Părinte, există o nelămurire în rândul credincioşilor cu privire la problema cipurilor. Ați folosit cuvintele: lepădare şi cădere din Har. Mulți s-au scandalizat. Poate Sfinția Voastră ați avut o altă înțelegere a termenilor decât au înțeles ei. La ce v-ați referit?

Când m-am referit la cădere din Har, n-am căutat să desființez ființa umană în divinitatea ei. Chipul lui Dumnezeu rămâne, numai că este pervertit. Omul, chiar şi în păcatele lui, nu este lipsit de Harul lui Dumnezeu. Pentru că unde lipseşte harul, lipseşte şi omul, şi divinitatea. Omul este o ființă care nu poate trăi izolată şi fără ocrotire divină, pentru că altfel nu s-ar mai numi fiu al lui Dumnezeu, sau fiu al Tatălui ceresc. El, prin existența aceasta, poate să ducă o viață pe pământ într-o formă superioară, îndumnezeit sau cât mai aproape de divinitate, în care trebuie să se mişte toată viața. Evident că Harul creşte sau descreşte în viața omului, în măsura în care el lucrează virtutea, sau păcatul. În măsura în care a dobândit virtutea se găseşte în Harul lui Dumnezeu, la înălțimea aceasta dorită de Creator. Dacă însă omul acceptă să se lase pervertit şi înjosit prin păcat, atunci Harul lui Dumnezeu nu mai lucrează în toată plinătatea lui, pentru că este împiedicat de voința rea a omului. Noi colaborăm cu Dumnezeu atâta vreme cât ne aflăm în concordanță cu voința Lui. Dar în momentul în care noi nu ne mai aflăm în concordanță cu voința lui Dumnezeu, atunci ne cuprinde energia negativă a răului, care ne îndepărtează de Har.

În conştiința noastră, îngerul păzitor, care ne este dat la Botez, se apropie de noi şi ne ocroteşte de tot răul numai în măsura vredniciei noastre. El se poate apropia sau se poate depărta, în măsura în care noi dorim să trăim viața asemenea acestui înger. Acesta este de fapt şi scopul îngerului dat nouă la Botez ca să ne poată apăra, să ne poată ridica, să ne poată apropia cât mai mult de Harul lui Dumnezeu. Câte daruri nu a lăsat Dumnezeu pentru a-l ridica pe om la înălțimile de la care el căzuse! Această ridicare şi sfințenie a omului este lăsată în Biserica Domnului prin Sfintele Taine care conlucrează cu fiecare în parte.

Când am spus că se pierde Harul lui Dumnezeu, nu m-am gândit la o părăsire a noastră, ființială. Ci este mai mult o răcire în raporturile noastre cu Dumnezeu. Răcirea aceasta, într-adevăr, dacă se perpetuează în viața omului, poate duce la o pierdere mai mare a Harului. Cu cât sunt mai învechiți în răutăți şi în compromisuri, nepocăite, cu atât şi posibilitatea ridicării este mai anevoioasă, şi uneori aproape imposibilă. Păi diavolul de ce nu mai poate să se pocăiască şi să redevină înger de lumină? Pentru că el este învechit în răutăți, a uitat frumusețea Dumnezeirii, a uitat gustul Harului. Aşa şi omul, dacă persistă în răutăți, Dumnezeu îi poate lua darul de a se ridica, darul de a tânji după Divinitate. Adevăratul creştin conştientizează că tot darul de Sus esteşi pentru aceasta este foarte atent cum merge pe drumul mântuirii, astfel încât să nu supere câtuşi de puțin Harul Domnului, prin care viază. Adevăratul creştin se teme în fiecare clipă să nu cadă câtuşi de puțin, prin gând, nu doar prin faptă. Am zis doar că acest cip nu este lepădarea finală prin pecetea Fiarei, 666. Acest cip este premergător peceții antihristice.

Din acest motiv mulți v-au acuzat că sunteți prea aspru, pentru că atâta timp cât nu este pecetea, înseamnă că nici lepădare nu e.

Ce creştin adevărat poate să se însemneze cu pecetea înaintemergătorului lui antihrist? Creştinul adevărat ştie că la cea mai mică lepădare îl părăseşte harul lui Dumnezeu, şi cu cât este mai sporit, cu atât simte această părăsire pe pielea lui. Mă minunez când aud despre preoți şi monahi sihaştri, spunând că nu reprezintă nici un pericol acest cip. Mai bine ar tăcea. Călugării, mai cu seamă, sunt aceia care renunță la toate cele lumeşti şi acced spre cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii. Călugărilor, ca asceți trezvitori, nu li se permite să facă nici măcar compromisuri mici, dar astfel de devieri? Avem o responsabilitate mare, pentru că lumea ne vede pe noi, monahii, ca pe nişte modele, vase alese ale Duhului Sfânt. Dar tot aşa şi creştinii au datoria de a lumina prin viețuirea lor popoarele neortodoxe. Altceva este să accepte cipul cineva care nu a trăit într-un mediu ortodox, ci a fost crescut într-o mentalitate occidentală sau needucat defel, şi altfel i se socoteşte unuia care cunoaşte prorociile şi a fost crescut în Tradiția Ortodoxă. Dacă noi, creştinii, nu vom lupta împotriva compromisurilor, ceilalți nici atât. Şi atunci nu ne facem vinovați pentru generațiile viitoare pentru că nu le-am lăsat un model de rezistență? Dacă noi primim acum cipul, ceilalți de după noi vor primi liniştiți pecetea.

Au căzut oameni şi cad în păcate diferite. Noi, în general, putem să ne situăm pe poziție de înger, sau putem să ne situăm pe poziție de demon, în funcție de păcatele noastre. Trebuie să fim conştienți că, tot ceea ce lucrăm în viața noastră creştină, afectează şi pe îngeri în ceruri. Bucuria cerească este cu atât mai mare cu cât viața noastră spirituală de pe pământ este mai apropiată de ceruri. „Precum în Cer, aşa şi pe pământ” trebuie să fie. Viața noastră este mereu într-o strânsă legătură cu Viața şi voința lui Dumnezeu. Cerurile nu se pot asemăna cu noi, nici noi cu Cerurile, decât dacă purtăm acelaşi veşmânt.

Poziția căzută a omului a fost o dată ridicată prin jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dar este nevoie ca şi noi să trăim această jertfă, cei care ne-am botezat în numele Lui. Ca să revenim din nou la starea noastră de virtute, trebuie să ne ridicăm la nişte eforturi peste puterile noastre astfel încât să ajungem din nou în locul din care-am căzut.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, nu?

Cu ajutorul lui Dumnezeu, sigur că da. Vedeți dumneavoastră acum? Se duc oamenii să urce muntele Ceahlău, chiar dacă este destul de prăpăstios, ca să serbeze de la înălțime Schimbarea la Față a Domnului nostru Iisus Hristos, ca şi pe Tabor. De ce merge vizitatorul la înălțime? De ce se duc creştinii noştri, la 6 August, pe munți, la înălțime? Se duc ca să ridice şi trupul, şi sufletul lor la înălțime. Că una este să te găseşti pe vârful a 2000 de metri altitudine, şi alta e să priveşti la o înălțime de 500 de metri. Ai un orizont mult mai redus, mult mai obscur, în ceea ce priveşte viziunea ta asupra lumii înconjurătoare. Aşa este şi cu viața creştinului în parte, cu cât se urcă mai la înălțime în virtute şi în necompromis, cu atât are o vedere mai clară a patimilor şi a luptei cu ele. Nu este o luptă uşoară, este o luptă grea pentru omul care se dezbracă de vechimea acestui veşmânt şi se îmbracă în sfințenia cămăşii celei noi a lui Hristos. Dar ca să ajungi la cămaşa lui Hristos, se întâmplă fenomenele cotidiene ale vieții: prigoană, osândă, batjocură, nemulțumiri şi greutăți. Aceasta este haina de nuntă, cămaşa lui Hristos, cămaşa jertfei, nu a compromisului cu bucuriile şi comoditățile acestei lumi.

Vreți să spuneți că, pe cât eşti mai la înălțime, pe atât eşti mai responsabil şi te fereşti de orice cădere şi compromis?

Deci cu cât te găseşti mai la înălțime, cu atât vezi şi gândurile şi bogăția şi frumusețea lui Dumnezeu, care se pogoară asupra ta, ca să poți deveni iertător, blând, milostiv, să fii cu dragoste, să îmbrățişezi pe toată lumea, şi pe cel care-ți vrea binele, şi pe cel care-ți vrea răul, pentru că în tine nu mai există altă viață, decât Hristos. Şi cu cât ne vom sui la înălțime, cu atât ne va fi şi mai uşor să ne lepădăm de toate podoabele false ale lumii. Adesea confundăm falsul cu realul. Dar de la înălțime se disting lupii din spatele măştilor.

De ce considerați primirea cipului o lepădare aşa de gravă?

Am să vă povestesc ceva din închisoare. Viața în celulă nu e uşor de descris, pentru că nu o poate înțelege decât cel ce a trăit-o. Lepădarea noastră de lumea aceasta era într-atât încât pe noi nu ne mai deranjau nici cântecele străzilor de dimineață, nici ostaşi mergând pe câmpul de luptă, nici gingăşiile copiilor care mergeau, de la cei mai mici până la cei mai mari, la scoală, cu bucuriile lor, cu zâmbetele lor, cu jocurile lor, nici frumusețile şi bogățiile lumii nu ne mai ispiteau, nici dorul după codri şi izvoare şi nici torturile lor. Era una şi aceeaşi pentru mine ori era viața aceasta, ori moartea. Eram împăcat cu toate stările de lucruri, şi cu viața noastră chinuită, şi cu plecarea noastră de-aici, din lume. Pentru că concepțiile şi trăirile noastre erau mult mai apropiate de viața nematerialnică decât de cea materială, a unei bucurii de scurtă durată. Că omul întotdeauna, fie că este într-o stare, fie că este în alta, îşi dă seama de deşertăciunea şi-a unora, şi-a altora; are această capacitate cu care se naşte. Deci ridicarea şi îndreptarea este posibilă din orice păcat şi până la sfârşitul vieții. Dar dacă nu te păzeşti în smerenie poți rata şi şansa aceasta şi să nu îți mai revii. Pentru că noi, chiar dacă aveam aceste bucurii spirituale, totuşi nu am fost scutiți de încercări ce porneau de la mici compromisuri şi te aduceau într-o stare de totală neputință şi inconştiență. Era o grea ispitire şi cernere.

Venea un caraliu şi-ți punea în față o hârtie sau două, îți dădea un creion sau un toc, şi trebuia să scrii că te lepezi de tot ce-ai gândit tu până atunci, şi de Dumnezeu şi de neam. Şi mulți credeau că dacă se leapădă doar cu gura, sau în scris, dar îşi mențin credința în suflet, pot merge mai departe aşa, cu nădejdea că îi va ierta Dumnezeu. Dar nu a fost aşa, dragii mei. Am văzut cu ochii mei această mare durere, foarte puțini erau cei care îşi reveneau. Majoritatea cădeau din cădere în cădere. Au fost ispitiți ca şi Mântuitorul pe Muntele Carantaniei li s-a pus în față libertatea, li s-a pus în față familia, bucuriile şi toate valorile înafara crucii şi a suferinței. Unii au cedat pentru o țigară sau pentru un blid de mâncare, ce ți se puneau înainte la anchetă. Erau acolo la anchetă, pe o masă țigări, erau pepeni, erau fructe. Şi ispititorul începea: „Ce te mai chinui? De ce nu spui ce ai pe inima ta, în mintea ta?” Nu prea foloseau ei cuvântul „suflet”, ei spuneau de „rațiune”. „Uite câte le pierzi tu, câte ai tu în față şi tu te lipseşti de ele. Spune, măi, dă-i aici, pe care-i mai ştii afară, în libertate, ca noi să-ți reducem chinurile. Uite, ai zece, paisprezece ani, douăzeci de ani de puşcărie. Noi avem putere să-ți reducem, în măsura sincerității tale şi a devotamentului pe care tu ni-l dovedeşti nouă”. Măi, şi te încântau aşa de frumos „bozgoreii” ăştia ai noştri, de parcă îți dădeau o limuzină şi te făceau să crezi ce spun ei.

Cred că lucrau şi cu putere satanică.

Lucrau cu toate puterile. Era o mare capcană. Pentru că ce se întâmpla apoi? Te rupeai la un moment dat, de cădeai în ispita lor, te rupeai şi de ai tăi, frații tăi de suferință, dar te rupeai şi de ei, în acelaşi timp. Pentru că în momentul în care nu mai puteai să le dai informațiile pe care le voiau ei, nu mai erai bun de nimic, te părăseau.Şi atunci te găseai părăsit şi de Dumnezeu, şi de lume. Şi foarte mulți dintre ei cădeau în disperare, cădeau într-o deznădejde, cădeau într-o durere, într-o supărare, de-şi pierdeau în scurt timp orice încredere şi convingere; îi cuprindea o boală, o tristețe, o mâhnire, şi aşa se stingeau, sărmanii.

Dar sufleteşte îşi reveneau?

Nu, de aceea zic. O lepădare mică atrage alta mai mare după ea. Nu-şi mai reveneau, puțini din ei care îşi mai reveneau. Şi pe aceştia îi țineau izolați, ca să nu aibă contact cu cei care puteau să-i pună pe o linie de plutire spirituală. Îi izolau acolo, în câteva celule, şi acolo îşi găseau sfârşitul în câteva luni. Meseria lor era să-i ucidă pe aceştia, pentru că deja cunoşteau prea multe din viața politică, din această viață satanicească de temniță. Şi dacă (pe unul ca acesta) nu-l putea folosi, îl şi omorau. Nu te omorau aşa, într-un timp mai scurt; te omorau într-un timp mai îndelungat, ca să te chinuieşti. Era sigur că ai să mori după un an sau doi, sau după jumătate de an, era sigur că trebuia să mori, dar să mori în chinurile cele grele şi lepădat de neam şi de credință aceasta era râvna lor. Cu cât lepădarea era mai puternică, cu atât şi moartea venea mai curând, pentru că omul acesta nu mai putea suporta şi durerea dinăuntru, şi durerea dinafară. Cei care nu s-au lepădat simțeau durerea numai înafară, dar înăuntru simțeau bucurie covârşitoare.

Îți trebuia probabil o pocăință ca a lui Petru ca să-ți revii.

Da, dar e şi mai greu pentru unul care nu are o temelie solidă a credinței. Au fost încercări foarte grele, dar de acum înainte vor folosi altele. Acum ei se muncesc ca să găsească o modalitate nouă de chinuire. Şi pentru că toate formele trupeşti, materiale s-au epuizat, încearcă altele la nivel nevăzut.

Şi credeți că n-au găsit?

Au găsit, într-adevăr, forma aceasta a sfârşitului prin chinurile îngerului digital. Acolo sunt nişte chinuri care aproape depăşesc limitele Piteştiului.

Păi se pot controla simțirile de la distanță. Măcar înainte duşmanul îl aveai în față. Aici nu ştii de unde te atacă.

Aici nu ştii niciodată cu ce mentalitate vin şi cu ce arme. Acestea ne sunt străine cu totul. Că iudeii merg mereu într-o ascensiune a metodelor, din ce în ce mai satanice şi mai diabolice şi mai tari asupra vieții umane. Încercările care vor veni, şi deja au început, vor fi aşa de puternice, că greu îți vei putea păzi mintea de înşelările lumii. Numai rugăciunea lăuntrică ne va păzi. Va trebui să iasă pustnicii din pustietăți şi să-i învețe pe creştini rugăciunea prin care să se păzească de năluciri şi înşelări, şi să îşi păzească mintea necontrolată. Încă mai sunt pustnici bineplăcuți lui Dumnezeu, neştiuți de nimeni, şi care se roagă pentru omenire. Călugări care stau nemişcați într-o chilie, nemişcați într-un bordei, sub pământ, în peşteri, şi de acolo nu ies, nu ies nici măcar să vadă răsăritul soarelui sau revărsarea apei de prin fața chiliei lui; nu are curiozitatea să vadă şi se înfrânează până şi de la această bucurie a contemplării naturii. N-au văzut călugării cum curg apele pe lângă chiliile lor; la fel trebuie să fie şi viața noastră ortodoxă. Va trebui să ne învățăm ochiul şi simțurile de a nu privi frumusețea materială a acestei lumi, pentru că vor veni multe înşelări.

Viața noastră ortodoxă este foarte duşmănită de Occidentul acesta, de aceea ne şi aplică ei atâtea metode diabolice. Dar noi mergem tot cu mucenicia; aşa mergem până la moarte şi nu renunțăm. Aşa a fost şi Piteştiul, şi Gherla, aşa a fost generația de tineri între 1948-1964, care au înfruntat cu bărbăție Fiara bolşevică. Şi prin ei s-a format temelia, esența vieții creştine, ca o oglindă vie pentru viața occidentală care este aşa de decăzută. Când noi muceniceam în partea aceasta a Răsăritului, Occidentul îşi vedea de ciocnirea paharelor, se bucura de suferința noastră, de toate chinurile şi morții pe care-i aruncau ca pe nişte cârpe lepădate. Dar tocmai jertfa Răsăritului îi va salva şi pe ei. Poporul nostru este un popor atât de frumos, de aur, încât şi Dumnezeu îl iubeşte şi nu-l lasă pradă căderilor cele mai grele, pentru că românii urcă munții, piscurile cele mai înalte, că să poată de acolo vedea frumusețea şi bucuriile raiului de dincolo.

Părinte, ce virtute sau faptă credeți că ne poate păzi în vremurile acestea şi cele care vor veni, ca să nu ne lepădăm?

Lepădarea de sine. Nu ne rămâne decât să ne luăm jugul lui Hristos, să ne luăm cămaşa Lui, toate chinurile Lui. Şi aşa ne va da bunul Dumnezeu şi darul rugăciunii. Sunt şi la noi oameni care cad, se prăbuşesc, dar sunt şi oameni care rămân în demnitatea lor, şi cu rugăciunile lor vrednice pe care le primeşte Dumnezeu, va fi salvat şi neamul acesta. Dar să nu ne găsim în nepăsare. Să nu ne ispitească toate aşa-zisele bucurii ale acestei vieți pământeşti. Noi trebuie să ne educăm de pe acum copiii, să ne formăm pe noi înşine, să putem posti, să ne putem ruga, să menținem o stare în care să nu ne părăsească Dumnezeu. Atunci când ne părăseşte Dumnezeu cădem în deznădejde. Păzirea de deznădejde este o chestiune foarte importantă. Să fim conştienți că omul este în orice moment pe treapta aceasta a ridicării. Nu-i a creştinului deznădejdea. Deznădejdea este numai a omului lipit de material.

Credeți că vom prinde vremurile apocaliptice?

Acum este de abia începutul durerilor. Dar va veni un război aprig, şi după război trebuie să fie acei 30 de ani de pace, după care se va încorona antihrist. Dar războiul deja a început. Noi suntem deja într-un război climatic şi biotronic. Nu vedeți cum pot ei provoca şi cutremure, şi inundații, şi secetă, şi incendii? Dar bunul Dumnezeu îi va păzi pe aleşii Săi. Îmi amintesc, pe front erau şi soldați cinstiți, jertfitori, şi alții care prădau casele oamenilor. Care era rezultatul? Toți cei care se lăcomeau la bogăția şi averea acestor necăjiți, întâlneau la vreo doi kilometri sau trei un bombardament de aviație şi toți aceşti oameni erau doborâți. Iar ceilalți mergeau fără grijă şi nu aveau nici o pierdere. Atunci m-am gândit eu: Uite, acesta este adevăratul popor român, în bunătatea lui, în dragostea lui.

Şi părintele Paisie Aghioritul spunea că temelia vieții duhovniceşti este să te gândeşti întâi la aproapele, şi mai apoi la tine. Într-o societate aşa decăzută moral, în criză şi sărăcie, cum vom mai putea împlini această temelie?

Măi, creştinii trebuie să învețe să renunțe, să dăruiască; să poată împărți puținul pe care-l au cu fratele. Numai aceasta este metoda de rezistență a noastră în fața vremurilor grele. Cu cât te apropii de aproapele tău, cu atât te apropii de Dumnezeu. Pentru că adevăratul om pe care trebuie să-l iubeşti nu este cel care merge în maşină şi în limuzină, ci cel care merge pe jos, bolnav, cu desagii goi. Aproapele nostru este cel în nevoie. Aici este aplicarea Evangheliei, nu expunerea în conferințe. Aplicarea noastră practică aceasta este: să putem ameliora cât mai mult suferințele, durerile, nu numai cele materiale, dar şi cele sufleteşti. Acum or să vină şi cipurile acestea şi alte metode de control al minții. Acesta este examenul cel mai greu prin care va trece omenirea. Acum va fi căderea şi pierzarea multora. Vor cădea toți cei care sunt legați de cele pământeşti. Nu poate să lase bogatul bogăția lui, maşinile, întreprinderile, casele şi toată averea, să-i spună creştinului că nu trebuie să ia cipul acesta. Câți dintre noi, creştinii, la ora aceasta suntem pe poziție de suferință, de răbdare şi de a purta crucea? Foarte puțini. Dar, ca întotdeauna, nu cei mulți duc poverile şi greutățile crucii, ci cei puțini, cei aleşi.

Dumnezeu să ne ajute în toate ispitele şi încercările care vin, cu tot curajul şi cu toată dragostea, pentru că toate acestea nu ne vor aduce decât bucuria cerurilor: „Veniți la mine toți cei osteniți şi eu vă voi odihni pe voi”. Amin!

Interviu luat de monahia Fotini şi publicat în revista “Atitudini” nr. 12, August, 2010