„Dar tu, fiul omului, să nu te temi de ei, nici să sperii de cuvintele lor, fiindcă sunt neîncrezători şi distrugători faţă de tine, şi tu locuieşti cu nişte scorpioni” (Iez. 2:6). Se vede clar cât de răi sunt oamenii la care este trimis să propovăduiască cel care este sfătuit să nu se teamă. Şi pentru că cei răi întotdeauna săvârşesc nelegiuiri împotriva celor care grăiesc cele bune şi îi ameninţă şi cu alte nelegiuiri, din cauza celor pe care aceia le săvârşesc, îi spune: „Să nu te temi de ei”, şi din cauza ameninţărilor, adaugă: „Nici să nu te sperii de cuvintele lor”. Or, desigur, pentru că cei răi aruncă relele lor pe seama celor buni şi defăimează întotdeauna faptele acestora, profetul care le este trimis primeşte îndemnul ca nici să nu se sperie de cruzimea lor, nici să nu-i fie frică de cuvintele lor. Aşadar, prin ceea ce se spune: „Să nu te temi”, profetului îi este dată autoritate pentru propovăduire. Şi, pentru că toţi care trăim în Dumnezeu suntem instrumentele adevărului, astfel încât adesea mi se vorbeşte prin altul şi adesea altora li se vorbeşte prin mine, între noi, astfel trebuie să fie autoritatea cuvântului cu privire la cele bune, încât şi cel care conduce să spună liber adevărul, şi cel care este supus să nu refuze să exprime, cu smerenie, bunele sale remarce. Prin urmare, binele care este spus de inferior superiorului este bine cu adevărat, dacă este spus cu smerenie. Căci dacă dreptatea gândirii a pierdut smerenia vorbirii, înţelesul se alterează, de la rădăcină la ramură, de la gând la cuvânt. Adică, această alterare nu este din ramură, ci din rădăcină, fiindcă, dacă inima nu se umflă, vorbirea nu ajunge arogantă. Aşadar pentru a vorbi, superiorul trebuie să aibă o autoritate plină de smerenie, iar inferiorul trebuie să aibă o smerenie plină de libertate. Dar adesea, la oameni chiar şi buna rânduială a vorbirii se tulbură, după cum am spus pe larg mai înainte. Uneori un om vorbeşte cu o trufie fără margini şi crede că vorbeşte cu autoritate, alteori altul tace dintr-o teamă prostească şi gândeşte că tace din smerenie. Acela, fiind atent la rangul său de conducător, nu-şi dă seama de aroganţa sa; acesta, cugetând la poziţia sa de supus, se teme să spună ceea ce gândeşte că este bine şi nu-şi dă seama cât de vinovat se face faţă de iubire, tăcând. Astfel, trufia se îmbracă în haina autorităţii, iar frica omenească, în haina smereniei, încât adesea nici acela nu poate să se gândească ce este dator înaintea lui Dumnezeu, şi nici acesta, ce este dator aproapelui său. Acela, de vreme ce-i priveşte pe cei care-i sunt supuşi şi scapă din vedere pe Cel Căruia toţi ne supunem, se ridică în îngâmfare şi se făleşte cu aceasta, luând-o drept autoritate. Acesta, de vreme ce uneori se teme să nu piardă favoarea superiorului şi prin aceasta să suporte un anumit necaz în această viaţă, ascunde ceea ce gândeşte că este drept şi, tăcut în el însuşi, numeşte smerenie această teamă de care este constrâns. Dar pe cel căruia nu vrea să-i spună nimic, tăcând, îl judecă în gând, şi astfel se face că – prin cele în care se socoteşte smerit – trufia sa este agravată. Deci întotdeauna trebuie să se distingă libertatea de trufie şi smerenia de teamă, ca nu cumva teama să ia forma smereniei, iar trufia, pe cea a libertăţii. Iezechiel, pentru că era trimis să vorbească nu numai poporului, dar şi bătrânilor poporului, ca nu cumva, neprevăzător, să socotească teama drept smerenie, este sfătuit că nu trebuie să se teamă, de vreme ce i se spune: „Să nu te temi de ei”. Şi ca să nu se sperie de denigrările lor, adaugă: „Nici să nu te sperii de cuvintele lor”. De ce nu trebuie să se teamă de cuvintele denigratorilor? Motivul este adăugat imediat: „Fiindcă sunt neîncrezători şi primejdioşi faţă de tine, şi tu locuieşti cu nişte scorpioni”. Acei oameni către care era trimis să le vorbească ar fi fost de temut, dacă ar fi fost plăcuţi Dumnezeului Atotputernic prin credinţa şi lucrarea lor. Dar, pentru că sunt neîncrezători şi primejdioşi, defăimători în cuvintele lor, nu sunt de temut. Că este o mare prostie să căutăm să fim pe placul celor despre care ştim că nu sunt plăcuţi lui Dumnezeu. Însă trebuie să avem teamă şi respect faţă de judecăţile drepţilor, fiindcă aceştia sunt mădularele Dumnezeului Atotputernic şi cei pe care aceştia îi osândesc pe pământ, Domnul îi respinge din cer.

Denigrarea noastră de către cei răi presupune încuviinţarea de către Dumnezeu a vieţii noastre, pentru că deja se vădeşte că noi avem o oarecare dreptate, dacă începem să displăcem acelora care nu sunt plăcuţi lui Dumnezeu. Căci nimeni nu poate, în una şi aceeaşi circumstanţă, să fie plăcut, în acelaşi timp, Dumnezeului Atotputernic şi vrăjmaşilor Lui. Cad cine place duşmanului Lui, se neagă ca prieten al lui Dumnezeu. Cine se supune în mintea sa adevărului se va opune duşmanilor adevărului. De aceea, sfinţii nu se tem, prin mustrarea fierbinte a unei voci libere, să-i aţâţe la ură pe cei despre care ştiu că Dumnezeu nu-i iubeşte. Aceasta mărturisind cu ardoare un profet, a adus-o înaintea Creatorului tuturor ca dar, zicând: „Oare nu pe cei ce Te-au urât pe Tine, Doamne, am urât şi asupra duşmanilor Tăi mă mâhneam? Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei, şi mi s-au făcut duşmani”. Ca şi cum ar fi spus: „Gândeşte-Te cât Te iubesc eu, care nu mă tem să aţâţ duşmăniile duşmanilor Tăi împotriva mea”. Prin urmare, spune: „Cei ce îmi răsplătesc cu rele pentru bune mă defăimau, că am urmat dreptatea” (Ps. 37, 21). Foarte mare este binele pe care dreptul îl face, când se împotriveşte, cu voce liberă, celor care fac răul. Dar cei răi răsplătesc cu rău în loc de bine când îi defaimă pe cei drepţi care păzesc apărarea dreptăţii împotriva lor. Cei drepţi nu privesc spre judecata omenească, d spre cântărirea dreaptă a Veşnicului Judecător şi de aceea ei dispreţuiesc vorbele denigratorilor. Astfel spunea Pavel corin- tenilor care-1 defăimau: „Dar pentru mine este prea puţin ca să fiu judecat de voi sau de vreo judecată omenească” (I Cor. 4, 3). Negăsind nimic în inima sa care şi-ar fi putut reproşa, adaugă: „Ci nici eu nu mă judec pe mine însumi”. Văzând că judecata sa nu este de ajuns pentru a-i garanta desăvârşirea sfinţeniei, a spus: „Dar nu întru aceasta sunt îndreptat”. Motivul pentru care nu se încredinţează pe sine însuşi nici propriei judecăţi, este acesta: „Cel Care mă judecă pe mine este Dumnezeu”. Ca şi cum ar fi spus: „Consider că nu trebuie să mă încred în mine cu privire la judecata mea, fiindcă mă judecă Acela a Cărui judecată eu nu o înţeleg”. Astfel, fericitul Iov, în mijlocul durerilor provocate de rănile lui, a răbdat săgeţile cuvintelor venite prin limbile defăimătoare ale prietenilor lui, apoi imediat prin cugetare şi-a revenit apelând la propria conştiinţă şi când sufletul i s-a întărit, a privit: „Iată că martorul meu este în cer şi cel ce dă pentru mine bună mărturie este sus în locurile înalte”. Şi adaugă: „Prietenii mei îşi bat joc de mine, dar ochiul meu varsă lacrimi înaintea lui Dumnezeu”.

În tot ceea ce se spune despre noi, trebuie să ne întoarcem întotdeauna în tăcere în noi înşine, să căutăm martorul şi judecătorul dinăuntrul nostru. La ce foloseşte dacă toţi laudă când conştiinţa condamnă? Sau ce pagubă ne-ar putea aduce faptul că toţi ne denigrează şi ne apără doar conştiinţa? Fericitul Iov, rezistând cu sufletul neclintit în mijlocul vorbelor defăimătorilor, fiindcă s-a văzut atacat prin afirmaţii mincinoase pe pământ, a căutat un martor în cer. De aceea, Isaia zice: „Poporul meu, cei care te fac fericit te rătăcesc şi te abat de la calea pe care tu mergi” (Is. 3,12). Ca poporul să nu fie atent la cuvintele de laudă şi să nu piară în păcate mai grave, textul precizează către Cine trebuie în mod constant să privească de a Cărui judecată trebuie să se teamă: „Domnul stă la judecată, stă să judece popoarele”. Ca şi cum ar fi spus: „De ce să urmezi judecăţile omeneşti când ştii că peste tine stă Judecătorul ceresc?”

Iată de ce Adevărul spune că Ioan Botezătorul nu este o trestie clătinată de vânt: „Ce-aţi ieşit să vedeţi în pustie, au trestie clătinată de vânt”? Faptul că a spus-o, negând, nu afirmând, este atestat de cuvintele următoare: „Dar ce aţi ieşit să vedeţi în pustie? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce poartă haine moi sunt în casele regilor”.0 trestie clătinată de vânt, când se înalţă, când se apleacă. Orice suflet slab, care fie se lasă copleşit de defăimări, fie se înalţă prin laude, este o trestie clătinată de vânt. Ioan nu era aşa, pentru ca îşi păstra inflexibil vârful ascuţit al minţii în mijlocul laudelor şi al denigrărilor.

Dar acest fapt necesită o cercetare mai amănunţită:

Când noi urmăm calea dreptei lucrări, oare întotdeauna trebuie să dispreţuim cuvintele denigratorilor sau, cel puţin uneori, trebuie să-i oprim? Despre acest lucru trebuie să se ştie că, după cum nu trebuie să aţâţăm, prin râvna noastră, limbile calomniatorilor, ca nu cumva ei înşişi să piară, tot aşa trebuie să răbdăm cu egală dragoste pe cei aţâţaţi prin răutatea lor, ca să sporească meritul nostru. Uneori însă chiar trebuie să-i oprim ca nu cumva, în timp ce răspândesc despre noi răutăţi, să strice sufletele oamenilor buni care găsiseră câştig în a ne asculta. Iată de ce Ioan condamnă limbajul defăimătorului său, zicând: „Diotref, care ţine să fie cel dintâi între ei, nu ne primeşte; pentru aceea, când voi veni, îi voi pomeni de faptele pe care le face, defăimându-ne cu vorbe urâte”.

Pavel, la rândul său, vorbeşte despre corintenii care-l defăimau zicând: „Scrisorile lui, zic ei, sunt grele şi tari, dar înfăţişarea trupului este slabă şi cuvântul lui este dispreţuit; cel ce vorbeşte astfel să-şi dea seama că aşa cum suntem cu cuvântul prin scrisori, când nu suntem de faţă, tot aşa suntem şi cu fapta, când suntem de faţă”.

Cei a căror viaţă este dată ca exemplu trebuie, dacă pot, să oprească vorbele defăimătorilor, ca nu cumva cei care au putut asculta propovăduirea lor să nu o mai asculte şi, rămânând în obiceiurile lor rele, să dispreţuiască faptul de a trăi binele. Dar în acest lucru, este necesar să se cerceteze pe sine cu mare atenţie, şi să-şi examineze inima: nu cumva poate el caută slava pentru propria laudă, imaginându-şi că ar căuta folosul sufletelor? Căci adesea sufletul se hrăneşte din lauda numelui său şi, sub acoperământul câştigurilor duhovniceşti, se bucură să ştie că despre el se spun lucruri bune. Adesea se înfurie, pentru a-şi apăra slava proprie, împotriva defăimătorilor şi se minte pe sine că a făcut acest lucru din zel faţă de cei a căror inimă este abătută de vorbirea defăimătorului de la calea cea bună. Aşadar, aceştia trebuie să aibă mare grijă ca vorbele defăimătorilor să nu fie mai puternice decât faima lor şi, scrutându-şi adânc conştiinţa, să nu găsească nimic în ea care să fie iubirea propriei lor slave.

Iată de ce drepţii şi desăvârşiţii, uneori, propovăduiesc virtuţile lor şi vorbesc despre binele pe care l-au primit de la Dumnezeu, nu ca prin aceasta să se preamărească înaintea oamenilor, ci ca, prin exemplul lor, să-i atragă la viaţă pe cei cărora li se adresează. Astfel, Apostolul Pavel povesteşte corintenilor că a fost bătut de atâtea ori, că a fost lovit cu pietre de atâtea ori, că a îndurat atâtea nenorociri, că a răbdat atâta pentru adevăr şi că a fost răpit până la al treilea cer, că a fost dus în rai – pentru ca să le abată atenţia de la falşii propovăduitori, ca făcându-se cunoscut aşa cum este, cei pe care-i ştia că sunt cinstiţi pe nedrept de către ei să-şi piardă valoarea în ochii lor. Când desăvârşiţii fac acest lucru, adică atunci când vorbesc despre propriile virtuţi, ei Îl imită pe Atotputernicul Dumnezeu Care spune laudele Sale oamenilor ca să fie cunoscut de oameni. Dar de vreme ce Dumnezeu învaţă prin Scriptura Sa, zicând: „Să te laude altul şi nu gura ta” (Pilde 27:2), cum de face El însuşi ceea ce interzice? Dar dacă Atotputernicul Dumnezeu Şi-ar ascunde puterea, nimeni nu L-ar cunoaşte, rumeni nu L-ar iubi; dacă nimeni nu L-ar iubi, nimeni n-ar reveni la viaţă. De aceea şi prin psalmist este spus de El: „Măreţia lucrărilor Sale a vestit poporului Său, ca să le dea lor moştenirea neamurilor” (Ps. 110,6). El vesteşte deci cele măreţe săvârşite de El, nu pentru a-I servi spre laudă, ci ca aceia care Îl vor fi cunoscut datorită laudei Sale să dobândească moştenirea veşnică. Tot aşa şi drepţii, şi desăvârşiţii, nu numai când resping cuvintele calomnioase spuse împotriva lor, ci chiar când le vorbesc celor slabi despre virtuţile pe care le au, nu sunt de condamnat, căci prin viaţa pe care o duc cheamă la viaţă sufletele celorlalţi.

Totuşi trebuie să se ştie despre aceştia că niciodată nu dezvăluie binele lor dacă, după cum am spus, nu îi constrânge fie nevoia aproapelui, fie o strâmtorare foarte mare. După ce Apostolul Pavel a enumerat corintenilor virtuţile sale, a adăugat: „M-am făcut ca unul fără, de minte, voi m-aţi silit” (II Cor. 12,11). Se întâmplă uneori că cei desăvârşiţii, siliţi de o strâmtorare, să vorbească despre faptele lor bune, dar nu dintr-o necesitate a altora, ci dintr-o necesitate a lor, după cum fericitul Iov enumeră faptele sale, zicând: „Am fost ochi celui orb şi picior celui şchiop, eram tatăl celor neputincioşi şi cercetam cu foarte mare sârguinţă pricinile care îmi erau necunoscute”, şi aminteşte de multe altele pe care adesea le-a făcut. Suportând durerea rănilor şi expus mustrărilor prietenilor care-i reproşau că s-ar fi comportat ca un necredincios, şi că ar fi fost un om aspru faţă de aproapele său şi un asupritor al celor săraci, acest om sfânt, prins între loviturile lui Dumnezeu şi ocările oamenilor, a văzut că mintea îi era grav zdruncinată şi că este împins în groapa deznădejdii. El putea să cadă imediat, dacă nu şi-ar fi amintit binele făcut, ca sufletul lui să-şi recapete speranţa şi să nu piară în deznădejde, copleşit de ocări şi lovituri. Aşadar, dacă el îşi enumeră faptele sale bune, nu o face din dorinţa ca să fie cunoscute şi altora, ca şi cum din laudă de sine, ci ca să-şi îndrepte sufletul spre nădejde. Prin urmare, după cum drepţii vorbesc fără mândrie despre binele pe care-l fac uneori, tot astfel, fără să râvnească propria slăvire, resping cuvintele defăimătorilor la adresa lor, fiindcă ele dăunează. Când limbile defăimătorilor nu pot fi îndreptate, trebuie răbdate întotdeauna cu dragoste. Vorbirea defăimătorului nu trebuie să provoace teamă, ca drepţii să nu piardă calea dreptei lucrări în timp ce se tem de denigrările celor răi. De aceea i se spune Profetului Iezechiel: „Nici să te sperii de cuvintele lor, fiindcă sunt neîncrezători şi distrugători faţă de tine”. Aceşti neîncrezători ar fi fost mai puţin răi dacă n-ar fi fost şi distrugători. Întrucât nu cred nici în răsplata împărăţiei cereşti, nici în chinurile gheenei, dând curs răutăţii lor, ei îi întorc şi pe alţii de la credinţă şi lucrare astfel încât nici altul să nu ajungă în împărăţia pe care n-au vrut s-o caute. Căci ei, atunci când cunosc pe cineva mai şovăielnic în a începe să lucreze binele şi să evite răul, fie luând în râs ceea ce este promis în cer, fie dispreţuind ameninţările Dumnezeului Atotputernic cu chinurile iadului, fie lăudând bunurile vre-melnice şi promiţând cu o abilă putere de convingere plăcerile acestei lumi, abat minţile celor simpli şi schimbă căile lor. Ei se bucură dacă au putut să întoarcă de la viaţă şi să atragă la moarte, se veselesc de nelegiurile lor şi sunt plini de mulţumire văzându-le şi pe cele ale altora. Fără îndoială, păcatul lor nu le este de ajuns, pentru că fac în aşa fel ca să nu moară singuri. Iar dacă ei se întâmplă să întâlnească pe cineva drept, cu atâtea virtuţi, încât să nu îndrăznească să-l vorbească de rău, pentru că nu-l pot distruge, pe dată devin scorpioni. Scorpionul înaintează pe pipăite, dar vatămă cu coada; nu muşcă din faţă, ci face rău pe la spate. Prin urmare, scorpioni sunt toţi cei blânzi şi răutăcioşi care nu se opun chiar pe faţă oamenilor buni, dar de îndată ce se despart de ei, îi vorbesc de rău, aţâţă împotriva lor pe cei la care au trecere, îndreaptă împotriva lor toate relele cu putinţă, nu încetează să implementeze pe ascuns otrava morţii. Aşadar, scorpioni sunt cei care par blânzi şi nepericuloşi, pe faţă, dar în spate poartă ceva de unde varsă venin. Cei care lovesc pe ascuns, atrag moartea ca şi cum pe furiş. De aceea şi prin psalmist se spune: „înconjuratu-m-au ca albinele, dar s-au stins ca focul în spini”. Albinele au în gura miere, iar în coadă, acul care răneşte. Toţi, care linguşesc prin cuvinte, dar atacă din răutate pe furiş, sunt albine, pentru că vorbind, oferă dulceaţa mierii, dar atacând pe ascuns, rănesc. Făcând acestea, ei se aprind ca focul în spini, căci, prin flăcările defăimătorilor, viaţa drepţilor nu este distrusă, dar sunt arşi complet toţi spinii păcatelor, dacă au putut intra vreunii în ei. De aceea se spune: „Sunt neîncrezători şi distrugători faţă de tine, şi tu locuieşti cu nişte scorpioni”. Adică, neîncrezători faţă de Dumnezeu, distrugători faţă de aproapele slab şi scorpioni chiar şi faţă de cei puternici şi tari. Chiar dacă pe aceştia nu îndrăznesc, pe faţă, să-i vorbească de rău, totuşi, în ascuns, îi rănesc, defăimându-i. Sunt în acelaşi timp neîncrezători, distrugători şi scorpioni pentru că nici nu cred cele pe care le aud ca fiind de la Dumnezeu, pe cei asupra cărora au putere îi întorc de la bunele obiceiuri şi, prin uneltiri făcute pe furiş atacă pe cei pe care nu pot să-i încovoaie.

În aceste lucruri trebuie să remarcăm că, spunându-se profetului: „Sunt neîncrezători şi distrugători faţă de tine, şi tu locuieşti cu nişte scorpioni”, ni se oferă un remediu de mângâiere împotriva dezgustului de a trăi care ne-ar putea veni din aceea că nu vrem să trăim cu cei răi. Aşadar, ne întrebăm, de ce nu toţi care trăiesc împreună cu noi sunt oameni buni? Nedorind să suportăm relele celor ce sunt aproapele nostru, hotărâm că toţi trebuie să fie deja sfinţi, de vreme ce nu vrem să existe nimic pe care să-l suportăm din partea lor. Dar tocmai în acest fapt că refuzăm să suportăm răutăţile altora se arată mai clar decât lumina zilei cât de mari scăderi avem noi înşine în ce ne priveşte facerea de bine. Nimeni nu este bun în mod desăvârşit, decât dacă este bun şi cu cei răi. Iată de ce fericitul Iov a afirmat despre el însuşi, zicând: „Am ajuns frate cu balaurii şi tovarăş cu struţii” (Iov 30, 29). Şi Apostolul Pavel spune ucenicilor: „În mijlocul unui neam strâmb şi rătăcit, între care străluciţi ca nişte luminători în lume” (Filip. 2,15). Şi Petru, păstorul turmei lui Dumnezeu, zice: „Pe dreptul Lot, chinuit de petrecerea desfrânată a celor nelegiuiţi, l-a izbăvit. Pentru că dreptul acesta, locuind între ei, prin ce vedea şi auzea, zi cu zi, din faptele lor fără-de-lege, chinuia sufletul său cel drept”. Adesea, când condamnăm modul de viaţă al aproapelui, încercăm să schimbăm locul, să alegem singurătatea unei vieţi retrase, evident fără să ne dăm seama că locul nu ajută la nimic dacă duhul lipseşte. Acelaşi Lot, despre care vorbim acum, s-a arătat sfânt în Sodoma, dar a păcătuit pe munte. Că locurile nu pun la adăpost mintea, însuşi primul părinte al neamului omenesc o dovedeşte, cel care şi din rai a căzut. Dar este prea puţin să vorbim numai de toate locurile de pe pământ. Căci dacă locul ar fi putut să mântuiască, Satan n-ar fi căzut din cer. De aceea şi psalmistul, văzând că peste tot în această lume sunt ispite, a căutat loc în care să fugă, dar afară de Dumnezeu nu a putut să găsească un loc sigur. De aceea, a cerut Domnului ca El însuşi să i Se facă loc, zicând: „Fii mie Dumnezeu apărător şi un loc sigur, ca să mă mântuieşti”. Aşadar, pretutindeni există un aproape care trebuie răbdat pentru că nu putem să devenim Abel, fără să fim puşi la încercare prin răutatea lui Cain.

Există un singur motiv pentru care compania oamenilor răi trebuie evitată: ca nu cumva, ei neputând fi îndreptaţi, să atragă spre imitare şi, în timp ce ei înşişi nu se schimbă de la răutatea lor, să îi strice pe cei care i-au însoţit. De aceea Pavel zice: „Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune”. De asemenea, se spune prin Solomon: „Nu te întovărăşi cu omul mânios şi cu cel înfierbântat de furie nu te însoţi, ca să nu te deprinzi pe calea lui şi să-ţi întinzi o cursă pentru viaţa ta” (Pilde 22, 24). Prin urmare, după cum cei desăvârşiţi nu trebuie să fugă de aproapele care este stricat, pentru că adesea îl atrag pe calea cea bună, iar ei niciodată nu sunt atraşi spre o viaţă stricată, tot aşa cei slabi trebuie să evite compania celor stricaţi ca nu cumva să fie încântaţi să imite relele pe care le văd adesea şi pe care nu pot să le îndrepte. Zi de zi reţinem în minte, prin auz, cuvintele aproapelui, la fel cum, inspirând şi expirând, tragem aer în trupul nostru. Şi după cum aerul nesănătos, respirat întruna, otrăveşte trupul, tot astfel vorbirea stricăcioasă, auzită întruna, otrăveşte inima celor slabi, încât acesta se alterează prin plăcerea de a săvârşi fapte rele şi prin con-tinua vorbire plină de nelegiuiri. Urmează:

„Să nu te temi de cuvintele lor şi de faţa lor să nu te sperii, că sunt o casă îndărătnică”. Din acest motiv trebuie să ne temem să nu ofensăm pe cei buni, ca nu cumva să provocăm la mânie, din pricina lor, pe Acela Care locuieşte întotdeauna în inimile lor. Căci, dacă îi ofensăm pe cei răi, după cum am spus mai înainte, nu trebuie să ne temem văzând că faptele noastre displac celor cărora nici dreptatea Creatorului nu le place. De ce ar trebui să ne temem, dacă nouă ne sunt neplăcuţi cei care nu simt vrednid să fie iubiţi de Dumnezeu? De aceea, cu îndreptăţire, se spune acum: „Să nu te temi de cuvintele lor şi de faţa lor să nu te sperii, că sunt o casă îndărătnică”. Ca şi cum ar spune: „Ei ar trebui să se teamă, ca nu cumva să Mă mânie mult prea tare cu faptele lor”. Cu privire la aceasta, textul adaugă imediat: „Să le spui cuvintele Mele, poate ascultă şi se potolesc, căci sunt oameni provocatori”. Omul care păcătuieşte ce altceva face decât să stârnească împotriva lui mânia Creatorului său? Noi ştim că de câte ori păcătuim cu fapta, cu vorba, cu gândul, de atâtea ori Îl provocăm pe Dumnezeu împotriva noastră. Şi totuşi Dumnezeu ne susţine şi ne aşteaptă cu îngăduinţă, acordându-ne prin El însuşi privilegiul îndelungii-răbdări, iar prin propovăduitorii Săi cuvânt de îndemn fiecare om care propovăduieşte cele drepte, dacă este ascultător, potoleşte mânia Creatorului împotriva poporului călcător de lege. Drept urmare, trebuie ca acela să nu săvârşească însuşi răul care, de obicei, aţâţă mânia Creatorului asupra, poporului. De aceea se şi adaugă: „Tu însă, fiul omului, ascultă cele ce vorbesc Eu cu tine şi nu fi îndărătnic aşa cum este îndărătnică această casă”!

Sf. Grigorie cel Mare – Omilii la profetul Iezechiel, Doxologia, Iaşi, 2014, pg. 205-216