Am plecat și eu, alergând împreună cu cei care se grăbeau, și am ajuns odată cu ei în prid­vorul bisericii. Când a venit timpul Dum­nezeieștii Înăl­țări, mă împingeam în mul­țime, silindu-mă să intru împreună cu po­porul. Și m-am apropiat eu, ticăloasa, cu multă trudă și năduf de ușa prin care se putea intra în biserică, unde se arăta lem­nul de viață făcător. Când însă am pășit pragul ușii, toți ceilalți au intrat neîmpie­dicați; pe mine însă m-a oprit o putere dumnezeiască, neîngă­duindu-mi să intru. Iarăși m-am împins; dar am fost respinsă și m-am văzut, din nou, stând sin­gură în pridvor. Socotind că din pricina slăbiciu­nii fe­meiești s-a întâmplat aceasta, m-am amestecat, iarăși, cu alții și mă sileam pe cât puteam, fă­cându-mi loc cu coatele, și mă împingeam. Dar m-am ostenit în zadar. Când nemernicul meu picior a călcat din nou pe prag, biserica a primit pe ceilalți fără să împiedice pe cineva, numai pe mine, nefericita, nu mă primea, ci o putere mare m-a împiedi­cat, întocmai ca o mul­țime orân­duită de ostași, căreia i s-a po­runcit să-mi închidă in­trarea. Și am rămas, iarăși, în pridvor.

După ce am făcut și am pătimit aceasta de trei și de patru ori, am obosit și nu mai aveam putere nici să mă împing, nici să mă îndes, căci trupul meu ostenise foarte tare din pricina înghe­suielii. M-am întors deci am plecat și am stat în colțul curții bisericii. Abia atunci mi-a venit în minte pricina care m-a împiedicat să văd lem­nul de viață făcător. Cuvânt mântuitor a atins ochii inimii mele, arătându-mi că no­roiul faptelor mele a fost acela care mi-a închis intrarea.

Am început să plâng, să mă tângui și să-mi bat pieptul, scoțând suspine din adân­cul inimii mele. Pe când plângeam, văd deasupra locului în care stăteam că se afla icoana Preasfintei Năs­cătoare de Dumne­zeu și am zis, uitându-mă către ea cu sta­tornicie:

«Fecioară Stăpână, care ai născut după trup pe Dumnezeu Cuvântul. Știu, știu că nu este cuvi­incios și binecuvântat ca eu, atât de necurată, atât de spurcată, să văd icoana ta, a pururea Fe­cioarei, a celei cu­rate, care ai trupul și sufletul curat și ne­întinat. Este drept să fiu urâtă eu, pierduta, de tine, care ești curățenia, și să te dez­guști de mine. Dar de vreme ce, după cum am auzit, Dumnezeu pe Care L-ai născut, pentru aceasta S-a făcut om ca să cheme pe păcătoși la pocăință, ajută-mi mie sin­gura care n-am pe cineva într-ajutor. Po­runcește să mi se îngăduie să intru în bi­serică. Să nu mă lipsești să văd lemnul pe care S-a răstignit Dumnezeul cel născut din tine, Care Și-a dat propriul Său Sânge preț de răscumpărare pentru mine. Porun­cește, Stăpână, să-mi fie deschisă și mie ușa dumne­zeieștii închinări a Crucii. Dum­nezeului născut din tine te dau che­zășui­toare, că niciodată nu voi mai pângări acest trup prin vreo împreunare ru­șinoa­să, iar după ce voi vedea lemnul Crucii Fi­ului tău mă voi lepăda numaidecât de lume și de toate cele din lume și îndată plec acolo unde tu, ca o chezășuitoare a mântuirii mele, mă vei po­vățui și mă vei îndruma».

După ce am spus acestea, am căpătat, prin ardoarea credinței, un fel de încredințare și, având deplină nădejde în miloste­nia Născă­toarei de Dumnezeu, m-am miș­cat din locul unde am stat și mi-am făcut rugăciunea. Am venit, iarăși, și m-am ames­tecat cu cei care intrau. Nu mai era ni­meni care să mă dea îndărăt, nimeni care să mă împiedice să mă apro­pii de ușa prin care am intrat în biserică. Frică m-a cu­prins și mirare; eram cu totul zdruncinată și tremuram. Când am ajuns la ușa ce până atunci era sigilată pentru mine, toată puterea care la început m-a împiedicat îmi înlesnea acum dinainte intrarea. Astfel, am in­trat fără osteneală și am ajuns înă­untrul celor sfinte. Am fost învrednicită cu vederea făcă­toarei de viață Cruci, am văzut Tainele lui Dum­nezeu și eram gata să primesc pocăința. După ce eu, nenoro­cita, m-am aruncat la pământ și m-am în­chinat acelui loc sfânt, am alergat ieșind, zo­rindu-mă spre che­zășuitoarea mea.

Când am ajuns în acel loc în care a fost sub­scris zapisul făgăduinței, mi-am plecat genunchii înaintea pururea Fecioarei și Născătoarei de Dum­­nezeu și am spus aceste cuvinte:

«Tu, Stăpână preabună, ți-ai arătat față de mine iubirea ta de oameni. Nu te-ai dezgustat de rugăciunile unei nevrednice. Am văzut slava pe care nu este drept s-o vedem noi, cei pierduți. Slava lui Dumne­zeu care primește prin tine po­căința păcă­toșilor! Dar ce voi gândi mai mult, sau ce voi rosti eu, păcătoasa? Este timpul, Stă­până, să fie îndeplinită făgăduința pe care am făcut-o. Îndru­mează-mă, acum, unde poruncești. Fii, acum, învățătoarea mântui­rii mele, povă­țuindu-mă pe calea care duce la pocăință».

Și, zicând acestea, am auzit din depărtare strigând: «Dacă vei trece Iordanul, bună odihnă vei găsi». Ascultând această voce, și fiind încre­dințată că aceasta pentru mine s-a întâmplat, am strigat cu lacrimi și am zis Născătoarei de Dum­nezeu: «Stăpână, Stăpână, nu mă părăsi».

(fragment din Viaţa Sfintei Maria Egypteanca)

*

Icoana Maicii Domnului în faţa căreia, pe la anul 550 s-a rugat Sfînta Maria Egypteanca, s-a păstrat, prin minune dumnezeiască, pînă astăzi. Pelerinii care merg la Ierusalim pot să găsească această icoană în biserica Sfîntului Apostol Iacov, care se află în spatele unei mici alei care dă în curtea de la intrarea în biserica Sfîntului Mormînt. Biserica Sfîntului Iacov funcţionează ca parohie de limbă arabă a Patriarhiei Ierusalimului. Am indicat pe imaginea de mai jos aleea către bisericuţa Sfîntului Iacov.

Din păcate, chipul original al icoanei se poate doar intui de sub liniile ultimei repictări a icoanei (acesta era procedeul de restaurare cel mai folosit în veacurile trecute). Probabil că pictura în ulei care acoperă chipul (de sub care, în locuri unde, sub influenţa vremii, a plesnit vopseaua, se mai pot observa încă două straturi de pictură) a fost realizată în veacul al XIX-lea. Mulţumim Maicii Domnului că a adus pînă la noi acest sfînt odor al său.

m. Filotheu