Pr. GHEORGHE CALCIU-DUMITREASA: „Mormîntul furat“ (De ce a fost ars trupul lui Mircea Eliade?)

Cînd am aterizat pe pămîntul american nu cunoşteam nici un nume de roman care să locuiască acolo, în afară de Arhiepiscopul Valerian, fie-i pomenirea de trei ori sfîntă, despre care aflasem că se exilase în Portugalia. Nu ştiam cine era noul episcop. Dar Biserica din America s-a făcut simţită, prin prezenta la aeroportul din New York a unei delegaţii de preoţi din partea Episcopiei, care mi-a dăruit o cruce veche şi frumoasă de argint, din secolul al XVII-lea, scrisă cu litere chirilice. Crucea îmi fusese trimisă de Maica Alexandra – Principesa Ileana a României, fondatoare şi stareţă a Sfintei Mănăstiri „Schimbarea la Faţă”. Mă aştepta un număr mare de romani cu steaguri. Această primire mi-a mai alinat pătimirile. Mulţi din cei care m-au întîmpinat erau foşti deţinuţi politici care mă cunoşteau. Mi-aduc aminte de Grigore Caraza, om cu suflet năvalnic, care a rupt semnul ce marca pînă unde puteau ajunge cei care aşteptau pe călători şi s-a repezit de m-a luat în braţe. Atunci mi-am dat seama cît de mulţi romani ajunseseră în America şi ce bine erau organizaţi – căci aflaseră că sosesc şi veniseră să mă primească.

Am aflat apoi de mulţi alţii, care locuiau în diverse părţi ale Americii. M-am bucurat să aflu că şi Mircea Eliade îşi are reşedinţa în Statele Unite, nu în Franţa, cum crezusem. De atunci am dorit să-l întîlnesc, mai ales că ştiam că el fondase Comitetul pentru Salvarea Părintelui Calciu şi voiam să-i mulţumesc. De fapt, această mulţumire era pretextul pentru a fi primit de el. Practic, nu ştiam cum să ajung la el, nu aveam curaj să mă mişc în imensitatea Americii. Eram speriat de toate, nu aveam maşină, nu ştiam să conduc şi mă simţeam în toate foarte stingher.

Vizită la Eliade

În februarie 1986 am fost invitat la Mircea Eliade. Locuiam în Cleveland. În acelaşi oraş era un legionar bătrîn, Victor Corbuţiu. Acesta m-a anunţat că fraţii doctori Ronnett vor veni cu maşina de la Chicago să mă ia pentru a-l vizita pe Eliade. Cred că măcar unul din cei doi doctori îl consulta din cînd în cînd pe Eliade. A mers şi Corbuţiu cu noi. Eram foarte emoţionat. Am fost primiţi imediat.

Mircea Eliade era aproape dărîmat. Nu cu mult înainte, biroul său arsese şi dezastrul acesta, cum îl numea el, îl afectase foarte mult. După cîte înţelegeam, manuscrisele fuseseră salvate, dar erau diferite note, frînturi din gîndirea lui, probabil, unele scrisori care arseseră parţial sau total. În orice caz, nu era chiar un dezastru. Prima parte a discuţiei s-a învîrtit în jurul incendiului care se pornise de la cenuşa pipei sale scuturate în coşul cu hîrtii. Eliade ne-a arătat unele manuscrise cu marginile arse, cuprins de jale, aşa cum o mamă ar arăta scutecele copilului ei mort. Purta nişte mănuşi de piele care îi lăsau numai vîrfurile degetelor descoperite şi cînd scria împingea creionul făcînd litere ascuţite, pentru că anchiloza degetelor nu-i permitea să rotunjească literele. Era extraordinar de dependent de soţia sa şi aproape la orice decizie pe care trebuia s-o ia, oricît de mică, o consulta. În acelaşi timp, doamna Eliade îl supraveghea cu o dragoste posesivă şi cu un devotament care nu se consumase în anii petrecuţi împreună.

Discuţia a revenit la mine. Eliade s-a mai încălzit puţin, considera că acţionase bine înfiinţînd acel comitet pentru mine, dar mă întreba dacă nu cumva, din cauza aceasta, Securitatea şi Ceauşescu fuseseră mai sălbatici faţă de mine. L-am asigurat că, dimpotrivă, ori de cîte ori o personalitate românească din Occident sau un oficial al unui stat din Vest se interesa de mine sau numai îmi pomenea numele, eventual vizita România, situaţia mea se îmbunătăţea. În perioadele în care nimeni nu mai pomenea de mine, deveneau foarte cruzi. Acest lucru l-a bucurat, fiindcă unii dintre romanii care-l vizitaseră îi spuseseră contrariul. Cu delicateţea lui, Eliade nu a pomenit nici un nume.

Încet-încet, conversaţia a devenit familiară, i-am povestit lui Eliade că se pornise o campanie de denigrare a lui Eminescu, începută de [rabinul] Moses Rosen şi la care, direct sau indirect, se raliaseră unii intelectuali care, convinşi sau oportunişti, negau valoarea poetului naţional. Eliade a rostit numele unor tineri intelectuali romani care-l vizitaseră, printre aceştia Adrian Păunescu. Mulţi dintre românii din exil, apropiaţi lui Eliade, îl mustraseră, deoarece îl primise de mai multe ori pe Păunescu. I-am spus cîteva lucruri despre Păunescu, fără a accentua prea mult ceea ce auzisem, fiindcă nu voiam să mă aşez în rîndul celor care îi reproşaseră lui  Eliade întîlnirea cu Păunescu.
Eliade avea o credinţă de ţăran

L-am rugat pe Mircea Eliade să scrie un articol despre Eminescu, nu unul apologetic, nici de apărare, ci unul aşa cum îl simţea el pe marele poet şi să-l publice în Cuvîntul Românesc. Mi-a spus că a mai scris despre Eminescu – nu ştiam atunci exact ce –, dar eu am stăruit şi mi-a promis că o va face. Credeam în forţa cuvîntului lui şi nici nu am avut vreo îndoială că va scrie articolul. Nici o clipă nu m-am gîndit că moartea lui era atît de aproape. Simţeam în el o forţă spirituală şi chiar fizică, dar poate mă amăgeam.

Corbuţiu şi cu fraţii Ronnet au început să-şi depene amintirile din studenţie şi, cum era şi firesc, au ajuns la Mişcarea Legionară, la unele amintiri comune. Eliade s-a angajat şi el în discuţie. Am observat că amintirile lui se învîrteau mai mult în jurul lui Nae Ionescu. Mai tîrziu, citind Memoriile  lui, am constatat că niciodată nu s-a dezis de Nae Ionescu şi am înţeles de ce a vorbit mai mult despre el. În orice caz, erau multe amintiri pe care le avea cu cei trei în comun şi care îmi dezvăluiau o generaţie de luptă şi de ideal aproape legendară. Oameni de o înaltă calitate intelectuală, gata de sacrificiu, morali şi devotaţi. Atunci l-am auzit pentru prima dată pe Corbuţiu spunînd că păcatul cel mai mare al elitelor legionare a fost încălcarea jurămîntului sărăciei de bună voie. Am fost şocat de afirmaţia lui, pentru că toţi legionarii pe care i-am întîlnit în închisoare, sau despre care am auzit, trăiseră doar  în persecuţie, în lagăre, în închisori ori fuseseră ucişi. Mă întrebam: oare cînd au avut ei timp să se îmbogăţească sau, dacă s-au îmbogăţit, ori au moştenit vreo avere, cînd au avut timp să se bucure de ea?

La un moment dat, cînd atmosfera devenise foarte destinsă şi chiar amicală, l-am întrebat pe Mircea Eliade dacă intelectualismul lui în problemele religiei sau cunoaşterea adîncă a religiilor orientale i-au afectat în vreun fel ortodoxia, mărturisindu-i că aceasta era întrebarea care ne chinuia pe noi, noua generaţie care trăiam în duhul ortodox, fie că eram preoţi, monahi sau laici. Eliade m-a asigurat cu tărie că nimic nu s-a mişcat în sufletul său din credinţa lui, că el şi-a construit o credinţă simplă, cît mai simplă, că a unui ţăran roman şi că aceasta temelie a rămas nezdruncinată în el.

A spus lucrul acesta cu simplitate şi foarte convingător. L-am crezut fără nici o urmă de îndoială. Ne-am despărţit liniştiţi. La plecare, Eliade mi-a promis un set complet al Istoriei Religiilor, care urma să apară în luna martie [1986]. Deoarece urma să plec în Europa, la nişte conferinţe, m-a invitat că la întoarcere să-i fac o nouă vizită şi să-mi iau şi volumele promise.

Incinerarea istoricului religiilor

După două săptămîni am primit de la doamna Eliade o scrisoare vehementă, în care mă acuza că i-am adus în casă nişte legionari, care l-au tîrît pe soţul ei într-o discuţie compromiţătoare; că el niciodată nu a fost legionar şi multe altele de acest fel. Încheia ameninţîndu-mă că mă va da în judecată. De fapt, nu am înţeles de ce se temea, din moment ce nu fuseserăm de faţă decît noi; nici un străin nu asistase.

I-am răspuns că nu eu i-am adus pe ei, ci ei pe mine şi că au făcut-o la cererea lui Mircea Eliade. Că eu nu-i cunoscusem pe fraţii Ronnett, nici nu ştiam de existenţa lor pînă în clipa în care mi i-a prezentat Corbuţiu, pe care îl cunoscusem la biserica din Cleveland; că amintirile pe care şi le-au împărtăşit nu erau legate de mine în nici un fel şi nu le cunoscusem pînă atunci. (Mă refeream la aminitirile lor personale, nu la cele de ordin mai general). Doamna nu mi-a răspuns, iar la întîlnirile noastre ulterioare, fie în America, fie în Europa a fost foarte prietenoasă.

Pe 23 Aprilie 1986, ziua Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe, patronul meu cel purtător de biruinţă, am aflat de moartea lui Eliade şi, de necrezut, de incinerarea lui. M-am tulburat foarte tare în inima mea. De ce m-a minţit? De ce nu mi-a spus că avea de gînd să se ardă. De ce mi-a spus că are o credinţă de ţăran, simplă, fără nici o urmă de orientalism? Un ţăran simplu nu se arde. Mi-aduc aminte că am scris atunci un articol în care i-am pus, postum pentru el, toate aceste întrebări cu oarecare brutalitate, acuzîndu-l.

În iunie m-am întors în America. Acum aveam obişnuinţa călătoriilor, puteam merge cu trenul, mă „descurcam” cu vocabularul redus englezesc pe care mi-l însuşisem. I-am făcut o vizită doamnei Eliade. Aveam mai multe lucruri să o întreb. Cea mai importantă întrebare era: „De ce l-aţi ars?”

Un prieten din Chicago mi-a dat o video-cameră, m-a învăţat cum s-o mînuiesc pentru a avea măcar acum pe peliculă o vizită la Eliade, fără Eliade. Am făcut cum am fost învăţat. Cînd am intrat pe strada lui Eliade am debitat toate banalităţile care se spun într-o astfel de peliculă: cum pe strada aceea venea istoricul religiilor la căminul său, cum intra pe poartă, etc., toate locurile comune care seacă emoţia reală a unei asemenea vizite în care dramatismul cel mai mare era incinerarea lui. Doamna m-a primit cu bunăvoinţă, am trecut în fugă cu aparatul prin cele cîteva camere, apoi am intrat în salon, care fusese amenajat de doamna Eliade ca un fel de cameră sfîntă în care, pe un cămin special, se afla într-o firidă o fotografie a lui Eliade. De o parte şi de altă ardeau două lumînări; alte cîteva obiecte care aparţinuseră celui dispărut. O atmosferă păgînă, orientală: Eliade devenise un fel strămoş zeu, un soţ zeificat.

Doamna mi-a spus că acolo îşi face ea rugăciunea (probabil se ruga lui Mircea). Am întrebat-o: «De ce l-aţi ars, doamnă?» Mi-a răspuns că, de mai mulţi ani, cînd se plimbau seara, treceau pe lîngă o capelă foarte frumoasă, unde era un cenotaf şi aşa au hotărît ei că primul care va muri să fie ars de supravieţuitor, iar al doilea să lase prin testament să fie ars. Atunci am crezut-o şi l-am acuzat pe Eliade pentru hotărîrea luată şi pentru că a evitat să-mi spună adevărul.

Am ajuns acasă la prietenul meu. A scos caseta pentru a o viziona. Nu se imprimase nimic pe casetă. Uitasem să scot capacul de pe obiectiv. Atunci am crezut că Sf. Gheorghe nu mi-a permis înregistrarea ca o pedeapsă că nu am avut curajul, atunci cînd Eliade mi-a vorbit despre credinţa lui simplă  de ţăran, să-i fi spus: Domnule Profesor, nu aţi vrea să mergem puţin în camera alăturată să  vorbim numai între noi? Şi să-l fi spovedit. Acum cred altceva. Mă voi explica.

După ani de zile, după ce dintre protagoniştii acestui articol, Eliade şi soţia lui, dr. Alexandru Ronnett şi Corbuţiu au trecut la cele veşnice şi am rămas numai eu şi Mircea Ronnett, în martie 2003 am vizitat cimitirul din Paris şi am rejudecat toate cele întîmplate într-un mod diferit.

M-am întrebat de ce Eliade ne-a lipsit de mormîntul său, la care să fi putut noi merge. Încet-încet şi-a făcut drum în mintea şi în inima mea gîndul că poate nu era el cel atît de vinovat, cît cei din jurul său care l-au tîrît într-o aventură nefericită, profitînd de boala şi de durerea doamnei Eliade. Apoi mi s-a strecurat îndoiala că acestea s-au făcut cu  acceptul lui. Poate că a fost un fel de complot al unora din cei îndureraţi de moartea lui, care au crezut că vor capta astfel «energia» lui prin procedee orientale. Pînă atunci, spiritul lui Eliade nu mă tulburase în nici un fel. Era ca şi cum totul se încheiase între noi. Eu făcusem greşeala de a nu-l chema la spovedanie şi el mi-a ascuns intenţia de a se arde. Greşisem amîndoi. După schimbarea direcţiei gîndirii mele, a început să mă bîntuie amintirea lui, să-l visez.

Un articol şi o fotografie

Atunci s-au petrecut două lucruri care mi-au arătat că, într-adevăr, între mine şi sufletul lui Mircea Eliade se stabilise o legătură prin voia lui Dumnezeu şi că drumul pe care mergeam eu în aprecierea întîmplării legate de arderea lui era o bună cale. Cineva mi-a trimis prin un articol scris de Culianu, un discipol drag lui Mircea Eliade (după cum afirma Culianu şi cei care l-au cunoscut). Interesant este că Mircea Eliade, la întîlnirea noastră, deşi a vorbit de mai  mulţi romani, nu a pomenit niciodată numele lui Culianu.

Motivul arderii lui Eliade, fapt care pe noi, ortodocşii români, ne tulbură, va rămîne o taină pe care o vom şti după moartea noastră, cînd Dumnezeu ne va descoperi lucrurile neştiute.
Culianu şi-a scris articolul pe baza notărilor din jurnalul său personal. Îmi este greu să rezum articolul lui, de aceea îl ataşez la articolul meu şi rog pe cititori să facă un efort să-l citească. Articolul este foarte bine scris, sentimentul de dragoste al autorului şi al celorlalţi este aproape apăsător. În articol este descrisă agonia şi moartea lui Eliade. Autorul insistă pe o anumită atmosferă cu puternică influenţă orientală, amintind de despărţirea lui Buda de ucenicii săi. Din această cauză, şi-a subintitulat articolul Mahaparinirvana.

Atmosfera de misticism oriental, cu unele aluzii la Iisus, amestecul sincretist al religiilor, credinţelor şi cultului, toate pledează pentru un aranjament determinat de jalea celor care se despărţeau de cel care fusese centrul  vieţii lor intelectuale şi, într-un sens, spirituale.

Exact în aceeaşi perioadă am mai primit un semn de la Eliade. După 15 ani de la vizita la Eliade, Mircea Ronnet mi-a arătat cîteva fotografii făcute cu ocazia acelei întrevederi, în care apăream şi eu şi profesorul. Nu ştiam nimic despre aceste fotografii, iar Ronnett le descoperise întîmplător, căci uitase de ele. Unele dintre ele erau foarte semnificative pentru mine, care mi-am putut aminti exact momentele în care au fost făcute. Era un mesaj ilustrat de dincolo de mormînt, un semn îmi întărea noua convingere în privinţa arderii lui Eliade. Erau exact în zilele în care îmi colaţionam datele privind vizita despre care vorbesc şi îmi dădeam seama că nu mai aveam nici o fotografie a acestui eveniment. Fotografia cu el cu pipa în gură este una cunoscută de mulţi. Cea în care eu întind mîna peste masă spre istoricul religiilor surprinde momentul în care el ne arată un fascicol din ultima sa istorie, dactilografiat. Atunci a răspuns la întrebarea mea: „Am o credinţă  de  ţăran simplu.”

Şi în prima, şi în a doua fotografie, faţa lui Eliade arată sinceritate şi nimic din ea nu exprimă o jenă care, dacă m-ar fi minţit, s-ar fi văzut. Privind fotografiile şi amintindu-mi la fel de fotografic clipele de atunci, m-am convins că Eliade nu m-a minţit. Figura lui este a unui om care nu a minţit niciodată. Niciodată cineva nu a afirmat despre el că ar fi capabil să spună un neadevăr. Devotamentul celor care au stat în jurul său în perioada agoniei – de pildă, decanul Gamwell a stat şapte ore în picioare pe culoarul spitalului – nu putea avea loc în inima unor oameni care ar fi avut îndoieli referitoare la cinstea lui Eliade. Nu pot invoca iarăşi, nici un complot conştient pentru a acţiona dincolo de afirmaţia ortodoxiei sale. Cred mai curînd că cei care îl iubeau şi care nu aveau deloc «o credinţă simplă de ţăran», au uzat de mirajele orientalisnului pentru a nu-i pierde «energia».

Concluzie: Eliade a fost ars fără voie

Am văzut filmul lui Paul Barbăneagră, în care autorul vorbeşte cu profesorul Eliade pe străzile Parisului, îmbinînd înţelepciunea unor intelectuali cu semnificaţiile mistice ale capitalei Franţei, în care, spre deosebire de alte opere de ficţiune ale profesorului, lumea nu mai apare ca un camuflaj, ci mai curînd ca un conglomerat de simboluri, unele tainice pînă la a nu putea fi descifrate, altele mai la îndemîna noastră. Doi oameni care înţeleg misterele lumii şi ale vieţii, le acceptă şi nu se sperie de ele.
Un ultim cuvînt: Culianu spune că au avut loc slujbe de pomenire a sufletului lui Eliade, aproape în toate bisericile ortodoxe româneşti din America. Acesta este un adevăr parţial.

Sigur, toţi preoţii, în orice caz, foarte mulţi, l-au pomenit pe Eliade, dar nu în slujbe speciale, ci în pomenirile obişnuite, pentru odihna sufletului său şi pentru iertarea păcatelor sale şi a faptului că s-a ars. Nimeni nu a pus la îndoială ideea că arderea lui s-a făcut cu asentimentul lui. Probabil, cei mai mulţi au crezut că cerut asta prin testament. Eu am fost primul care am aflat din gura doamnei Eliade că a fost vorba de o înţelegere între ei doi. Dacă slujitorii bisericii ar fi avut o cît de mică îndoială în privinţa arderii de bună voie, ar fi acţionat ca pentru o moarte obişnuită, dubiul operînd în favoarea lui.

La înmormîntarea lui Mircea Eliade a participat şi părintele Pavel Simion din Chicago, nu ca slujitor, ci ca un compatriot. A rostit şi el o simplă rugăciune, dar nu a participat în nici un fel la înhumarea în care toate s-au amestecat ca într-un fel de religie Bahai.

Eu cred că Eliade a fost ars fără consimţămîntul lui, dintr-un exces de dragoste rău înţeleasă a unora din discipolii săi, în care s-a lăsat atrasă şi doamna Eliade. În consecinţă, mă rog pentru el că pentru un om cu moarte şi înmormîntare normală şi îl pomenesc la un loc cu toţi cei care au crezut şi au contribuit la cunoaştere şi s-au constituit în lumini ale neamului nostru.

Pr. GHEORGHE CALCIU

*

Apendice: Ultimele clipe ale lui Mircea Eliade – Mahaparinirvana -, de Ioan Petru Culianu

Acest articol este un fel de preambul la articolul meu despre MORMÂNTUL FURAT. După ce am vizitat cimitirul din Paris, convingerea mea este că dorinţa lui Mircea Eliade de a se arde, nu a fost, de fapt, dorinţa lui. Nu urmăresc să reabilitez o mare personalitate ca Eliade numai pentru că este mare. La început, vreme de ani de zile, l-am acuzat că ne-a lipsit de un mormînt la care să mergem, de unde şi titlul articolului.

Vă rog să citiţi cu atenţie articolul lui Culianu, care mi-a întărit convingerea că Eliade a fost corect cînd mi-a afirmat că are o credinţă ortodoxă simplă, spre compensarea intelectualismului său de istoric al religiilor. (Preot G. C.)

După trei săptămîni de şedere la Chicago, seara de luni 14 Aprilie este a doua pe care n’o petrec împreună cu Mircea şi Christinel Eliade. Studenţii de la Disciples of the Divinity School House, unde sunt găzduit, au lunea o cină în comun. Contrar aşteptărilor mele, cina se termină la şapte. Aş mai avea timp să trec pe la ei, cu pretextul de a mînca împreună un cantalup. De o săptămînă, Mircea Eliade are dureri crepusculare atroce în coşul pieptului şi e cuprins de o ciudată oboseala. În primele două săptămîni după venirea mea am lucrat amîndoi cu spor la diverse lucruri – între altele la trierea materialelor salvate din incendiul care i-a devastat parte din biroul din Meadville Theological Seminary la 18 Decembrie, 1985. În fond, paguba materială a fost redusă: toate hîrtiile importante au fost salvate. Au pierit cărţi şi scrisori numai. Pentru Mircea Eliade, însă, incendiul a avut o altă semnificaţie. Mi-a repetat de atîtea ori că lumea este un camuflaj, că e plină de semne care trebuie descifrate cu răbdarea unui ghicitor în pietre, încît cred că-l înţeleg. Se gîndeşte oare la romanul Lumina ce se stinge, la focul care consumă biblioteca şi pe savant cu ea?

Jurnal, 4 aprilie 1986, despre seara petrecută la Christinel şi Mircea Eliade, împreună cu fiziciana Sanda Loga: “M. E. citeşte foarte mult despre Life after Life – Viaţa după viaţă – şi e convins că moartea e un “semn de lumină”. Repetă asta de mai multe ori. Chr. şi S.L. numesc autorii a două cărţi care au adunat mărturiile unor oameni scăpaţi ca prin minune de la moarte. De fapt, de 30 şi mai bine de ani, aceasta e una din marile teme ale literaturii sale.

Jurnal, 5 aprilie: “Oare pe cine încearcă să convingă de cele de mai sus, pe noi, ori pe sine însuşi? Pe amîndoi, cred. Şi poate că universul conţine, printre altele, şi acest vicleşug: că dacă cineva îşi construieşte un “palat în ceruri” – orice fel de palat! – se va duce să locuiască acolo în eternitate. Poate că totuşi paradisele există. Cît despre infern, nu sunt sigur: infernul ar putea fi doar uitare. Deşi, un bun muncitor probabil că va reuşi să-şi clădească şi un infern dincolo”.

Duminică după prînz ne-am plimbat împreună ca să admirăm florile abia răsărite pe peluze. (Mircea Eliade admira peluzele americane şi lărgimea străzilor: “Aici poţi respira, nu e înghesuit ca în Europa”.) Mi-a părut iarăşi cum îl ştiu de mai bine de zece ani, fremătînd de curiozitate pentru orice, iradiind din toată fiinţa un amestec unic de bunătate, tensiune intelectuală, pace şi seninătate. Nu a părut nici obosit, nici deprimat. În cadrul schimburilor active de cărţi care au loc începînd din seara venirii mele, îi promit să-i caut pentru a doua zi nuvela Ligheia de Tomasi di Lampedusa.

Împreună cu nu mai puţin celebrul filosof David Tracy, numit de curînd Service Distinguished Professor, Christinel şi Mircea Eliade sînt centrul serii. Pentru prima dată în ultimele zile, el cinează fără dureri. Suntem cu toţii optimişti, cu atît mai mult cu cît ultimele analize, făcute în urmă cu vreo două săptămîni, au fost perfecte. Satisfăcut, mă întorc acasă cu gîndul că Marţi vom relua lucrul şi că, poate, Mircea Eliade va renunţa la spaima de magnetofon şi va începe să dicteze o nuvelă. Durerile care l-au chinuit pînă acum nu pot fi decît una din nenumăratele şicane ale artritei, aceeaşi care-l împiedică să scrie.

Luni 14 aprilie, după ora 7 seara, studenţii sînt angajaţi în lungi convorbiri telefonice, astfel încît linia nu e liberă vreme de o jumătate de oră. Telefonul la care Christinel răspunde de obicei sună în gol. O invitaţie de ultimă oră? Puţin probabil. Telefonul este iarăşi luat în primire de o studentă. Camera mea e invadată de sunete de clopot mai puternice ca deobicei. (Christinel mi-a explicat că la capela de alături există un carillon pe care tinerii exersează. Dar acestea sunt glasuri de clopote mari, care răsună adînc în clădire). Încerc să-mi alung gînduri sinistre. Fără îndoială, trebuie să existe o explicaţie simplă pentru absenţa lor de acasă; de exemplu, s’au dus la Quadrangle Club să cineze. Dar acolo se duc doar miercurea. Încă de două ori telefonez fără răspuns. După opt, telefonul meu intră în pană. Încerc pînă la zece să-l animez, dar fără rost.

Marţi la ora nouă, de cum intru în birou, sunt informat de directoarea administrativă a facultăţii că mi-au găsit un apartament. Alerg să închiriez o maşină, la ora 11 cînd mă întorc să iau lucrurile, găsesc o notă în uşă: Christinel se afla în spital, Mircea Eliade este în Intensive Care Unit în urma unui atac de congestie cerebrală. La 11:30, intru pe uşa rezervei D 505 de la etajul 5 al spitalului universitar Bernard Mitchel, unul dintre cele mai bune din lume. Cu mîna lui Christinel în mîna lui stîngă, Mircea Eliade îi zîmbeşte, apoi îmi zîmbeşte cu aceeaşi căldură care este numai a sa. Ne înţelege perfect, dar nu poate vorbi: atacul i-a atins partea stîngă a creierului, nu se ştie cît de grav. Partea dreaptă a corpului îi este, probabil temporar, paralizată.

Christinel mă ia deoparte şi îmi povesteşte că Luni, în jurul orei şase, Mircea Eliade i-a cerut cartea lui Emil Cioran – Exercises d’admiration [publicată cu puţin înainte în Franţa] şi s’a aşezat în fotoliul său preferat de catifea verzuie ca să citească. Zece minute mai tîrziu, stătea în fotoliu zîmbind nemişcat, cu cartea deschisă în braţe. Crezînd că e vorba de o glumă, Christinel l-a chemat o dată de două ori, fără răspuns. A alarmat imediat buni prieteni, pe profesorul Lacoque şi pe soţia sa, iar salvarea l-a transportat la spital în nu mai mult de douăzeci de minute.

Doctorii erau optimişti: desigur, următoarele zile aveau să fie hotărîtoare, dar congestia părea relativ uşoară. Şansele să se restabilească complet erau, în acea primă zi, de 50%. Dovedind un devotament pe care aveam să-l înţeleg în cele aproape opt zile de veghe la căpătîiul lui Mircea Eliade, lîngă rezervă se aflau deja decanul facultăţii, profesorul Frank Gamwell, David Tracy, Wendy O’Flaherty, fiziciana Sanda Loga, mai tîrziu profesorul Jerry Brauer, profesorii Joseph Kitagawa şi Eveline Kitagawa, Paul Ricoeur cu soţia şi mulţi alţii.

În tot acest timp, Mircea Eliade e alert, îşi potriveşte ochelarii ca să recunoască vizitatorii, zîmbeşte şi, mai ales, îi propune soţiei sale un joc, care va fi şi ultimul său gest înainte de a-şi pierde definitiv cunoştinţa: îi arată verigheta, prinsă cu o sîrmă verde ca să nu-i alunece de pe deget, îi strînge afectuos mîna, pune verigheta sa alături de a ei, încearcă să-i ducă mîna la buze ca să i-o sărute. În rezervă nu se varsă lacrimi. Christinel şi le şterge afară, iar lîngă el rosteşte fără încetare încurajări.

Ştiu că mulţi oameni sunt, ca şi mine, profund legaţi de Mircea Eliade. Dar purtarea prietenilor săi americani este uimitoare: decanul Gamwell şi David Tracy îşi vor anula fiecare o călătorie, petrecîndu-şi ziua întreagă la spital. Iar măsura devotamentului lor avea să se vadă în zilele următoare. Profesorul Nathan Scott, un venerabil pastor anglican de culoare, fost coleg al lui Mircea Eliade, e anunţat de internarea acestuia şi sfătuit să nu vină încă la Chicago. Mircea Eliade a lăsat dispoziţie ca el să-i administreze extrema uncţiune, ca semn de înfrăţire între rase şi religii. Deocamdată încă Mircea Eliade pare în afara oricărei primejdii. Zilele următoare vor fi cruciale, dar suntem foarte optimişti. Christinel e hotărîtă să-l vegheze în fiecare clipă, iar el însuşi, deşi incapabil s’o spună, pare decis să se recupereze.

Relatarea tuturor acestor fapte şi nume are, după cum cred, importanţa ei în economia biografiei lui Mircea Eliade. Transparentă dintru început (cine nu-şi aminteşte de paginile din Memorii vorbind de pătrunderea copilului într’o cameră plină de mister, pagini pe care Saul Below le-a citit în faţa celor peste 1200 de oameni adunaţi la serviciul funerar?), existenţa lui Mircea Eliade trebuie să-şi găsească o cronică exactă pînă în ultimele clipe. Mai mult, nici un amănunt al acestor opt zile de veghe nu e lipsit de sens. O moarte nu seamănă cu alta, deşi, probabil, există anumite modele cărora toate morţile li se conformează mai mult sau mai puţin. Moartea ciobanului din Mioriţa nu e la fel cu aceea a Doamnei Bovary, iar crucificarea lui Iisus nu seamănă cu sfîrşitul lui Budha, cunoscut sub numele de paranirvana.

Jurnaliştii l-au numit deseori un mare solitar. Corectă în ce priveşte opera lui, judecata este cît se poate de nedreaptă cu referire la viaţă (şi la felul morţii) lui Mircea Eliade. A afectat direct sute de conştiinţe, poate mii; şi indirect sute de mii. Toate se întîlnesc acum într’un moment de solidaritate care îi transformă sfîrşitul într’o ceremonie patetică, dar nu tragică. (Aveam să înţeleg acest lucru abia peste cîteva zile. Însăşi moartea lui semăna pace.)

Dintru început, devotamentul tuturor prietenilor a fost mişcător; pentru a da un singur exemplu: într’una din zile, decanul Gamwell a stat nu mai puţin de şapte ore în picioare, nemişcat, în coridorul spitalului, fără a-şi manifesta în nici un fel prezenţa, de teamă de a nu stingheri. Mulţi s’au perindat în pelerinajul necurmat, sfidînd toate regulile secţiei de reanimare (Intensive Care Unit), deseori spre disperarea personalului.

Optimismul nostru a durat trei zile, în care starea lui Mircea Eliade părea uneori să se îmbunătăţească atît de mult, încît nu aveam îndoieli asupra însănătoşirii. Joi la 7:30 dimineaţa a răspuns perfect examenului neurologic, dar mai tîrziu şi-a pierdut coordonarea, dînd semne că nu mai era în forma de dinainte. Acesta nu mai era un motiv pentru a pierde speranţa: doctorii explicaseră că o congestie produce întotdeauna edem cerebral; perioada cea mai dificilă pentru bolnav este retragerea edemului, care durează circa trei zile. Abia după aceea se poate constata mărimea daunelor, vindecarea completă nefiind nicidecum exclusă.

Deşi vineri la prînz Mircea Eliade nu mai deschidea ochii (funcţiile inimii, vizibile pe ecran, fiind însă excelente), totul părea să corespundă previziunilor medicale. Mi-am ţinut seminarul între 1:30 şi 4:30, iar înainte de 5 m’am întors la spital fără nici un fel de presentimente, convins că lupta lui Mircea Eliade, cu ajutorul devotamentului nesfîrşit al lui Christinel şi cu sprijinul acelor prieteni minunaţi care-i vizitau neîntrerupt, avea să se încheie cu bine. Dimineaţa începusem să-i spun lui Mircea Eliade acea poveste pe care i-o promisesem în plimbarea care avusese loc duminică 13 aprilie la ora două. Înainte de prînz, Christinel îi citise din propriile lui nuvele, pe care Mircea Eliade le recitase cu puţine zile înainte. (A fost singura dată cînd am auzit de la el o apreciere pozitivă asupra propriei sale opere, mai ales asupra nuvelei Ivan, în care e vorba despre o moarte asupra căreia există “evidenţe mutual contradictorii”. Mircea Eliade repeta formula cu satisfacţie, remarcînd că, în fond, nu se ştia dacă personajul – un elev TR în război – a murit sau nu.)

Vineri la ora cinci trăiesc probabil clipa cea mai zguduitoare după lungii ani în care existenţa lui Mircea Eliade fusese pentru mine o garanţie a ordinii lumii: Christinel îmi comunică plîngînd că analizele aduseseră dovada unui cancer în curs de generalizare; că profesorul se afla în comă şi că moartea sa era o chestiune de zile, poate de ore. De aici încolo a început Marea Veghe, în care s’a desluşit taina morţii lui Mircea Eliade: a fost moartea unui Buddah, mahaparinirvana.

În intervalele cît a rămas singură cu el, Christinel i-a vorbit. (După ea, Mircea Eliade a continuat să-i zîmbească dincolo de noaptea cunoştinţei care l-a învăluit definitiv Vineri.) Nu ştiu ce i-a vorbit. Sunt un martor parţial, care i-a privit pe ceilalţi, mai ales pe Christinel, cu admiraţie şi compasiune, imaginînd doar imensa ei durere. Dar pot relata cu certitudine numai anumite părţi ale Marii Veghi, cele privitoare la relaţia mea cu Mircea Eliade, cu Christinel şi cu ceilalţi prieteni.

Vineri spre seară, rămas singur cu el, am continuat să-i povestesc nuvela Ligheia. Mitologia ei, cu profesorul La Ciura îndrăgostit de sirena Ligheia, supravieţuitoare a epocii elene în marea cea mai albastră a lumii, corespundea oarecum trecerii pe care Mircea Eliade se pregătea s’o facă.

Christinel a rămas toată noaptea şi ziua după ea neclintită în rezerva 505, mînă în mînă cu Mircea Eliade. L-am vegheat şi eu, năruit, sprijinindu-mă de perete. Îmi fusese relativ uşor să fiu optimist, atîta vreme cît exista speranţă; acum totul căpăta o altă dimensiune, neaşteptată: Mircea Eliade avea să dispară din orizontul fiinţelor certe. Numai gîndul, răsărit la capătul acestei nopţi, cum că ne aflăm în parinirvana, avea să-mi aducă pace: era timpul cînd discipolii şi prietenii adunaţi din întreaga lume aveau să soarbă ultimele picături de viaţă din trupul care, pînă nu de mult, adăpostise un Mare Suflet.

Sîmbătă 19 Aprilie, după amiază, soseşte Nathan Scott de departe. În faţa cîtorva prieteni strînşi lîngă Christinel în rezervă, îi administrează cu voce vibrantă extrema uncţiune şi rosteşte, secundat de David Tracy şi de Frank Gamwell, rugăciuni pentru eliberarea sufletului.

Inima lui Mircea Eliade funcţionează încă normal. Îmi trebuie mult timp ca să înţeleg ce se întîmplă: profesorul le dă timp discipolilor să vină. Charles Long, unul din primii săi elevi, a ajuns la Chicago de departe; la fel Bruce Lincoln, unul dintre ultimii şi cei mai dragi studenţi, colegul meu de clasă din 1975. Telefonul din secţia de reanimare sună din toate părţile lumii, călcînd încă o dată toate regulile spitalului.

Marţi dimineaţa ies ca să fac cîteva curse pentru Christinel, care n-a mai părăsit nici o clipă spitalul de vineri. La întoarcere, Wendy O’Flaherty mă cheamă în lăuntrul rezervei: la orele 9:15 ale zilei de 22 aprilie, presiunea arterială a lui Mircea Eliade a căzut, dar inima aceasta formidabilă, nu numai mare, ci şi rezistentă, încă mai pîlpîie. Wendy ştie că n’aş fi putut să-mi iert niciodată absenţa de lîngă profesor în ultima clipă. Îmi spune că Mircea Eliade a avut şi această ultimă buntate: mi-a aşteptat întoarcerea. Tot mai rare, bătăile pulsului se încheie la 9:40. David Tracy şi Frank Gamwell rostesc o ultimă rugăciune. Parinirvana a luat sfîrşit.

Desigur, lumea nu va mai fi niciodată aceeaşi fără Mircea Eliade. Dar am înţeles, după o noapte de disperare, că în cele cinci zile ale veghii Mircea Eliade înfăptuise o minune. Prietenii şi discipolii săi se întîlniseră în acest timp acolo, solidari cu Christinel şi întărindu-şi legăturile unul faţă de celălalt. În mahaparinirvana, timpul adunării înainte de marea trecere, există o mare înţelepciune. Şi din nou îmi aminteam de vîrsta de 24-25 de ani, cînd credeam că descifrez în zîmbetul lui Mircea Eliade cunoştinţa misterelor universului.
Poate că, într’adevăr, se petrecuseră lucruri tainice privitoare la soţia sa care-l veghease cu devotament eroic; la schimbarea de sentimente şi gînduri între prietenii nedezlipiţi de ea; la soarta şi, poate, la misiunea lor. Timpul adunării fusese, poate, şi un timp de probă.

Deşi ochii mi se înnegurează din cînd în cînd, deşi lumea va arăta cu totul altfel fără Mircea Eliade – totuşi i-am acceptat moartea cu împăcare. Miercuri la ora două a fost cremat pe Woodlawn Avenue colţ cu strada 67, între două pasaje din înţelepciunea lui Iisus Sirach şi Apocalipsa lui Ioan. David Tracy a citit o pagină din Mitul eternei reîntoarceri.

Slujbe pentru odihna sufletului au fost rostite în toate bisericile ortodoxe din America. Organizat din umbră de David Tracy, serviciul memorial care a avut loc în enorma Rockfeller Chapel din Hyde Park, campusul universităţii din Chicago, a fost, după mărturisirea unui bătrîn profesor, cea mai frumoasă slujbă la care asistase vreodată. În locul elogiilor, Saul Bellow, Paul Ricouer, Wendy O’Flaherty şi subsemnatul au citit fragmente din opera lui Mircea Eliade în cele trei limbi în care acesta a scris pînă la sfîrşitul vieţii: română, franceză şi engleză. Charles Long a explicat esenţa Marii Veghi, care nu era numai rezultatul iradierii universale a celor peste cincizeci de cărţi ale profesorului, ci şi a necrezutei sale bunătăţi. Nathan Scott (cine a spus că ar putea deveni cel mai grandios arhiepiscop de Canterbury?) a încheiat o tînguire despre sufletul Dreptului care se afla în mîna Domnului.

Înţeleptul se află în pace, căci Dumnezeu l-a încercat ca aurul în cuptor, îngînă poporul adunat în biserică.

În fond, continui să-mi repet de ani de zile, dacă lumea aceasta este un camuflaj, aşa cum mi-aţi spus de atîtea ori, Mircea Eliade, atunci sînt fericit că am trăit în aceeaşi taină în care aţi trăit dumneavoastră.

Ioan Petru Culianu