Iubiţi frați și surori,

Am început mai devreme slujba pentru că, așa se întâmplă în anul în care Ajunul Bobotezei cade Sâmbăta sau Duminica. Dacă se întâmplă așa, nu se săvârșește în ajun Liturghia Sfântului Vasile cel Mare unită cu Vecernia, cum se întâmplă în restul cazurilor, ci se săvârșește, s-a săvârșit la noi deja, Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, iar Vecernia s-a săvârșit la vremea ei, împreună cu Sfințirea Mare a apei. Însă, din motive mai practice, vom săvârși imediat și slujba Vecerniei cu Sfințirea Mare a apei. Se întâmplă așa, pentru a avea timp preotul să stropească cu apa sfințită, cu Agheasma Mare, casele oamenilor. Sigur, în parohii sunt preoți puțini, oamenii sunt mulți, casele sunt multe și atunci se începe stropirea cu câteva zile înainte. Domeniul nostru este mai mic, așa că ne putem integra în această, putem respecta această rânduială: facem sfințirea apei, iar apoi stropim, și seara avem priveghere, slujba de priveghere.

Pentru că, în zilele acestea, pe de o parte, Biserica noastră se bucură pentru că Domnul Cel ce S-a arătat, S-a arătat mai întâi ca Prunc tânăr, născut în ieslea din Betleem, dar S-a arătat mai deplin cumva, și în sensul că Și-a început activitatea publică acum, când a fost botezat în Iordan de către Ioan, pentru că Biserica se bucură de Arătarea Domnului deci, împreună cu care se face înnoirea, nu numai  a omului, dar și a întregii făpturi. Întreaga făptură se sfințește.

Să ne bucurăm și noi de aceasta, dar să fim atenți că în aceste zile pline de bucurie, în care suntem îndemnați să ne bucurăm pentru aceastră mare milă a lui Dumnezeu, Care a venit să-l înnoiască pe Adam cel învechit în păcate, să luăm aminte că în aceste zile ni se vorbește mult despre pocăință. Pare că există o tendință în vremea noastră – ea are și ceva legitim în ea – de a năzui către lucruri mari, către bucurie, către pace, către dragoste, dar ignorând cumva drumul care duce acolo, crezând că le putem dobândi facil.

E adevărat că totul este dar și milă de la Dumnezeu. Acesta este adevărul. Însă, darul și mila lui Dumnezeu au nevoie să se sălășluiască într-un pământ pregătit. Chiar de înainte de Botezarea Domnului în Iordan, știm că s-a desfășurat predica impresionantă, sfântă a Sfântului Ioan Botezătorul, care a pregătit venirea Domnului, a pregătit pe popor să poată să recunoască pe Cel Care vine, că dacă nu-L recunoștea poporul pe Cel care vine, nu putea să se bucure de mila pe care El venea să o aducă.

 De aceea ni se vorbește – deși suntem chemați să ne bucurăm de înnoire – ni se vorbește mult despre pocăință. Și propovăduirea Sfântului Ioan Botezătorul avea acest miez, în centrul predicării lui se afla botezul pocăinței, care botez încă nu dădea iertarea păcatelor, dar pregătea pe oameni în vederea iertării păcatelor. Că dacă nu-ți conștientizezi păcatele, nu le asumi, nu le mărturisești, cum să poți să primești iertare? Deci, botezul avea rolul pregătitor, botezul pocăinței.

Domnul nostru S-a Botezat cu botezul lui, a venit la botezul lui Ioan, neavând nevoie de pocăință, pentru că era fără de păcat, pentru a împlini toată dreptatea, pentru că Dumnezeu trimisese pe Botezător, adică pentru a împlini toată dreptatea, și pentru a ne pregăti nouă o baie de a doua naștere, pentru a ne oferit nouă botezul creștin, care botez dăruiește cu adevărat iertarea păcatelor, botez pe care noi acum îl săvârșim în marea majoritate a cazurilor, în copilărie, ne-am făcut părtași acestui botez, în copilărie.

Deci, pentru că ni se vorbește mult despre pocăință, am zis să încerc și eu astăzi să vă spun câteva cuvinte despre pocăință, inspirându-mă din cuvintele unui teolog și autor duhovnicesc contemporan, mitropolitul Kallistos Ware de Diokleia, mitropolit în Patriarhia Ecumenică. A păstorit în Anglia, englez convertit la Ortodoxie de la anglicanism, dar aparținând de Patriarhia Ecumenică, a fost membru al Sinodului Patriarhiei Ecumenice.

Sfânta Scriptură, deci, și multe dintre pericopele referitoare la pocăință (Sfânta Scriptură se referă la pocăință și pericopele evanghelice care se referă mai cu seamă la pocăință), le auzim citindu-se și la slujba Ceasurilor Împărătești, și în Ajunul Botezului, la Utrenia sărbătorii Praznicului, în însăși ziua Praznicului. Dar, în continuitatea acestei mărturii a Sfintei Scripturi, avem mărturiile  părinților noștri care ne ajută să adâncim, să primim adevărul pe care ni-l mărturisește Scriptura. Vă sunt cunoscuți și iubiți, fără îndoială, pe părinții Patericului Egiptean.

Unul dintre ei, Avva Milisie, a fost întrebat: De ce a plecat în pustie? Și el a răspuns: Am ieșit în pustia aceasta, ca să îmi plâng păcatele mele. Dar acest act, să îmi plâng păcatele mele, nu este de moment. Este ceva ce se desfășoară de-a lungul întregii vieți. Și ca mărturie pentru aceasta, că pocăința pe pământ nu are sfârșit, avem, dacă e să ne referim în continuare la părinții Patericului, pe Avva Sisoe, care fiind pe patul de moarte și înconjurat de bătrâni, și de ucenicii săi, se arăta, se comporta ca și când vorbea cu cineva, dar pe cel sau pe cei cu care vorbea, cei din jurul lui nu-l vedeau. Și, bătrânii l-au întrebat: Cu cine vorbești, părinte?

Aici, simt nevoia să fac o paranteză, poate că nu este foarte bine venită, dar simt totuși nevoia să o fac. Părinții nu aveau agresivitate. Gândiți-vă, cum se întâmplă astăzi: un jurnalist, un reporter e în stare să intre cu aparatul de fotografiat până în fundul sufletului omului, se bagă cu agresivitate până în fundul sufletului omului, până în adâncul vieții lui dacă ar putea s-ar băga, intră cu bocancii în viața și în sufletul omului. Părinții știau când să întrebe și când nu, când e momentul de întrebat, și când nu e momentul de întrebat. Se vede că din ceea ce se întâmpla, ei au simțit că Dumnezeu a vrut să fie vădit, să se facă vădită starea duhovnicească a lui Sisoe, spre folosul multora. Și, de aceea, prin întrebare, au oferit prilejul să ne fie oferit acest folos.    

– Cu cine vorbești, părinte? Și a zis Avva Sisoe: Au venit îngerii să mă ia, și îi rog să mă mai lase puțin să mă pocăiesc. Și au spus bătrânii: Tu nu ai nevoie de pocăință, părinte! ca unii care îi cunoșteau viața, și se bucurau că a venit ceasul să plece de pe pământul acesta, la bucuria fără de sfârșit. Tu nu ai nevoie de pocăință! Iar el a răspuns: Cu adevărat vă spun că nu mă știu pe mine să fi pus vreodată început bun! Deci mărturia lui ne arată că pocăința nu are sfârșit pe pământ.

Părinții noștri, Avva Dorothei, de exemplu, şi alți părinți ai noștri ne spun că, pe cât se apropie omul de Dumnezeu, pe atât se vede mai păcătos, pe atît simte mai adânc nevoia de pocăință. Deci, pocăința nu are sfârșit pe pământ.

O altă mărturie despre pocăință, pe care simte nevoia să o aducă mitropolitul Kallistos Ware, este de la Sfântul Marcu Ascetul care, vorbind despre pocăință, spune: Nimeni nu este atât de bun și milostiv precum Dumnezeu, dar pe cel nepocăit nici El nu poate să-l ierte.Toată felurimea poruncilor lui Dumnezeu poate fi sintetizată în una singură, zice Sf. Marcu Ascetul – pocăința. Pocăința, cuprinde toată mulțimea poruncilor dumnezeiești.

Nu vom fi osândiți, continuă Sfântul Marcu, pentru mulțimea păcatelor, ci pentru că n-am vrut să ne pocăim. Deopotrivă pentru cele mici, și pentru cele mari, pocăința rămâne neterminată până la moarte, pocăința este un mare dar al lui Dumnezeu. Ea nu are sfârșit pe pământ. Ci, pentru că Domnul nostru, cunoscând răutatea diavolului, cunoscând că el nu cedează să pândească pașii vieții noastre până în sfârșit, ne-a dăruit și pocăința până în sfârșit, ne-a dăruit-o ca pe o scăpare până în ultima clipă a vieții noastre.

Pentru că, zice Avva Isaia, de nu ar fi fost pocăința, nimeni nu s-ar fi mântuit!

Dar, oferindu-ni-se acest dar al pocăinței, iată că oamenii se mântuiesc, unii, până și în ultima clipă a vieții lor, cum s-a întâmplat cu tâlharul de pe Cruce, care a aflat  pocăința în ultima clipă a vieții lui.

La 1 Ianuarie, am încercat să vă îndemn să vă preocupați, să vă propuneți în anul acesta, și nu numai în anul acesta, să vă ocupați mai cu dinadinsul cu rugăciunea lui Iisus. Ci ea este o formă a lucrării pocăinței, şi prin însăși cuvintele pe care le pune la îndemână: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluiește-mă pe mine păcătosul sau păcătoasa! dar și prin faptul că neîncetata chemare a numelui dumnezeiesc al Mântuitorului este ca o lumină care, începând să lumineze sufletul nostru, ne ajută să ne vedem mulțimea păcatelor noastre, pentru că pocăința este și un dar de Sus.

Mitropolitul Kallistos Ware se folosește de cuvintele părinților noștri, și observ un lucru asupra căruia ne e de mare folos să medităm, că nu mai întâi este pocăința, și apoi conștientizarea și cunoașterea lui Hristos. Paradoxal, întâi este cunoașterea lui Dumnezeu și apoi este pocăința. Cunoașterea lui Dumnezeu, care vine ca un dar de Sus. Fără lumină nu poți să vezi: într-o cameră întunecoasă nu poți să vezi mizeria, praful care se află acolo, sau chiar mizeria, nu doar praful; pe măsură ce este luminată, poți începe să vezi ce se află într-o asemenea cameră întunecată, întunecoasă. Iar el citează un autor care spune că: Păcatul este umbra lăsată de acea voință pătimașă a noastră, străină de Dumnezeu, care vindecă revărsarea milei lui Dumnezeu peste sufletul nostru, peste viața noastră.   

Gândiți-vă la comparații, că acest lucru are în spate o comparație: dacă este un obstacol – avem un obstacol în fața noastră, avem un zid – lumina care se îndreaptă către noi, nu poate să ajungă la noi. Da! Acea lumină dă naștere la umbră, și datorită luminii, putem să vedem și umbră. Acesta este păcatul, de fapt. Este acest obstacol în fața luminii dumnezeiești care totdeauna vrea să se reverse peste noi, să ne lumineze, să ne mângâie. Și numai datorită prezenței ei, a acestei lumini, începem să ne vedem păcatele noastre. Ori noi ignorăm acest dar, sau nu folosim acest dar, și ne este apoi dat să trecem perioade lungi prin împietrire, prin nesimțire sufletească, ca această stare, până la urmă, să ne întoarcă spre Dumnezeu, dacă și noi voim. De multe ori primim acest dar, această conștientizare, această vedere a păcatelor noastre, dar nu stăruim în cele ce se cuvin, după ce primim acest dar de la Dumnezeu. Dar vederea păcatelor noastre este un dar de Sus, și este un dar sfânt.

Spun aceste lucruri inspirat din mitropolitul Kallistos Ware, pentru că de multe ori confundăm pocăința cu sentimentul de vinovăție sau cu remușcarea. Pocăința, deși întâlnim în ea un sentiment al vinovăției, deși pot să existe în ea regrete și remușcări, dar este, acestea sunt secundare, este cu mult mai mult decât atât; ea nu este deci o criză emoțională, un paroxism al remușcării, pocăința, ci mai degrabă pocăința izvorăște din această cunoaștere a lui Dumnezeu, din această „vedere”. S-o punem cumva între ghilimele, a lui Dumnezeu, pentru că atunci când ne vedem păcatele noastre, suntem cercetați de mila dumnezeiască, suntem făcuți părtași la o vedere a lui Dumnezeu, dar deocamdată în noi lucrează această energie care ne poate duce la pocăință, și dacă vom lucra pocăința, putem să ajungem până la însăși vederea lui Dumnezeu.

Deci ea, pocăința, nu are un aspect negativ, nu primează simțământul de vinovăție, nu primează regretele și remușcările. Şi pentru frumusețea textului, aș cita aici chiar din cuvintele mitropolitului:

 Se arată, deci, spune el, începutul pocăinței (de ce spune că se arată, deci? Pentru că mai înainte vorbește, între alții, de Sfântul Prooroc Isaia. Știți că, a avut o vedenie: A văzut pe Domnul pe tron înalt și Serafimii cântând în jurul Lui: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot! Și ce-a făcut el? Ce-a spus el, având acestă vedenie? A spus: O!, ticălosul de mine, vai de mine, sunt pierdut că sunt om cu buze necurate și locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate și pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei.) „Se arată deci, că începutul pocăinței este o vedere a frumuseții, nu a urâțeniei. Pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei, și de aceea zice: Vai de mine, sunt pierdut,ticălosul de mine, sunt om cu buze necurate. Începutul pocăinței este o vedere a frumuseții, nu a urâțeniei, o conștiință a slavei lui Dumnezeu, nu a ticăloșiei proprii, în primul rând o conștiință a slavei lui Dumnezeu. În lumina aceasta apare apoi și conștiința ticăloșiei proprii. Altfel, dacă nu este această conștientizare, această trăire, într-o măsură oarecare a slavei lui Dumnezeu, nimerim în ceva psihologic: în remușcări, în regrete și în vinovăție.”

Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

Pocăința înseamnă nu numai tânguire pentru păcatele noastre, ci și mângâiere sau consolare – παρακλησις –, care vine din încredințarea de iertare a lui Dumnezeu. Marea pricepere, marea înțelepciune sau schimbarea minții (căci și așa vorbim despre pocăință, și așa vorbesc părinții despre pocăință, ca o schimbare a minții, o schimbare totală a perspectivei, o schimbare totală a modului cum ne privim pe noi, pe oameni și pe Dumnezeu), sau schimbarea minții exprimată de pocăință, au în vedere exact aceasta: recunoașterea faptului că lumina luminează în întuneric, și că întunericul nu a cuprins-o. Cu alte cuvinte, a te pocăi înseamnă a recunoaște că există și bine și rău, și dragoste și ură, și că se cuvine a afirma că binele este mai puternic.

A te pocăi, deci, înseamnă a crede în biruința ultimă a dragostei. De aceea, pocăința este fiica nădejdii, și tămăduitoarea deznădejdii. Deznădejdea afirmă, când se sălășluiește în sufletul nostru, implicit spre explicit, că răul are ultimul cuvânt, orice am face suntem pierduți, că oricât ne-am strădui, răul va birui – aceasta este deznădejdea, dar pocăința este fiica nădejdii, și de aceea ea crede în biruința ultimă a dragostei.

Persoana care se pocăiește este aceea care primește această minune. Se face părtașă, persoana respectivă, la această minune, trăiește această minune, conform căreia, Dumnezeu chiar are puterea de a ierta păcatele. Și pentru că pomenește această minune – așa s-a exprimat mitropolitul, așa a tradus cine a tradus –, primește această minune, o acceptă, se face părtaș omul, persoana respectivă se face părtașă acestei minuni, prin încredere, prin credință, prin ascultare dacă vreți, primește, se deschide să primească această minune. Şi pentru că primește această minune, pentru ea, pentru persoana respectivă care primește această minune, trecutul nu mai reprezintă o povară de nepurtat.

De aceea, nu există în pocăință regrete sau remușcări sfâșietoare, pentru că făcându-se persoana care se pocăiește părtașă a acestei minuni, pentru acea persoană, trecutul, oricare ar fi el, nu mai reprezintă o povară de nepurtat, căci nu mai vede persoana respectivă trecutul ca ireversibil. Iertarea dumnezeiască rupe lanțul cauzei, dezleagă nodurile din inima omului, care pe sine însuși nu e în stare să le dezlege.

Sunt mulți cei cărora le pare rău pentru păcatele lor, pentru faptele lor trecute, dar care zic în disperarea lor, să zicem, oameni măcinați de regrete, de remușcări, de vinovăție, dar care zic în disperarea lor: Nu pot să mă iert pentru ceea ce am făcut. Incapabili de a se ierta pe ei, sunt la fel de incapabili, din păcate, de multe ori, de a crede că sunt iertați de Dumnezeu. Și tot așa, de alte persoane.

Astfel de oameni, în ciuda intensității angoasei lor, încă nu au început să se pocăiască, încă nu au aflat pocăința, trebuie să o caute, nu au dobândit acea mare pricepere, acea mare înțelepciune pe care un om cunoaște că dragostea e biruitoare. Nu au trecut prin schimbarea minții, care constă în a spune: Sunt primit de Dumnezeu. Ceea ce se cere de la mine e să accept faptul că sunt primit, să-I las lui Dumnezeu judecata, să nu consider că judecata mea, chiar dacă o fac cu asprime asupra mea, are valoare supremă, absolută. Aceasta este esența pocăinței, spune mitropolitul Kallistos, aceasta, având în vedere toate câte le-a spus mai înainte și din care eu v-am înfățișat puține lucruri.

Mi se pare foarte necesar să medităm la astfel de lucruri, pentru ca să nu consumăm multă energie sufletească în zadar, să nu confundăm locurile, ținând pe unele drept altele, adică chinuindu-ne în remușcări și în regrete, și apăsaţi de sentimentul vinovăției, care toate acestea pot să aibă în spate de fapt forme de egoism și de mândrie. Să nu ne consumăm energia în sensul acesta, pentru că pocăința nu este privire în jos către ticăloșia noastră și mizeriile noastre și răutățile noastre, ci este privire în sus, către bunătatea lui Dumnezeu, către această mare minune: Că, deși suntem atât de păcătoși, iată că nu Se îngrețoșează de noi, ci vine la noi, ia chip de Om, Se smerește și împlinește toată dreptatea, tot ceea ce noi trebuia să împlinim face în locul nostru – ceea ce noi n-am făcut –, şi ne oferă nouă roadele acestei împliniri. Face în locul nostru ceea ce noi nu facem, sau n-am făcut bine, ci ne oferă roadele acestei împliniri a întregii dreptăți, pe care El a săvârșit-o.

De la alții încă se cere să primim aceasta, iar pentru a primi e nevoie să fim pregătiți, să conștientizăm, să înțelegem ce se întâmplă, și apoi de asemenea este nevoie să stăruim, să cultivăm ceea ce am primit, iar dacă nu, nu vom putea să stăruim, ci în slăbiciunea noastră din nou vom cădea. Să ne amintim că lucrarea pocăinței durează întreaga viață, să ne amintim că Domnul cunoaște această slăbiciune a noastră, și de aceea ne-a dăruit pocăința până în ultima clipă a vieții noastre, pentru că știe că este cumplit dușmanul mântuirii noastre, și mare este slăbiciunea noastră.

De aceea, avem pocăința, avem ușa deschisă până în ultima clipă a vieții noastre.

L-ați auzit mai devreme pe Sfântul Siluan spunând: Numai cei care nu vor să se pocăiască, de fapt o spune Sf. Marcu Ascetul, numai aceia nu se vor mântui. Și, spune Sfântul Siluan: Ce tare plâng de mila lor!

Dumnezeu să ne lumineze cu Lumina Sa Dumnezeiască, și să ne ajute să începem pocăința, să mergem pe calea ei. Amin!

(predică în Duminica dinaintea Botezului Domnului, 5 Ianuarie 2025)