. Altminteri nu ar fi vorba decît de o uzurpare a funcţiei sinodale şi transformarea ei în tiranie egocentrică, de tip papist. Faptul că, indiferent ce va hotărî, sinodul din Iunie 2016 va fi „sfînt” şi „mare” este unul şi acelaşi lucru cu improprierea, la nivel sinodal, a ereziei infailibilităţii de tip papal. Consecinţele sunt dezastruoase pentru viitorul Bisericii:

– se desfiinţează autoritatea Sfintei Scripturi, inventînd o sinodalitate străină Sfinţilor Apostoli şi Sfinţilor Părinţi;

– se renunţă la Unitatea şi Unicitatea Bisericii mărturisită în Crez, de vreme ce Biserica nu poate avea acum un cuget şi peste un secol alt cuget, nici aici o credinţă şi în altă parte (acolo unde se cunosc deja temele următorului „Sfînt şi Mare Sinod”) altă credinţă; iarăşi, după aprobarea la nivel sinodal pan-ortodox [2] a prezenţei Bisericilor Locale în „Consiliul Mondial al Bisericilor”, Biserica va deveni oficial şi unică, dar şi una dintre multe altele, totdeodată, ceea ce, în mod absolut evident, nu se poate;

– se proclamă ca “sfinte”, învăţături care în trecut au fost socotite eretice (precum este rugăciunea împreună cu ereticii la întrunirile ecumeniste, sau administrarea Tainei Căsătoriei celor lipsiţi de Sfîntul Botez ortodox, ca să dăm numai două exemple) şi se proclamă “eretice”, învăţături care în prezent sunt socotite sfinte;

– se renunţă la Universalitatea / Catolicitatea / Sobornicitatea Bisericii, atribut care a fost înţeles întotdeauna nu geografic, ci dogmatic; nu poţi fi şi infailibil sinodal aprioric (adică eretic) şi ortodox în acelaşi timp;

– se renunţă la Apostolicitatea mărturisită în Crez, Apostolicitate prezentă în unitatea dogmatică, canonică şi liturgică a Bisericii Ortodoxe, prin relativizarea oricărui aspect va fi cerut sub presiunea duhurilor vremurilor; împreună glăsuirea (simfonia) cu Sfinţii Apostoli şi cu Sfinţii Părinţi a acestei sinaxe neexistînd, dar avînd pretenţia că este „sfîntă” şi „mare”, va degenera în relativizarea oricărei învăţături pe care Hristos le-a sfinţit cu Iubirea Sa, cu Sîngele Său, cu Învierea Sa, cu Puterea Sa cea Veşnică.

Intenţiile din iunie se văd şi duhovniceşte, prin Duhul Sfînt care luminează pe tot cel botezat să înţeleagă adevărul, se văd şi soborniceşte (reacţiile întregii lumi ortodoxe semnalează, de luni de zile, aceleaşi împotriviri canonice faţă de agenda sinodului 2016), se văd şi prin modul de comportament al majorităţii arhiereilor (condescendent şi de un formalism şi o taciturnie insuportabilă faţă de pleromă, refractar faţă de Sfinţii Părinţi şi plin de o autosuficienţă care nu face decît să sporească prăpastia dintre episcopi şi popor, prăpastie care generează un anticlericalism ce oricînd se poate radicaliza, şi împinge înspre schismă, akefalism, revoltă sau apostazie protestantă).

Un sinod care se numeşte pe sine „mare şi sfînt” nu mai poate spune că urmează Mîntuitorului Hristos şi Îl cheamă în ajutor, deoarece Domnul a spus: „învăţaţi de la mine, că sunt blînd şi smerit cu inima” (Mat. 11:29), şi nu a spus niciodată „învăţaţi de la Mine că sunt mare şi sfînt”. Un astfel de sinod nu poate afirma împreună cu Sfinţii Apostoli şi cu Sfinţii Părinţi „părutu-S-a Duhului Sfînt şi nouă” (F.A. 15:28), deoarece trufia infailibilităţii sinodale apriorice şi smerenia apostolică şi patristică nu pot coexista. Pare că PF Bartolomeu al Constantinopolei, „arhiereu fiind anul acela, a prorocit, nu ca de la sine” (Ioan 11:51), cum că poporul nu va primi cele ce se vor hotărî, afirmînd că „un sinod care se întruneşte sub ameninţarea dizolvării lui mai degrabă nu s-ar întruni”. [3]

Se va putea pune problema ortodoxiei sinodului pan-ortodox din Iunie 2016 doar după renunţarea la slăvirea de sine. Un sinod ante-declarat „sfînt şi mare” nu poate fi ortodox. Abia după renunţarea la trufia infailibilităţii sinodale apriorice se poate lucra şi afirma slăvirea de Dumnezeu, precum este scris: „nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Ţie se cuvine slavă, pentru mila Ta şi pentru adevărul Tău” (Psa. 113:9).

Sprijinul, dragostea, memoria, ascultarea şi bucuria întregului popor român şi respectul întregii lumi ortodoxe va fi acordat doar acelor arhierei români ortodocşi care „nu vor pleca genunchiul lui Baal”, şi vor da mărturia cea bună a credinţei strămoşeşti, neschimbată, neîntinată, curată şi integră. Pentru aceasta ne rugăm, ca popor apostolic şi patristic, împreună cu slăviţii Mucenici şi Mărturisitori din prigoana ateistă a veacului al XX-lea, popor de strajă creştinismului, la răscruce de continente, credinţe şi lumi, popor duhovnicesc şi dîrz, poporul cel mai iubitor de Dumnezeu din continentul european, aşa credem şi ne rugăm, ca pentru rugăciunile tuturor românilor – strămoşii, părinţii, eroii, sfinţii, mamele şi duhovnicii noştri – care ne-au crescut să iubim pe Hristos şi Ortodoxia Sa, ca Dumnezeu să dea tărie mărturisitoare ierarhilor noştri, ca să fie slăvit numele lui Hristos prin Poporul Român.

Iar de vor trăda credinţa, sufletele şi mîntuirea poporului lor, să ştie că toată suflarea creştină românească se va scîrbi de unii ca aceia şi-i va alunga din scaunele păstoririi lor, după porunca Sinodul IV Ecumenic:

„Acestea, aşadar, din toate părţile cu toată scumpătatea şi îndemînarea de către noi alcătuindu-se, a hotărît Sfinţitul Ecumenicul Sinod ca nimănui să nu-i fie îngăduit a înfăţişa altă credinţă, nici să scrie, nici să alcătuiască, nici să cugete, nici să înveţe altfel, iar pe cei care îndrăznesc sau să alcătuiască altă credinţă sau chiar să aducă înainte sau să înveţe sau să dea alt Simbol celor ce din voia lor se întorc la cunoştinţa adevărului de la năravurile elineşti sau de la cele jidoveşti sau chiar de la orice fel de erezie, deci, astfel, de ar fi episcopi sau clerici, să fie înstrăinaţi episcopii de episcopie şi clericii de cler, iar de ar fi monahi sau laici, să se dea anathemei.” [4]

„Vom ţine la hotărîrile celor 7 Sfinte Sinoade Ecumenice cu preţul vieţii. Pentru noi aceasta este sfînt: mărturisirea de credință a celor 7 Sinoade Ecumenice. Acestea au fost stabilite de Sfinţii Părinţi prin Duhul Sfînt. Dacă ne lepădăm de ele, ne lepădăm de Duhul Sfînt. Nu e loc de îndoială în privinţa dogmelor. Ierarhii noştri cînd sunt investiţi în episcopie depun un jurămînt cum că se obligă să păzească dreapta credinţă şi cele 7 Sinoade Ecumenice. Dacă încalcă jurămîntul, atunci nu mai sunt episcopi, nu se mai supun Sfinţilor Ierarhi – Păstorii lor.” (Arhim. Justin Pîrvu)

Dumnezeu să mîntuiască pe toţi cei ce au mărturisit cuviincios, înţelept, drept-credincios, şi să sporească lor harul! Cît despre atitudinile condamnabile faţă de sinodul din Iunie a.c., ele sunt:

– psihoza idolatrizării sinodului 2016, creată de slugile prea-plecate unei ordini sociale ale cugetării materialiste (slugi care îndeamnă la acceptarea a orice eres, doar ca să facă pe plac Cezarului); [5]

– psihoza anti-ierarhică (de o identică gravitate cu cea de mai sus) creată de apostaţi care, îmbrăcaţi în „apologeţi”, generalizează asupra tuturor arhiereilor inclinaţiile eterodoxe ale unora dintre ei, şi consună astfel cu ateii mult mai flagrant decît cei pe care îi înfierează;

– cei care au putut vorbi, în cunoştinţă de cauză şi în rînduiala cea bună, cele de folos Bisericii şi nu au făcut-o: arhierei, teologi, profesori, stareţi şi duhovnici, toţi cei ce au tăcut nu din smerenie autentică, nici din lipsă de binecuvîntare, nici din neştiinţă, ci din nepăsare, din frică, din nesimţire, din viclenie sau din orice alt motiv nedrept înaintea lui Dumnezeu, fiindcă „cine ştie să facă binele şi nu îl face păcat are” (Iac. 4:17)

– cei care au vorbit mult şi completamente greşit, cu agendă politică sau cu intenţii de mărire de sine, diversioniştii, minţile rătăcite care duc credincioşii pe „căi aspre”, cu cea mai evidentă susţinere în presă.

De aceste atitudini, iubiţi credincioşi, să ne ferim cu toată străjuirea, precum făgăduim la Sfîntul Botez: „mă lepăd de satana şi de toate lucrurile lui şi de toţi slujitorii lui, şi mă închin lui Hristos ca Unui Împărat şi Dumnezeu”. [6]

*

Atitudinea mănăstirii noastre faţă de Ortodoxia patristică rămîne neschimbată şi reafirmată zilnic prin Crez, iar părerea mănăstirii noastre despre un Sinod a-toată-lumea am exprimat-o încă anul trecut:

http://manastirea.petru-voda.ro/2015/11/14/propunerea-manastirii-petru-voda-pentru-un-sinod-ortodox-a-toata-lumea/

*

Cu dragoste îndemnăm pe toţi creştinii ortodocşi – arhierei, preoţi, diaconi, monahi şi mireni – să petreacă în rugăciune puţinul timp rămas pînă la întrunirea sinodului pan-ortodox din Creta.

Întrucît, conform comunicatelor presinodale, s-a hotărît că la sinodul din iunie noţiunile şi realităţile de „drept de veto” şi „unanimitate” s-au anulat, fiind înlocuite cu ambigua noţiune de „consens”, simpla prezenţă la sinodul din Creta va fi echivalenţa consimţirii cu orice hotărăşte o „majoritate”, înţeleasă după principiile parlamentare, ceea ce, eclesiastic şi apostolic, este inacceptabil. Mai mult, pentru orice participant care s-ar şi împotrivi prin argument, mărturia sa nu va avea nici o putere de a invalida decizia „majorităţii”. Aşadar, şi dacă se participă pasiv, şi dacă se participă combativ – apologetic, împotriva infailibilităţii sinodale apriorice –, rezultatul este acelaşi. Dacă, din presiuni quasi-politice, nu se poate evita participarea la întruniri heterodoxe, datoria reprezentanţilor cugetului hristic este de a rosti Adevărul Dumnezeiesc. „Cel ce luptă pentru Adevăr nu luptă singur, ci Adevărul este cel ce luptă pentru el” (Arhim. Justin), iar Adevărul nu este un concept, Adevărul este Persoană a Sfintei Treimi.

Să cerem de la Dumnezeu ca fiecare din arhipăstorii noştri să dea, cu inimă curată, mărturisirea credinţei lor înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, într-o unire de cuget cu Sfinţii Părinţi ai Sfintelor Sinoade Ecumenice care au strigat după proclamarea hotarelor credinţei: „Aceasta este credinţa Părinţilor! […] Cele care bine s-au hotărât să nu se amâne! Aceasta este credinţa Apostolilor! Acestora toate le urmăm! Cu toţii astfel cugetăm!”[7] Tot astfel, cu nădejde ne vom ruga să le dea Prea-sfînta Treime luminarea Duhului Sfînt şi ierarhii noştri să dea mărturia cea bună, împreună cu Sfinţii Apostoli care cu îndrăzneală au grăit: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvîrşit, credinţa am păzit” (2 Tim. 4:7).

Facă Dumnezeu precum voieşte, spre slava Numelui Său, ca să fie proslăvit acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin.

Mănăstirea Petru Vodă

Note:

[1] Probleme administrative ce privesc diaspora românească:

– dovada lipsei de autonomie reală este prezenţa unei dominaţii alogene în interiorul Bisericii, canalele oficiale de informare (arhierei, preoţi, institute teologice, presă bisericească) promovînd pe teritoriul României actuale, cît şi în domeniul virtual, informaţii străine de tezaurul Tradiţiei ortodoxe bi-milenare, prioritate avînd învăţăturile cu agendă ideologică ale unor clerici pro-ruşi sau pro-greci, cei autohtoni bine ancoraţi în Ortodoxie şi promotori ai învăţăturii Bisericii Soborniceşti fiind de multe ori sistematic marginalizaţi şi denigraţi, precum în cazul marilor duhovnici români din ultimele zeci de ani;

– cei din teritoriul dintre Prut şi Nistru încă se află sub stăpînirea Patriarhiei Moscovei;

– în Bucovina şi Ucraina, Banat şi Timoc românii încă sunt siliţi să folosească limba slavonă în cult; unii episcopi ucraineni, aflaţi finalmente într-un moment politic prielnic, nu-l mai pomenesc pe Patriarhul Moscovei, dar uită că, din punct de vedere canonic şi istoric ei nici nu trebuiau vreodată să-l pomenească pe Patriarhul Moscovei, ci pe Patriarhul României, din moment ce după momentul 1940 nu a fost niciodată recunoscută soborniceşte autonomia răpirii silite a Bucovinei şi Bugeacului;

– de asemenea şi Republica Moldova ţine, canonic şi istoric, de Patriarhia României; curios, şi acolo se dispută locuri în diptice;

– românii din diaspora Uniunii Europene şi a Americii de Nord şi Canadei sunt profund afectaţi de practicile dizolvante şi pro-eretice ale clericilor educaţi neortodox (care botează prin turnare sau chiar stropire, care scurtează sfintele slujbe, care propovăduiesc iubirea de eretici şi ura faţă de Sfinţii Bisericii, etc), în tandem cu cele asupritoare ale Securităţii (în special partizanatele politice, agende ideologice neo-marxiste, chestiuni care ţin de Taina Spovedaniei, etc).

– majoritatea preoţilor diasporeni, adesea lipsiţi de spaţii adecvate de slujire, sînt îndemnaţi să apeleze la bunăvoinţa altor culte în loc să fie ajutaţi concret;

– românii din Ţara Sfîntă şi din Grecia sunt permanent desconsideraţi şi umiliţi de clericii arhiepiscopiilor locale;

– arhiereii sunt nu de puţine ori „validaţi” de foruri politice atee şi din ce în ce mai virulent anti-creştine, lucru care periclitează în cel mai înalt grad autenticitatea şi plinătatea lucrării sfinţitoare şi catehetice.

[2] Pan-ortodox = a toţi ortodocşii şi a toată Ortodoxia, adică a tuturor Bisericilor Ortodoxe locale; prefixul „pan” este cantitativ, nu calitativ, şi nu poate fi niciodată înlocuit cu prefixul „supra”.

[3] https://www.patriarchate.org/-/keynote-address-by-his-all-holiness-ecumenical-patriarch-bartholomew-to-the-synaxis-of-the-primates-of-the-orthodox-churches-geneva-22-01-2016-

http://basilica.ro/patriarhul-ecumenic-sfantul-si-marele-sinod-este-de-interes-direct-si-vital-atat-pentru-ortodocsi-cat-si-pentru-restul-lumii-crestine/

[4] Extras din Hotărîrea dogmatică a Sinodului IV Ecumenic.

[5] Psihoză materializată în publicarea necritică, dorit normativă, a lucrării „Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe” a preotului Viorel Ioniţă, apărută de curînd la editura Patriarhiei, sau în atitudini precum cea a maicii Vassa Larin, profesoară la Universitatea din Viena.

[6] http://molitfelnic.ro/randuiala-inaintea-sfantului-botez/

[7] Din Actele Sinodului IV Ecumenic (Calhidon, 451 d.Hr.).

Categories:   Apologetică ortodoxă, Comunicate, Drept canonic

Comments

Sorry, comments are closed for this item.