Se admite îndeobște că apelul la istorie a contribuit la cristalizarea conștiinței de sine a popoarelor, în epoca modernă, și că însuși demersul novator al acestei epoci a căutat argumente uneori în experiența trecută. Așezăminte, stări de lucruri, personalități din alte vremi au fost evocate mereu pentru a justifica noile inițiative și a spori încrederea în caracterul lor salutar. Magna Charta a lumii moderne s-a închegat astfel, ca odinioară aceea inițiată de Simon de Montfort, din noile exigențe racordate la stări de lucruri mai vechi, Ia principii a căror validare practică se cunoștea. In urzeala noii lumi au pătruns, asigurîndu-i organicitatea, destule elemente din lumea veche, invocate în textele programatice, transfigurate în artă, asimilate de istoriografie.

Dacă această constatare e valabilă în general, ca una ce ține de un mecanism al recuperării, de legătura dialectică dintre inovaţie și tradiție, ea e cu atît mai evidentă dacă ne referim la spațiul etno-cultural românesc, unde marile presiuni externe, schimbările intempestive aduse de acestea impuneau un apel mai stăruitor la tradiții locale. Momentele de biruitoare defensivă din trecut deveneau astfel puncte de sprijin pentru rezistența prezentă, iar marile figuri ale luptei poporului pentru independență niște ancore ale acestuia, simboluri capabile să structureze lupta de regenerare a demnității de odinioară. Planta bătută mai aprig de vînturi nu poate supraviețui decît adîncindu-și rădăcinile în solul nutritiv și protector. Conduita unei etnii așezate la răscruce de vînturi potrivnice nu diferă de aceea a plantei care-și înfige cu atît mai adînc rădăcinile în pămînt cu cît e mai mare solicitarea externă. Urmărindu-i destinele, istoriografia nu se va mulțumi cu cercetarea părții de deasupra solului, ci va căuta să-i determine structura, rădăcinile ascunse în pămînt, canalele „invizibile” prin care seva nutritivă se înalţă spre coroana de frunze şi flori. Dar aceste rădăcini constituie însăşi istoria, a cărei cunoaştere a devenit indispensabilă pe măsură ce se formau naţiuni moderne, iar înfiriparea „conştiinţelor” respective se voia întemeiată, în chip necesar, pe trecut. Renaşterile naţionale din secolul XIX au deci o componenta istorisită, încă insuficient explorată. Ce rol au jucat în acest proces marile personalităţi din trecut se cunoaşte doar în linii mari. Studii amănunţite ar fi încă necesare pentru a configura, pe acest fundal, soarta postumă a unei personalităţi sau alta. Pornind de Ia efigia proeminentă pe care i-a construit-o istoriografia şi de la imaginea păstrată în inima poporului, ne putem întreba aşadar ce rol a jucat Ştefan cel Mare în renaşterea naţională a românilor.

Chestiunea e prea complexă pentru a putea fi tratată în cîteva pagini. Limitîndu-ne la schițarea unui contur, să notăm mai întîi faptul că vom aborda aici renașterea națională în sensul larg al sintagmei. Aceasta înseamnă că vom avea în vedere nu numai cele cîteva decenii de la mijlocul secolui XIX, în care consensul istoric plasează amintitul proces, ci o perioadă mai lungă, din a doua jumătate a secolului XVIII pînă la desăvîrșirea unității noastre de stat, fără a ignora desigur nici apelurile mai vechi la ceea ce, închinîndu-i capitolul final din inspirata lui monografie, N. lorga a numit „amintirea lui Ștefan cel Mare”[1]. Două direcții se pot distinge sub acest unghi: cea a amintirii populare, mai fidelă în voința de a conserva figurile luminoase din trecut, și cea a literaturii culte, mai fluctuantă prin natura ei, dar nu mai puțin semnificativă pentru destinul personajului. Față de grandoarea acestuia, se poate spune că în timp ce prima direcție a fost constantă, perpetuînd imaginea unui domnitor mare, viteaz, bun și „sfînt”, cealaltă s-a resimțit de timiditatea, de micimea, iar în urmă de letargia urmașilor. „Sufletele rătăceau aproape de pămînt în vremuri de întuneric și de neîncredere, în vremuri nerecunoscătoare și obosite și scrisul nostru – observă N. lorga – nu se putea ridica pînă la înălțimea Iui”[2]. S-au ridicat, în schimb, glorificîndu-i calitățile, păstorii creatorii de balade, bătrînii satelor povestind, din tată în fiu, isprăvile marelui domn, și plasîndu-le într-un registru mai înalt, care e acela al renovației mitice. „Oamenii întîi cîntă, pe urmă scriu. Cei diniîi istorici au fost poeți”, afirma N. Bălcescu, convins că poezia populară constituie „un mare izvor istoric”[3]. Dar trebuie spus că primul poet a fost poporul însuși, preocupat să-și determine ascendența spirituală și să asigure perpetuarea energiei sale. S-au putut alcătui, la începutul acestui veac, două volume de tradiții populare despre voievodul Ștefan[4], fidele mărturii de atașament și dreapta înțelegere. În marele domn, poporul și-a recunoscut cea mai înaltă întrupare a propriilor însușiri și aspirații, proiectîndu-le pe fundalul creștin și deci ecumenic. O conștiință europeană, dacă există, ar trebui să-l revendice nu mai puțin[5]. Căci lupta pentru apărarea țării a însemnat, la Ștefan, în același timp o luptă pentru „lege”, în sens spiritual, legea ortodoxă fiind aceea care, apărată, îl proteja contra Semilunei și a veleităților catolice din jur. Ca principe creștin, apărător redutabil al ariei respective (i s-a spus „atlet al lui Hristos”), Ștefan cel Mare se definește ca un european adînc împlicat, ca o strajă a „civilizației” la frontiera ei sud-orientală. Declinul traversat de români, cu unele momente de recrudescență națională, în secolele următoare, a putut crea impresia că avem de-a face cu retezarea „destinului organic al poporului nostru”[6]. În realitate, acest destin a cunoscut doar obnubilări pasagere și a impus forme mai subtile de expresie, cum rezultă din analiza umanismului și a iluminismului românesc. Lipsa unor sisteme metafizice ar fi atunci de explicat mai degrabă prin atașamentul culturii noastre față de „sofia”, decît printr-o ruptură de destin[7].

În orice caz, știrile despre Ștefan cel Mare au făcut ca românii să pătrundă, fie și pasager, în conștiința europeană, conștiință pe care cronicarii și umaniștii de mai tîrziu s-au străduit să o amplifice. Primele mențiuni sînt excesiv de modeste și vădesc o înțelegere vicioasă a rostului pe care Ștefan l-a avut în secolul XV. Pentru egumenul Macarie, el era doar „cel Viteaz”, în timp ce confratele său Azarie îl socotea „în veci neuitat”. Grigore Ureche adaugă unele știri noi, destul de sumare, la capătul cărora încheagă un portret, pe cît de laconic pe atît de exact în datele Iui esențiale, un portret ce evoca pe voievodul „întreg la minte, nelenevos”, competent („lucrul său știa să-l acopere”) și tenace[8]. De superbia războinică a acestuia își va aminti și Miron Costin, într-un pasaj pe care G. Șincai avea să-l reia cu evidentă mîndrie națională[9]. Pornind de la ideea unui declin petrecut sub urmași nevrednici, D. Cantemir arunca vina pe seama Iui Bogdan cel Orb, afirmînd că acesta a închinat Moldova către turci, „după cum se zice, în urma diatei lăsate de tatăl său”, și că situația s-a deteriorat progresiv mai tîrziu[10]. Gloria lui Ștefan nu trebuia întinată și totuși istoricul a simțit că ceva important în relațiile cu Poarta Otomană s-a întîmplat chiar sub marele domn. Azi știm că el însuși a fost acela care, după o lungă perioadă de confruntări armate, a izbutit să ajungă Ia un acord cu aceasta, instituind, după obiceiul feudal, un regim de pace răscumpărată prin plata aproape simbolică a unui tribut[11]. Succesorii săi n-au putut menține această situație decît o scurtă perioadă de timp. Cele cîteva „izbucniri” defensive de mai tîrziu nu pot înlătura impresia de decadență ce se degajă din studiul epocii postștefaniene. La două secole și un sfert după moartea lui Ștefan, I. Neculce deplîngea patetic „săraca Moldovă” și punea în circulație, fără gir integral, acele „o samă de cuvinte”, din care unele readuceau în actualitate, spre mijlocul secolului XVIII, figura lui Ștefan cel Mare. Ele proveneau în bună măsură din Letopisețul moldovenesc, alcătuit sub domnia lui Vasile Lupu, așadar la aproape un secol și jumătate după stingerea eroului, și denotă o atitudine[12]. Dar iată că un secol mai înainte, pe vremea altui viteaz, Ioan Vodă, cultul ștefanian exista, căci un călător polon, Strykowski, observa efigia domnitorului în iatacul domnesc din capitala munteană. Faptul nu trebuie să mire, căci Alexandru Vodă, fiul Chiajnei, era strănepotul lui Ștefan cel Mare.

Tradiția dinastică mergea astfel paralel cu stima populară, care n-a cunoscut sincope, și cu demersurile istoriografice. D. Cantemir căuta, înaintea lui Neculce, o tradiție voievodală de autoritate și de inițiative eroice. Cine altul ar fi putut fi invocat mai bine, cu aureola multiseculară a numelui său, decît domnitorul care știuse a disciplina clasa boierească și a întări puterea domniei? El îl părtinește desigur pe Ștefan cel Mare, atunci cînd, în dezacord cu alți istorici, afirmă că la Codrul Cosminului oastea lui Ioan Albert a fost în întregime distrusă, că floarea cavaleriei polone a pierit atunci de săbii și sulițe moldovene, încît pînă astăzi se evocă, nec sine lacrimis, această pierdere ca o tragedie națională (Descriptio Moldaviae). E curios că deși îl aprecia ca „viteazul cel mai mare” din epocă[13], eruditul principe nu pare a-i fi acordat lui Ștefan destulă însemnătate, mulțumindu-se să însemne cîteva fapte. Totuși nu este exclus ca formula autoritară de guvernămînt pe care o propunea la rîndul său să fi aflat în marele străbun, tacit, un model imitabil[14]. Ca să explice situația Moldovei în secolele XVI-XVII, el relua ideea Iui Ureche[15] că înainte de moarte Ștefan și-ar fi sfătuit succesorul să închine țara turcilor, înțelegînd că o politică de confruntare militară, ca în anii săi cei buni, nu mai era posibilă[16].

Nici generația de la mijlocul secolului XVIII n-a mers cu gîndul pînă la a recunoaște „vîrsta de aur” în epoca marelui voievod moldav, ci în vremea ultimelor domnii pămîntene, căci ea punea față în față, polemic, fanariotismul și vechiul regim, constatînd o ruptură după Cantemir și Brîncoveanu. E un fapt de care se va resimți mai toată istoriografia ulterioară. Se admite azi că secolul XVI a avut cîteva momente de reală strălucire și că secolul următor n-a putut însemna un declin atît de evident, de vreme ce a dat o epocă „vasiliană” și una „brîncovenească”, favorizînd gîndirea umanistă, cultura, artele. În secolul XVIII însă domnii au alte interese (simpli „vechili”, va spune Kogălniceanu), iar boierii devin niște „cavaleri de ietac, mai lungi în bărbi decît în gînduri”[17] și de la ei nu se putea aștepta un cult ștefanian. Abia un egumen obișnuit să aprindă candela de la mormîntul lui Ștefan, îndrăzni să se avînte mai sus, pe Ia 1762, evocînd personalitatea marelui ctitor, de la spiritul căruia, proliferat, aștepta o salvare. Panigiricul alcătuit atunci, dar pus în circulație abia Ia 1841[18], vestea o altă epocă, una în care speranța renașterii începea să se înfiripe. O anunțase chiar mai înainte un alt egumen al Putnei, Iacov, care ajuns pe scaunul de mitropolit al Moldovei avea să scoată din ruină mănăstirea, reactualizînd astfel și figura slăvitului ctitor[19]. Ucenicul său Vartolomei Măzăreanul, devenit el însuși egumen, a mers mai departe, portretizîndu-l pe Ștefan într-o zi de 2 iulie, cînd se pomenea, ca de obicei, moartea acestuia. El lăuda vitejia, spiritul de justiție și pietatea domnitorului, fără să uite că înainte de orice Ștefan cel Mare a fost un ctitor, căci „însuși și pînă astăzi țara aceasta cu dreptele lui așezări se ține”. Cu drept cuvînt își dorea să asiste Ia reînvierea timpurilor de altădată: „Oare ne vom mai învrednici și noi a vă ave?” Comentînd cuvîntarea de aleasă ținută retorică a egumenului, N. Iorga avea să observe contrastul dintre avîntul ei patriotic și timiditatea excesivă a epocii : „Lauda lui Ștefan cel Mare nu se potrivea cu simțirea sfioasă și cugetarea umilă a unor timpuri îngenunchiate, care cutezau să nădăjduiască mult mai puțin decît atîta”[20].

Totuși, chiar inițiativele clericilor deja amintiți denotă o atitudine mai curajoasă, născută din speranța că românii vor putea ieși, în fine, din letargia lor. Ceva se petrecuse în direcția unei mai limpezi conștiințe de sine și lucrul acesta se observă mai ales în manifestările românilor din Transilvania, manifestări convergente cu ceea ce se petrecea totodată în centrul și apusul continentului[21]. Acțiunea Școlii ardelene, spre finele secolului XVIII, e caracteristică pentru noua stare de spirit, ca și elaborarea acelui Supplex care chitensenția un întreg program național. Apelul Ia istorie făcea parte din recuzita iluminismului românesc, iar această istorie devenise în adevăr națională. Fie că e vorba de începuturi ca la P. Maior, sau de întreaga devenire a poporului nostru, ca la G. Șincai, se are în vedere întreg spațiul etno-cultural și se evocă „eroi” de oriunde. G. Șincai dă relații despre Ștefan cel Mare, însemnînd în istoria sa, cronologic, evenimentele mai de seamă la care acesta a luat parte. După Miron Costin relata ascensiunea la putere, iar pe Engel își întemeia concluzia că Moldova a ajuns atunci la o deplină demnitate, nefiind „clientele cuiva”[22]. Dar ca să atingă acest prag a fost nevoie de mari eforturi, pe care Ștefan a știut să le suscite, să Ie coordoneze cu iscusință: „La atîta i-au adus, că în toate îl asculta și nu numai pre ostași și pre boieri, ci și pre proști încă îi deprinsese în arme, învățînd pre fiescecarele cum să-și apere patria”[23]. Era o constatare, însă și o dorință rostită indirect: ca să redobîndească vechea demnitate, românii aveau nevoie de putere, iar puterea prezumă armată. Concluzia aceasta se va impune tot mai mult, îndeosebi în principatele extracarpatice. Selecția faptelor incluse în sinteza lui Șincai nu e deci întîmplătoare. Istoricul reține campania ungurească în Moldova (1467) și evocă cu simpatie victoria moldovenilor, spre a conchide că „Matiaș craiul era din creștet pînă în tălpi fală goală”[24]. Dacă în celelalte țări românești s-a ajuns la decădere și amestec străin, faptul s-ar explica prin mulțimea certurilor pentru domnie[25]. Jurămîntul de la Colomea, evitat o vreme, devine realitate din nevoi politice[26]. Istoricul știe să le prezinte, fără a micșora statura eroului. Dimpotrivă, cu ajutorul lui Dlugosz, Cromer, Fabricius, Bonfinius ș. a., el îi conturează o măreață efigie, fără a evita totuși episoadele dramatice, precum bătălia de la Valea Albă pe care o înfățișează ca pe o înfrângere transformată curînd în victorie[27]. Paginile despre vasalitatea Moldovei vădesc grija lui Șincai de a nu ofensa mîndria națională, care nicicînd nu pare să fi fost mai îndreptățită ca sub domnia („coroana vitejilor”) marelui Ștefan[28].

Răscoala lui Horea, mișcarea politică din jurul Supplexului, ecourile Revoluției franceze și mai cu seamă mișcările naționale din Balcani au contribuit, desigur, la cimentarea conștiinței de sine a românilor, determinînd inițiative caracteristice pentru era naționalităților care începea. Recursul la figurile istorice devine mai insistent, apelul la resurecție un laitmotiv. Cum aItfel se putea redobîndi încrederea în sine, salutară pentru orice popor? La 12 iulie 1818, un elev al lui G. Asachi din clasa de inginerie prezenta, la sugestia mentorului, un proiect de arc de triumf pentru comemorarea victoriilor lui Ștefan cel Mare[29]. În același timp, la „Sf. Sava”, G. Lazăr propovăduia regenerarea, evocînd marile figuri din trecutul patriei. Ștefan cel Mare se afla, evident, printre ele, alături de Mircea, Mihai, și „apostolii” mai recenți ai renașterii naționale: Șincai, Maior, Văcăreștii etc.[30].

La Ștefan se referea și comisul Ionică Tăutu într-o „strigare norodului Moldavii cătră boierii pribegiți și cătră mitropolitul”, luîndu-l de martor al decăderii în care ajunsese țara: „Statul Moldavii acum nu esti decît un scheletru a grozăviei, pre care dacă ar fi cu putință a-l vide acel vechiu irou al acestui pămînt, voievodul Ștefan cel Mari, ar veni în cel de pre urmă năcaz și deznădăjduire”[31]. „Veacul lui Ștefan ori a lui Bogdan” îl evoca și mai tîrziu inimosul comis, spre a demonstra că „vrednicia n-are trebuință de panighiris, pentru că iubirea-de-sine era maică iubirii de opște”[32]. Mai puțin instruiți, strămoșii fuseseră mai fermi pe acest tărîm. Ca unul ce cobora din celebrul logofăt omonim din vremea lui Ștefan cel Mare[33], comisul din vremea lui loniță Sandu Sturdza spera să joace un rol în resurecția pe care o propaga, candidînd chiar, la sfîrșitul crizei orientale din 1829, pentru domnia Moldovei[34]. Momentul coincide cu un nou impuls al școlii naționale, cu reorganizarea principatelor pe baza Regulamentului organic (în care se stipulau și măsuri menite a pregăti „o mai de aproape a lor unire”)[35], cu apariția presei culturale, din care noua generație va ști să facă un instrument eficace în opera de luminare a poporului și de pregătire a opiniei publice în direcția reformelor.

Asachi, care începuse a evoca trecutul („istoria acum fie-ni îndemn!”)[36], a făcut Ioc în Albina românească, în Spicuitorul moldo-român, și în alte publicații marilor figuri istorice, între care ctitorul Putnei ocupă un legitim loc central, alături de strașnica-i „mumă”, care după înfrîngerea de la Războieni îl determină, potrivit legendei, să reia lupta și să învingă[37]. Nu contează aici erorile vehiculate în numeroasele notițe și articole din publicații. Sub genericul Din istoria patriei, Asachi a adus în discuție, însă fără un prealabil examen critic, unele știri despre Ștefan cel Mare, oprindu-se de exemplu asupra datei la care a avut loc bătălia de la Războieni[38], alianța ruso-moldavă din aceeași epocă (1481)[39], episodul cu mama domnitorului de la Cetatea Neamț reprezentat plastic (după indicațiile redactorului) de un pictor italian și litografiat de J. Muller[40] etc. Explicațiile lui Asachi, naive și superficiale, denotă totuși o preocupare de a înfățișa „tablouri” din trecut, îndeosebi pe acelea cu caracter moral, educativ. „Descrierile” sale au fost reproduse numaidecît în presa munteană și transilvană[41]. Unul din tablourile comentate de Asachi privea „testamentul politicesc” al lui Ștefan[42], testament a cărui reactualizare trebuia să evoce baza istorică a „capitulaţiilor”[43] puse în discuţie încă de Ia finele secolului XVIII, pentru a deveni, peste o jumătate de veac, una din chestiunile la ordinea zilei pe agenda diplomatică, iar în istoriografie o problemă a cărei soluţie se caută abia acum în chip convenabil[44]. A-l aduce însă pe Ştefan cel Mare în primul plan, spre a-i rosti testamentul faţă de Bogdan şi de sfatul boierilor[45] era înainte de toate un gest simbolic, în deplin consens cu aspiraţiile epocii. Scena se pretindea a fi autentică, dar nu era decît verosimilă, căci înţelepciunea transmisă pe patul de moarte corespunde unei decizii politice pe care Ştefan o luase cu mult înainte, o decizie susceptibilă să asigure existenţa autonomă a statului moldav în cadrul unor structuri mai vaste ce depăşeau destinul unui popor pentru a îmbrăţişa lumea europeană. Asachi a preluat ideea, vehiculînd-o în epoca sa ca grafician, publicist şi scriitor. Tabloul cu Ştefan dînd dispoziţii urmaşilor, „ideat de d. aga Asachi şi adus întru împlinire în olei şi în mărime naturală de d. Miler, artista de la Viena”, fu prezentat de „corposul academic” domnitorului, în cadrul unei ceremonii solemne, iar M. Sturdza, care-şi începea domnia sub auspicii regulamentare, rosti un elogiu la adresa pictorului. Noul domn, ale cărui preocupări de istorie erau cunoscute, sesizase desigur dubla valoare politică a împrejurării, dacă nu cumva o şi inspirase: a măguli sentimentele moldovenilor, asigurîndu-i că noua domnie se va desfăşura în spirit patriotic, a fixa cadrul juridic, de ordine internaţională, în care aceasta urma să aibă loc, cadru a cărui legimitate o evoca însuşi tabloul în cauză. Numai că Ştefan e un simbol complex şi fiecare a putut recunoaşte în el ceea ce-i convenea. Nu e deloc sigur că îndemnul la conformism a reu.it să convingă, în ciuda amplei difuzări pe care Asachi i-a asigurat-o tabloului şi explicaţiilor istorice aferente.

Noua generație, grupată peste cîțiva ani în jurul Daciei literare era dispusă a reține altceva din mesajul ștefanian. Altceva trebuie să fi văzut în el un Zaharia Carcalechi, atunci cînd închina o „parte” din Biblioteca românească aceluiași mare domn[46], a cărui efigie o și reproducea, în 1834[47], în timp ce Constantin Leca publica o narațiune istorică despre Viaţa principelui si eroului Moldaviei, Ștefan cel Mare[48]. Ideea de demnitate e cea la care se face mai ales apel, iar aceasta transgresează intențiile scenariului asachian. Un elev al Academiei Mihăilene exalta, de pildă, virtutea ostașului moldav în epoca lui Ștefan[49], iar G. Nicoleanul subscria alte versuri, celebrînd aceeași virtute[50]. Asachi însuși avea în vedere mai mulți factori de viață istorică în descrierea „tablourilor” sale[51], integrîndu-l pe Ștefan în succesiunea altor personalități din trecutul eroic și făcînd Ioc unor scene de masă, precum: Bătălia de la Baia; Învingerea lui Ioan Albert; Pompa de înmormîntarea serbată de Ștefan cel Mare pentru oștenii moldoveni[52]. Scenele din urmă evocau eroismul colectiv cel puțin în măsura în care celebrau personalitatea domnitorului. Ele denotă o apropiere a lui Asachi de exigențele unei istoriografii care începea să se preocupe și de factorul colectiv.

Pentru M. Kogălniceanu acest factor devenise „izvorul tutulor mișcărilor și isprăvilor”, iar istoria „colectivă”[53]. Marile personalități începeau a fi subsumate unor idei, fiind înțelese tot mai mult ca emanații ale nevoilor generale. Comportă unele o mai înaltă valoare simbolică? „Toate popoarele au cîte un bărbat prin care au personificat idealul virtuților și însușirilor ce ar dori să găsească în domnitorul lor; numele și faptele acestor bărbați (…) se fac o proprietate națională și din neam în neam, din veac în veac, aureola de slavă ce-i înconjoară crește și se sporește mai mult și tot ce este mare, frumos, eroic, se atribuie geniului și brațului lor. Un asemenea bărbat a avut și Moldova și acesta este Ștefan cel Mare”[54]. Asupra lui, Kogălniceanu a revenit în mai multe rînduri, pentru a restitui bătălia de la Războieni în perspectiva sintezei pe care o începuse[55], spre a-i releva capacitățile de „arhitect”, de ctitor al mănăstirii Putna[56], de erou al patriei comparabil cu marii eroi ai lumii[57]. Erorile lui Cantemir, agravate de Asachi, l-au îndemnat sa refacă desenul confruntării militare turco-moldave de la 26 iulie 1476, spre a conchide că „Ștefan Vodă o dată s-a luptat cu turcii la Războieni și atunci a fost biruit”. O istorioară din seria „cuvintelor” inserate de Neculce în cronica sa l-a făcut să admită că după această înfrîngere voievodul și-a refăcut oastea și i-a izgonit pe invadatori, ceea ce concordă în ansamblu cu versiunea unui martor ocular, acel Giovanni Angiolelo care l-a însoțit pe sultan în marea campanie[58]. Lui Kogălniceanu îi datorăm și o primă restituție a campaniei moldave a lui Matei Corvin, încheiată cu lupta de la Baia, campanie ce a contribuit la „colosala reputație” a domnului Moldovei[59]. Tot el a publicat cel dintîi panegiricul lui Ștefan cel Mare, scris de Vartolomei Măzăreanu, cu mențiunea că manuscrisul care circula pe la 1806 n-a putut fi decît o copie a logofătului Grigoraș[60], descoperită apoi de C. Hurmuzaki într-un miscelaneu din biblioteca lui C. Stamati[61]. Se crezuse pînă atunci că lauda rostită de inimosul egumen pe la 1762 ar fi fost chiar „cuvîntul de îngropare”, necrologul[62]. La distanță de trei sferturi de veac și mai bine, o nouă repunere în drepturi a Iui Ștefan cel Mare, la fel de patetică, dar mai riguroasă, avea deci loc prin elevul lui Ranke, acum dascăl pasager la Academia Mihăileană și editor norocos al letopiseților noastre. „Inima mi se bate cînd aud rostind numele lui Alexandru cel Bun, lui Ștefan cel Mare, lui Mihai Viteazul”, mărturisea el, punîndu-i mai presus de răsfățații eroi ai lumii vechi. Războienii îi părea că stau mai presus de Termopile, Racova mai presus de Maraton. În această ierarhie afectivă, pe care Kogălniceanu o instituia în virtutea unei pedagogii naționale, era drept ca Suceava să stea înaintea Spartei, iar „Baia, un sat ca toate satele pentru străini”, să treacă înaintea Corintului, fiindcă Ia Baia „avanul rigă a[l] Ungariei (…), rănit de sabia moldovană, fu pus pe fugă și uită drumul patriei noastre”[63]. Se înțelege însă că nu biografia ștefaniană în sine, oricît de fascinantă, îl interesa pe istoric, ci sensul luptelor întreprinse de marele domn, măsura în care a știut să solidarizeze „țara” în jurul unui program defensiv. Istoria era o sursă de argumente pentru „ocrotirea driturilor noastre”[64] și în numele ei același mare cărturar avea să-l întîmpine pe Alexandru I. Cuza, Ia 5 ianuarie 1859, amintindu-i că tronul lui Ștefan cel Mare implica mari datorii[65]. Încă o dovadă că în instrumentarul regenerării, marele voievod deținea un loc privilegiat, ca simbol al demnității, al muncii creatoare și al echilibrului, în toate manifestările vieții colective.

Ceea ce I. Heliade Rădulescu numise „era palingeneziei”, spre a defini perioada de după 1830, a manifestat așadar un interes aparte pentru figura marelui Ștefan, evocatoare a celor mai strălucite biruințe românești. Era un fel de a mărturisi, cum a și făcut-o Bălcescu de mai multe ori, că izbînda era condiționată de putere și că o renaștere autentică a „românismului” nu era posibilă fără armată. Puterea militară a epocii lui Ștefan o evocă istoricul care avea să dedice apoi lui Mihai Viteazul o vastă monografie, din aceeași perspectivă a luptei pentru demnitatea națională. Ștefan îi apărea de aceea ca un „căpitan mare”[66], iar în altă parte ca un „geniu înalt” și „viteaz al vitejilor”[67]. Numeroasele Iui conflicte cu Imperiul otoman s-ar fi datorat, după Bălcescu, încercării de a-și apropria Țara Românească[68], întocmai cum intenția lui Petru Rareș de a decide asupra rosturilor transilvane avea să-l pună mai apoi și pe fiu în conflict cu aceeași mare putere[69]. Intenția istoricului era să ofere contemporanilor săi exemple de bărbăție, de eroism și de sagacitate politică, atît de necesare într-o epocă de resurecție națională. La oștenii Iui Ștefan se va fi gîndit el atunci cînd admira hora flăcăilor mînjineni din curtea lui C. Negri, același luminos Negri care la 27 decembrie 1848 evoca la Paris, de ziua numelui, „nepieritoarea amintire a marelui Ștefan, domnul războinic, zidul creștinătății”. Din experiența acestuia și din aceea a istoriei întregi, el trăgea concluzia că „pe ajutorul altora să nu cate în zadar a se răzima suferitoarea omenire!” Evocat astfel în restriștea exilului, Ștefan devenise un simbol de unitate națională, un factor de coeziune la care Negri înțelegea, în acord cu ceilalți comilitoni, să facă apel tocmai pentru a întări încrederea acestora în biruința finală, biruință care numai pe Unire se putea întemeia: „Urarea și închinarea mea este ca această strălucită zi în care ne-am adunat ca să serbăm falnica umbră a lui Ștefan, patronul faptelor mărețe, această zi să fie și pornirea unei strîns încleștate legări între noi de a lucra cu toții la ridicarea din țărînă a României”[70]. O idee asemănătoare enunțase cu un an înainte D. Brătianu[71].

Conchista se cuvenea înlocuită de acum prin frăție, Unirea era un imperativ în lumina căruia istoricii încep a citi paginile trecutului. Ideea despre sensul unificator al relațiilor moldo-muntene în epoca lui Ștefan cel Mare o aflăm la B. P. Hasdeu[72]  și mai apoi la A. D. Xenopol, ca premisă a împlinirii ei în secolul XIX. Idee obsesivă și perfect justificată sub unghi geopolitic. „Ori de cîte ori viitorul a surîs României – va nota I. Ghica – fiii ei nu au lipsit de a aspira cătră unire”, ca soluție salvatoare, unica soluție pe termen lung[73]. Că rațiunile ei au fost întrezărite mai demult, pe cînd șansele realizării erau aproape nule, nu trebuie să surprindă, după cum nici faptul că la jumătatea secolului trecut aceleași împrejurări geopolitice au dictat o îngustare a programului unionist la zona extracarpatică, deși ideea națională fusese panromânească. La închegarea ei, cultul lui Ștefan a adus o contribuție apreciabilă, cum observă în epocă și publicistul francez H. Desprez[74].

Interesantă e perspectiva din care îl aborda Al. Russo, opunîndu-l altui etou național: „Ștefan e un luceafăr luminos, Decebal este un soare întunecit, însă umbra lui Decebal se întinde mai departe decît lumina lui Ștefan”. Unul îi apărea că „om gigantic”, celălalt ca „zeitate nevăzută și neînțeleasă”. Ambii semnifică însă „ideea sublimă” a neatîrnării, condiția de „erou” Ie e asigurată Ia amîndoi. Numai că Ștefan ar fi mai local, pe cînd Decebal apare ca erou al lumii. Paralelă e incitantă, finalitatea ei fără echivoc. „După unsprezece secole, Ștefan a ridicat spada sîngeroasă care căzuse din mîna lui Decebal. Cine oare va fi chemat să rădice spada purtată cu atîta glorie de Ștefan cel Mare? Și cînd?”[75]. La data cînd se stingea, prematur, curînd după alegerea colonelului AL I. Cuza ca domn al Moldovei, el va fi găsit poate răspunsul. Kogălniceanu îi amintise în tot cazul noului domn ca a fost chemat sa urce pe tronul Iui Ștefan cel Mare și că asemeni acestuia trebuia sa fie convins că „România nu are alt ocrotitor decît pre Dumnezeu și sabia sa”[76]. Altădată, Russo arunca „o privire de admirație înlăcrimată spre Neamț” și lăsa „o lacrimă în locul acela cu nume poetic care se cheamă Valea Albă”[77], preocupat de profundele schimbări produse în mentalitate. „Ștefan Vodă s-ar crede în altă țară”[78]. Secase în urmași vigoarea strămoșească? „Ștefan, proteul popular al gloriei naționale”[79], era chemat nu numai să îmbărbăteze, dar și ca o aspră dojană. Ce altceva e poema de unică tensiune afectivă Cîntarea României? Ștefan nu e amintit aici nominal, dar se evocă una din faptele sale, acea „Dumbravă Roșie, pădurea sîngelui”[80], care evocă strășnicia defensivă a domnitorului. Spiritul acestei cîntări e chiar acel melos popular, care fără să cunoască date precise, amestecînd veacurile, locurile, bătăliile, a știut să sintetizeze imaginea unui domn incomparabil, vrednic în toate, viteaz, drept, bun și sfînt. Sfînt, ca în portretul zugrăvit de Ureche, „nu pentru sufletu (…), că el încă au fost om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejești, carile nimenea din domni, nici mai nainte, nici după aceia l-au ajunsu”[81]. Lăcașuri de rugăciune, cetăți întărite și poduri peste ape, „istorii” consemnînd fapte de mirare, totul evocă pe slăvitul domn, devenit prototip sacru, simbol incoruptibil al dreptății, fie aceasta desfășurată înăuntru sau în afară. Prin el se spera Ia izbîndirea din nou a dreptății, după secole de cădere. Ca în legenda germană care îl închipuia pe Friedrich Barbarosa ferecat într-o grotă, dar gata să iasă, în armură, pentru a restabili gloria de altădată a patriei, speranța populară îl voia pe Ștefan ieșind din groapa ferecată de la Putna pentru „războiul cel mare” al dreptății de neam[82].

Era firesc ca lupta pentru această dreptate să caute sprijin în amintirea marelui Ștefan. Cu alte mijloace, Asachi și Kogălniceanu i-au readus figura în actualitatea publicistică, determinînd un spor de interes care nu putea fi decît salutar în procesul regenerării. Mai ales Letopisețele editate de ultimul au avut menirea să nutrească interesul public și mai ales o literatură receptivă față de cauza națională. Pe baza lor, C. Negruzzi recunoștea în Ștefan cel Mare o limită, o culme, dincolo de care sesiza declinul Moldovei, declin îndatorat îndeosebi cupidității boierilor și luptelor pentru putere[83]. În afară de „tablourile” amintite[84], Asachi a evocat, la rîndul său, bătălia de la Valea Albă, cu elemente prea puțin specifice[85] în timp ce G. Barițiu scria o nuvelă cu subiect din epoca lui Ștefan, făcînd indirect apologia Unirii[86], I. Pușcariu și D. Bolintineanu evocau liric episoade din aceeași epocă[87], N. Istrate fixa pentru scenă (Mihul) „o trăsură din resbelul lui Ștefan cel Mare cu Matei Corvin”, iar Bolliac îl amintea printre marii străbuni de la temelia resurecției naționale[88].

Criza orientală deschisă în 1853 a stimulat și mai mult interesul pentru istorie, speranța de redresare națională căutîndu-și suport în experiența precursorilor. Asachi tipărea la Institutul Albinei un nou portret al lui Ștefan, după originalul de la Putna, ca un mijloc de a-și întări compatrioții, iar Steaoa Dunării îl număra pe voievod între precursorii Unirii[89]. Pacea de la Paris (1856) dădu noi speranțe celor preocupați de soarta patriei. Unioniștii și-au formulat mai strîns programul, cu larg apel la istorie și mai ales la figurile de domn care s-au manifestat în direcția unei politici panromânești. Ștefan cel Mare intra desigur în această categorie. Cei ce contau pe o formulă tradițională, separatistă, au crezut că pot invoca același nume pentru a încuraja ideea de menținere a unui stat moldovean autonom. În timp ce unii patrioți din Bucovina, în frunte cu Al. Hurmuzaki, provocau o cercetare a mormîntului ctitoricesc de la Putna, făcînd publicitate în jurul chestiunii[90] și proiectînd un mausoleu pe mormîntul lui Ștefan[91], ca simbol al demnității de neam și ca îndemn Ia Unire[92], gruparea separatistă a caimacamului Teodor Balș încerca să facă din „coroana” descoperită în mormînt un simbol al existenței de sine stătătoare a Moldovei. La 12/24 octombrie 1856, caimacamul trimise Sfatului administrativ extraordinar un ofis, în care, invocînd nevoia de „păstrare a statului” autonom, așa cum îl zidiseră „domnii și patrioții” din trecut, propunea să se înalțe, în piața palatului, un monument lui Ștefan cel Mare. O subscriere amplă urma să-i solidarizeze pe moldoveni în jurul acestui măreț simbol[93]. La 19 octombrie, Sfatul administrativ își însușea propunerea, desemnînd un comitet care prin însăși compoziția sa (M. Cantacuzino, G. Asachi, N. Istrate) trebuia să asigure spiritul separatist al operei. La 2 noiembrie, comitetul respectiv difuza un apel către public, solicitînd sprijin pentru ridicarea „monumentului național”[94]. Zimbrul își oferi îndată serviciile pentru a înlesni subscripția[95], iar Concordia mijloci o colectă de 109 galbeni, publicînd listele respective și procesul verbal de primire a sumei de către organizator[96]. Gazeta de Moldavia, care reflecta spiritul guvernului elogia numaidecît gestul patriotic al inițiatorilor și sprijinitorilor[97]. Făcînd însă din ctitorul de la Putna simbolul unei Moldove autarhice, inițiatorii monumentului dovedeau că nu înțeleseseră adevărata politică ștefaniană. Prin politica de suzeranitate asupra Țării Românești și prin atitudinea față de Transilvania, Ștefan cel Mare se definește ca un precursor al lui Mihai Viteazul[98]. Dimpotrivă, N. Istrate, unul din principalii colaboratori ai caimacamului, încerca să demonstreze că ideea Unirii le-a fost mereu străină moldovenilor și că a o pune pe ordinea de zi însemna să se resuscite vechea rivalitate moldo-munteană[99]. Proclamația către compatrioţi a comitetului insista asupra aceleiași idei, evocînd meritele Iui Ștefan în păstrarea autonomiei Moldovei. Ostentația cu care se făcea apel la „autonomie”, în sensul vechilor „tratate”, indica interese particulariste în sfera oficialității. În același timp, partida națională, grupată în jurul unor ziare ca Steaoa Dunării și Românul, milita pentru unirea fără condiții, făcînd din Ștefan cel Mare – o spune Kogălniceanu în articolul program – un precursor al acestei idei. Căci „ideile cresc și se coc ca și fructele” afirma el, evocînd antecedentele Unirii și dîndu-i ca sprijin autoritatea multor bărbați din trecut. Ca să ajungă la evidență, această idee a trebuit să treacă prin „ciurul timpurilor”, să facă victime, să se limpezească și să se fortifice[100]. Utopia devenea acum realitate, iar la înfiriparea acestei realități a contribuit desigur și Ștefan cel Mare.

Inițiativa aproape concomitentă de a-i ridica un monument și de a construi un mausoleu peste cripta de la Putna arată că dincolo de interpretarea divergentă a simbolului, amintirea marelui domn era o prezență cuagulantă, un fapt de conștiință peste care nu se poate trece. Obținînd de la guvernămîntul austriac permisiunea de a deschide mormintele, arhimandritul de la Putna a ținut să o facă într-un cadru solemn, la 12 noiembrie 1856, cu sobor de preoți și cîntări. „Răsunetul fu foarte slab în Bucovina, în Moldova și nu străbătu în alte părți ale României”, observa N. lorga[101]. Totuși, corespondențe repetate informau pe ardeleni asupra cercetării, destul de pe larg, prin grija Iui Iraclie Porumbescu[102], iar Gazeta de Moldavia le făcea loc în coloanele ei, chiar dacă înțelegea diferit semnificația domniei ștefaniene[103]. La București circula un articol din Wanderer, cu amănunte despre descoperirile de Ia Putna și concluzia că Moldova n-ar avea nici un drept asupra osemintelor din cripta voievodală, întrucît reședința principatului nu era atunci la lași, ci la Suceava. O asemenea idee era numaidecît respinsă de O. R. Busueceanu[104], ceea ce prezumă un consens activ și de adîncime cu privire la simbolul în discuție.

Nu interesează aici amănuntele privind rezultatul deshumărilor de la Putna[105], nici vicisitudinile relative Ia proiectul lui T. Balș[106]. Fapt e că ambele inițiative au reîmprospătat amintirea voievodului și că, în ciuda oricăror calcule ostile Unirii, chiar și ideea monumentului (pentru care Asachi pregătise „desenul cuviincios” și „descrierea, istorică”)[107] a servit pînă la urmă propagandei unioniste. Căci Etoile du Danube n-a ezitat să denunțe gîndul ascuns al ocîrmuirii și să releve adevărata semnificație a domniei lui Ștefan[108]. M. Fălcoianu, care adunase, Ia București, o sumă de bani pentru sprijinirea proiectului, evoca în sens unionist „afinitatea de limbă”, de origine și naționalitate dintre locuitorii celor două principate”[109]. Moartea intempestivă a caimacamului Balș a compromis deocamdată realizarea ideii. Succesorul, N. Vogoride, cu toate că era antiunionist și el, s-a desolidarizat de proiect. L-a readus iarăși în discuție G. Asachi, fără să insiste, ca replică la ideea unui muntean, de aceeași orientare doctrinară, de a se celebra printr-un monument victoria lui Matei Basarab contra lui Vasile Lupu[110]. Etoile du Danube luă și de data aceasta atitudine, iar D. Ralett ținu să reafirme poziția unionistă în versuri, revendicîndu-l pe Ștefan ca promotor al acesteia[111]. Asachi n-a mai revenit asupra ideii decît în 1859, insistînd ca acel „tribut de recunoaștere națională” să fie plătit totuși, fiindcă Ștefan era „pentru toată România luceafăr nemuritoriu”[112]. Semnificativă schimbare de atitudine: conformistul Asachi se adapta încă o dată din mers, îmbrățișînd ideea Unirii, care nu mai putea fi obstruată.

Proiectul avea să fie readus la ordinea zilei doar în 1871, cu ocazia serbării solemne organizată de tinerimea studioasă la Putna. Serbarea, se știe, a fost un gînd eminescian, adoptat de studenții români din Viena și devenit program al tinerimii noastre universitare din toate centrele. Ea trebuia să se țină în 1870, cînd se împlineau patru secole de la sfințirea mănăstirii Putna, dar a fost amînată un an din cauza războiului franco-prusac. Principalii organizatori fiind junimiști (I. Slavici, președinte, Eminescu, secretar), iar comisia de selectare a discursului festiv alcătuită din fondatori ai Societății (T. Maiorescu, V. Pogor, I. C. Negruzzi, ultimul înlocuit cu V. Alecsandri), întreaga manifestare e strîns legată de Junimea, mai ales că vorbitorul de atunci a fost un alt membru al ei: A. D. Xenopol[113]. Ștefan cel Mare era înțeles ca un simbol capabil sa cristalizeze conștiința unei generații despre misiunea sa istorică, cum observa Eminescu[114], în acel spirit de generoasă perspectivă ce exală și din cuvîntarea lui Xenopol. „În astă împreunare a amintirei trecutului cu năzuințele și speranțele în viitor, declara Xenopol, figura lui Ștefan cel Mare încetează de a fi eroul unei părţi a țărilor locuite de români și devine un „centru pentru toţi de acelaș neam”[115]. Apărînd partea, în condițiile epocii sale, Ștefan al Moldovei a pregătit întregul, făcînd posibilă Unirea Principatelor și prin aceasta unirea deplină, pe care noile generații erau chemate să o realizeze. „Iară tu, umbră măreață a lui Ștefan cel Mare, – încheia vorbitorul – coboară-te în sufletul poporului tău și cu puterea ta de fier încoardă-i voința spre împlinirea acelor datorii, pe care natura le impune oricărui popor ce năzuiește cătră nemurire!”[116]. Se afla de față atunci, dintre marii oameni ai țării, M. Kogălniceanu, care a prezentat o medalie comemorativă cu inscripția „Memoriei lui Ștefan cel Mare, rîvnitorii gloriei străbune”[117]. Se mai aflau V. Alecsandri, care a și compus un imn ocazional[118], după ce scrisese poemul Dumbrava roșie, apoi T. Maiorescu ș. a. Românul descifra în serbarea de Ia mormîntul lui Ștefan „un act de solidaritate între toate țările române”[119].

Momentul e caracteristic pentru direcția spiritului public și clarifică definitiv echivocul care a putut pluti o clipă peste simbolul ștefanian. O întreagă producție artistică sprijină aceeași interpretare. Personalitatea și epoca voievodului Ștefan apar în versurile lui I. Popescu (Papfiu)[120], losif Vulcan[121], dar mai ales în cele semnate de D. Bolintineanu în presă și în Legende noi[122]. Ultimul a publicat o biografie populară (Viaţa lui Ștefan Vodă cel mare, 1863; ed. II, 1878), proiectînd existența eroului pe trama epocii, „cia mai glorioasă” din istoria Moldovei, și interpretînd devenirea noastră istorică în termeni apropiați de gîndirea lui Bălcescu. El insista asupra ideii de putere armată, convins că numai întărind poporul și pe această cale s-ar putea ajunge la adevărata libertate. P. Ispirescu adăuga și el o istorie a lui Ștefan cel Mare pentru uzul mulțimii[123], în timp ce N. Gane evoca Fluierul lui Ștefan (1867), iar I. C. Negruzzi alătura figura marelui domn de aceea a lui Mihai Viteazul[124], după ce fusese prevenit de Xenopol că asemenea figuri trebuie înfățișate cu evlavie[125]. B. P. Hasdeu, care pretindea a fi găsit într-o psaltire versuri războinice compuse chiar de Ștefan cel Mare[126], vedea în epoca acestuia apogeul maturității politice și de cultură a Moldovei. El a compus și un roman, Ursita, localizat în aceeași epocă.

Împlinirea unui secol de la anexarea Bucovinei la Imperiul habsburgic a oferit o nouă ocazie de a se evoca figura lui Ștefan, ca simbol al integrității teritoriale a Moldovei. În presă, în adunări publice, în conferințe s-au făcut aprecieri la adresa marelui domn, relansîndu-se iarăși vechiul proiect de ridicare a unei statui equestre la Iași. O nouă comisie avea să se ocupe de strîngerea fondurilor și de tot ce urma după această operație. Criza orientală, prelungită vreme de cîțiva ani, a făcut însă ca lucrările să tergiverseze iar homerica dispută privitoare la chipul adevărat al domnitorului (cu sau fără barbă?) a întîrziat și mai mult finalizarea lor[127]. Dezvelirea monumentului n-a putut avea Ioc, după o întreagă odisee, decît la 5 iunie 1883, de față fiind capul statului, corpurile legiuitoare, membri ai Academiei Române, reprezentanți ai Universităților și ai diferitelor așezăminte de cultură, cu alte cuvinte „țara” întreagă, pentru a afirma încă o dată voința de libertate, justiție și lumină a acesteia. Adevăratul sens al figurii ștefaniene izbîndise definitiv. Au vorbit atunci regele, N. Gane, Leon Negruzzi, C. A. Rosetti, B. P. Hasdeu, N. lonescu. Evenimentul a fost serbat într-o atmosferă de entuziasm patriotic, așa cum se cuvenea la început de nouă epocă, după recunoașterea independenței de stat a României, și de noi speranțe. Din partea ziarului Timpul, dar desigur și pentru că spera să observe pulsul adevărat al epocii, a venit la Iași M. Eminescu, dar el n-a fost totuși prezent la solemnitate. Se afla în pragul tragicei sale întunecări. Nu încape însă îndoială că el a vibrat atunci din nou, amintindu-și de vechea serbare de la Putna[128] și de propriile meditații pe marginea domniei lui Ștefan. Undeva poetul evoca legenda potrivit căreia, în clipa asasinării Iui Gr. Ghica la Beilic (Iași), candelele de la cripta Iui Ștefan Vodă s-ar fi stins, întunecînd portretul ctitorului. ,,Aprinde-se-vor candelele pe mormînt? Lumina-se-va vechiul portret ?”[129]. În altă parte îl prezenta pe Ștefan cel Mare ca pe un cavaler ce-și conduce și rasplătește războinicii, descălecînd din tîrg în tîrg, subscrie acte de danie, înalță în rang, totul cu „rînduială”[130]. Indirect evocă în fragmentul dramatic Mira grandoarea voievodului ajuns la vîrsta senectuții. Pentru el, ca și pentru mai vechii romantici, Ștefan era simbolul incoruptibil al demnității și un pilon deci al mitologiei naționale pe care s-ar fi putut întemeia o renaștere autentică[131].

Noua conștiință românească se putea gîndi Ia sensul unificator al domniei lui Mihai, dar trebuia să se întemeieze pe înțelepciunea lui Ștefan, a cărui amintire avea să fie mereu evocată în anii următori. Împlinirea a patru secole de la moartea marelui domn a dat loc la alte semne de stimă în toată țara: un pelerinaj la Putna, conferințe, articole în presă, evocări literare, reprezentări plastice, studii și mai presus de toate acea monografie cu timbru inconfundabil a lui N. lorga, Istoria lui Ștefan cel Mare pentru poporul român: un nou pas al științei istorice, dar și un gest simbolic de atașament Ia valorile cele mai durabile. „Vor ști poeții, scriitorii de astăzi să dea glas iubirii nemărginite cu care, de patru veacuri, miile de mii ale poporului au înconjurat, și mai departe decît hotarele Moldovei, chipul de viteaz, bun, cuminte și sfînt al celui mai mare om ce s-a ridicat dintre români? Se vor înfrăți ei înaintea acestui altar, măcar pentru clipa în care se înalță liturghia recunoștinței de marile mulțimi care nu pot nici să vorbească, nici să cînte?”[132]. Întrebările cu care istoricul își încheia această operă de erudiție și devotament aveau să capete în curînd răspunsuri clare. O întreagă literatură (G. Coșbuc, O. Goga, M. Sadoveanu. Al. Vlahuță etc.) avea să împrospăteze amintirea Iui Ștefan, studii istorice și volume de documente aveau să-i aprofundeze cunoașterea, iar în tranșeele marii conflagrații mondiale avea să se decidă și soarta mormîntului ștefanian, eliberat, în fine, de sub stăpînirea habsburgică, spre a fi integrat și fizic în patrimoniul național. Un capitol important din istoria postumității eroului se încheia astfel[133].

(articol din revista Mitropolia Moldovei şi Sucevei, 1982, nr. 3-4, p. 234-251)

---

[1] N. lorga, Istoria lui Ștefan cel Mare pentru poporul român, (1904), (ed. II), București, 1966, p. 236-251.

[2] Ibidem, p. 235.

[3] N. Bălcescu, Opere alese, I, București, 1960, p. 59 : Cuvînt preliminariu (1845).

[4] S. Teodorescu-Kirileanu, Amintiri ale poporului despre Ștefan cel Mare, București, 1904; Teodor A. Bogdan, Ștefan cel Mare. Tradiții, legende balade, colinde ș. a., Brașov, 1904.

[5] Cf. Ștefan S. Gorovei, Ștefan cel Mare — voce a conștiinței europene, în Cronica, XVII, 1982, 15, p. 1, 2.

[6] L. Blaga, Izvoade, București, 1972, p. 203-206.

[7] Al. Duțu, Cultura română și civilizația europeană modernă, București, 1972, p. 58.

[8] Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, ed. P. P. Panaitescu, București, 1956.

[9] G. Șincai, Cronica românilor și a mai multor neamuri, II, București, 1886, p. 90.

[10] D. Cantemir, Descrierea Moldovei, trad. P. Pandrea, București 1956, p. 214-215.

[11] Ștefan S. Gorovel, Moldova în „casa Păcii”. Pe marginea izvoarelor privind primul secol de relații moldo-otomane, în Anuarul Institutului de istorie şi arheologie „A. D. Xenopol”, Iași (AIIAI), XVII, 1980, p. 629-667.

[12] Cf. C. C. Giurescu, Valoarea istorică a tradițiilor consemnate de Ion Neculce, în vol. Studii de folclor și literatură, București, 1967, p. 439-496.

[13] Cf. D. Cantemir, Istoria Imperiului otoman, I, cap. 5; G. Șincai, op. cit., p. 166.

[14] lorga, op. cit., p. 237.

[15] Ureche, op. cit., p. 112.

[16] Cantemir, op. cit., II, cap. 3.

[17] Iorga, ibidem.

[18] Arhiva românească, I, 1841, p. 51 sq.: Cuvînt de îngropare vechiului Ștefan, domnul Moldaviei.

[19] Teoctist, Mitropolitul Moldovei și Sucevei, În slujba Ortodoxiei românești, a năzuințelor de unitate națională și de afirmare a culturii române : Mitropolitul Iacob Putneanul. Mănăstirea Neamț, 1978.

[20] Iorga, op. cit., p. 240.

[21] L. Blaga, Gîndirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea, București, 1966; Association internaționale d’etudes du sud-est europeen, Les Lumieres et la information de la conscience naționale chez Ies peuples du sud-est europeen, Bucarest, 1970; Pierre Chaunu, La civilisation de l’Europe des Lumieres, Paris, 1971.

[22] G. Șincai, op. cit., p. 52-53, 72 sqq.

[23] Ibidem, p. 76.

[24] Ibidem, p. 78.

[25] Ibidem, p. 81.

[26] Ibidem, p. 86-87.

[27] Ibidem, p. 92-104.

[28] Ibidem, p. 154-165.

[29] Ariadna Camariano-Cioran, Academiile domnești din București și Iași, București, 1971, p. 87.

[30] P. Poenaru, Georgiu Lazăr și școala română, în Analele Academiei Române, 1871.

[31] Ionică Tăutul, Scrieri social-politice, București, 1974, p. 80.

[32] Ibidem, p. 156.

[33] Ibidem, p. 251.

[34] Ibidem, p. 271.

[35] Regulamentul Organic al Țării Românești, București, 1831, art. 371 ; Regulamentul organic al Moldovei, Iași, 1832, art. 425.

[36] G. Asachi, La patrie, 1812 (în: Poesie, Iași, 1836).

[37] Din istoria Moldaviei, în Albina Românească (AR), I, 1829, p. 23-24.

[38] Din istoria patriei, în AR, I, 1829, p. 32.

[39] Ibidem, I, 1829, p. 244-246; II, 1830, p. 15-16; Curierul românesc, (CR), II, 1830, p. 349-350, 351-355, 371-374, 375-378.

[40] G. Asachi, Descrierea cadrului întâi din istoria Moldovii, în Spicuitorul moldo-român (Smr), 1841, apr.-iun., p. 74-84; Foaie pentru minte (Fpm), IV, 1841, p. 251-254 CR, V, 1833, p. 125-126.

[41] CR, V, 1833, p. 126-127.

[42] AR, V-VI, 1833/34, p. 285-286; Buletin, foaie ofițială, (BFO), II, 1834, p. 373-374.

[43] AR, V-VI, 1833/34, p. 67-68 ; CR, VI, 1834, p. 329 ; Fpm, IV, 1841 p. 274-278.

[44] Mihai Maxim, seria de articole din Contemporanul, 1981/82.

[45] G. Asachi, Tableaux de l’histoire moldave, Iași, 1833, p. 1-6 : Fpm, IV, 1841, p. 274-278.

[46] CR, I, 1829/30, p. 362 ; II, 1830, p. 224 ; Biblioteca românească, (BR), 1830, pt. IV, p. 40; 1834, pt. IV, p. 40.

[47] BR, 1834, pt. IV, foaie broșată la începutul volumului.

[48] Ibidem, p. 27-44.

[49] loan Poni Zîmbeșteanul, Vechiul ostaș moldovean în războaiele lui Ştefan cel Mare, în Fpm, II, 1839, nr. 12, p. 89-90 ; VI, 1843, nr. 20, p. 146.

[50] Gheorghie Nicolianul, Adiiul de la iubita sa a unui ostaș moldovan din armia lui Ștefan, în Fpm, VI, 1843, nr. 48, p. 384.

[51] Smr, 1841, iul.-sept., p. 73-80.

[52] AR, XI, 1840, p. 85-86 ; CR, XI, 1840, p. 121; Fpm, III, 1840, p. 158-159.

[53] M. Kogălniceanu, Opere, II, București, 1976, p. 394.

[54] Idem, Ștefan cel Mare în tîrgul Băiei, în: Calendar pentru poporul românesc pe anul 1845, Iași, 1845, p. 42.

[55] Idem, Bătălia de la Războieni, în: Arhiva românească (Ar), I, 1840/41, p. 93-120.

[56] Idem, Ștefan cel Mare arhitect, în: Propășirea, I, 1844, p. 262-264.

[57] Idem, Cuvînt introductiv la cursul de istorie națională, Iași, 1843.

[58] Călători străini despre țările române, I, București, 1968, p. 129-138.

[59] Kogălniceanu, Opere, I, București, 1946, p. 655-66.

[60] Ar, I, 1840/41, p. 133-139.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem, p. 37-71.

[63] Opere, II, 1976, p. 389.

[64] Ibidem.

[65] Acte și documente relative la istoria renașterii României (ADRR), VIII, p. 340.

[66] N. Bălcescu, Opere alese, I. București, 1960, p. 145.

[67] Ibidem, p. 80.

[68] Idem, Românii sub Mihai Voevod Viteazul, cap. III.

[69] L. Șimanschi, Confruntări ideologice, în vol. Petru Rareș, București, 1978, p. 271-291.

[70] Foaia Societății pentru literatura și cultura română în Bucovina, 1868, nr. 5.

[71] B. P. Hasdeu, Ioan Vodă cel cumplit, București, 1865, prefața.

[72] Anul 1841 în Principatele Române, I, p. 61-73.

[73] I. Ghica, Convorbiri economice, București, 1879.

[74] Anul 1848…, I, p. 103.

[75] Al. Russo, Scrieri alese, București, 1970, p. 251, 253: Decebal și Ștefan cel Mare.

[76] Monitorul oficial al Moldovii, supliment la nr. 28 din 28 ian. 1859.

[77] Al. Russo, op. cit., p. 274 : Piatra-Teiului.

[78] Idem, Cugetări, București, 1977, p. 33-35.

[79] Idem, Scrieri alese, p. 278.

[80] Cîntarea României, § 41.

[81] Gr. Ureche, op. cit., p. 111.

[82] N. lorga, Istoria lui Ștefan cel Mare pentru poporul român, București, 1966, p. i247-248.

[83] România literară, (RL), 1855, p. 237-241.

[84] Pentru circulația lor, vezi Fpm, IV, 1841, nr. 32, p. 251-254 (apud Spicuitorul, 1841, apr.-iun., p. 74-79); nr. 35, p. 274-278; V, 1842, nr. 49, p. 391-392 (apud. Spicuitorul, 1841, oct.-dec., p. 119-121).

[85] G. Călinescu, Istoria literaturii române, compendiu, București, 1968, p. 54.

[86] G. Barițiu, Un rămas bun în cîmpul bătăliei, în Fpm, VII, 1844, nr. 46, p. 359-364.

[87] [I. Pușcariu] I. Pușcașu, Voluntariul, în Fpm, XI, 1848, nr. 44, p. 352 ; D. Bolintineanu, La o paseră trecătore, în România viitoare, I, 1850, p. 63-64; Fpm, XIII, 1850, nr. 19, p. 152.

[88] Fpm, XV, 1852, nr. 47-48, p. 193-195; nr. 50-51, p. 201-204; XVI, 1853, nr. 1-4, p. 5-8, 13-16, 21-24, 29-32. Și separat, Iași, 1850 (vezi Zimbrul, I, 1850, p. 184); C. Bolliac, Poesii. Renașterea României, Paris, 1857.

[89] Gazeta de Moldavia (GM), XXV, 1853, nr. 74, p. 200; Steaoa Dunării, I, 1955, p. 149-150.

[90] GM, XXVII, 1856, p. 372; G. R. Bussueceanu, Însemnări despre descoperirea mormîntului lui Ștefan cel Mare, în Timpul, I, 1856, nr. 3, p. 1-2; GM, XXVIII, 1856, p. 345-396 ; Gaz. Trans., XIX, 1856 p. 357, 377-378.

[91] Ibidem.

[92] L’Etoile du Danube, Bruxelles, I, 1856, p. 45 ; Timpul, I, 1856, p.

[93] GM, XXVIII, 1856, nr. 82 (15 oct), p. 327.

[94] Ibidem, p. 387 ; Vestitorul românesc XXI, 1856, p. 373-374.

[95] Zimbrul român, IV, 1856, nr. 34, p. 1.

[96] Concordia, I, 1857, p. 2.

[97] GM, XXIX, 1857, p. 78.

[98] P. P. Panaitescu, Problema unificării politice a țărilor române în epoca feudală, în vol. Studii privind Unirea Principatelor, București, 1960, p. 61-63.

[99] N. Istrati, Despre cvestia dzilei în Moldova, Iași, 1856, p. 21-22, 28-29.

[100] Steaoa Dunării, II, 1856, nr. 31, p. 121.

[101] N. lorga, op. cit., p. 249.

[102] GT, XIX, 1856, p. 369-370, 373, 392, 396 ; XX, 1857, p. 3-4, 8, 11-12, 10, 19-20, 23-24: Deshumarea domnilor Moldovei, Telegraful român, IV, 1856, p. 312, 395-396, 400, 403, 407 ; V, 1857, p. 3, 7.

[103] Iraclie Porumbescu, Desmormîntarea domnitorilor Moldovei în catacombele Monastirei Putna, în GM, XXVII, 1856, p. 375-376, 379-380, 383-384, 387-388, 391-392, 395-396, 399-400, 403-404.

[104] Timpul, I, 1857, nr. 7, p. 1, 2.

[105] D. Olinescu, Mormîntul lui Ștefan cel Mare, Slatina, 1898.

[106] Vezi N. Grigoraș, Statuia lui Ștefan cel Mare din Iași, în Cercetări istorice, Iași, III, 1972, p. 281-308.

[107] ADRR, VIII, p. 985.

[108] Ibidem, p. 986.

[109] Ibidem, 1043-1044.

[110] Ibidem, IV, p. 948-949.

[111] Ibidem, III, p 280.

[112] Calendarul pentru români pe anul 1859, p. 124.

[113] Al. Zub, Junimea, implicații istoriografice, Iași, 1976, p. 81.

[114] I. F. Torouţiu, Studii şi documente literare, IV, p. 83.

[115] A. D. Xenopol, Scrieri sociale și filosofice, București, 1967, p. 205.

[116] Ibidem, p. 216.

[117] T. Balan, Serbarea de la Putna, 1871, București, 1932, p. 48.

[118] Convorbiri literare, (CL), V, 1871, nr. 12, p. 185.

[119] Românul, 23 iulie 1871.

[120] I. Popescu (Papfiu), Ștefan cel Mare și mama lui, în Fpm, XXIV, 1861, nr. 31, p. 250, nr. 32, p. 258.

[121] losiv Vulcan, Cîntecul cel mai frumos, în Fpm, XXV, 1862, nr. 11, p. 88.

[122] D. Bolintineanu, Mama lui Ștefan cel Mare, în Reforma, IV, 1862, nr. 18, p. 89 (Fpm, XXV, 1862, nr. 9, p. 72); Cupa lui Ștefan, ibidem, nr. 19, p. 73 (Fpm, 1862, nr. 15, p. 120); Daniil Sihastru, în vol. Legende noi, 1862.

[123] P. Ispirescu, Istoria lui Ștefan cel Mare și Bun, în CL, XII, 1878, nr. 5-6, p. 169-196, 202-220. Abia mai tîrziu loan Nădejde încearcă o sinteză mai rezistentă, Viața lui Ștefan cel Mare și Bun, domnul Moldovei, Iași, 1883.

[124] I. C. Negruzzi, Ștefan și Mihai, în CL, 1869, nr. 7.

[125] DL, II, p. 41-42.

[126] G. Călinescu, Istoria literaturii române, compendiu, București, 1968, p. 32.

[127] Amănunte despre istoria statuii la N. Grigoraș, op. cit.

[128] Ș. Cioculescu, Eminescu și serbarea de la Putna, în România literară, VII, 1975, nr. 11, p. 7.

[129] Eminescu, Scrieri politice și literare, I, 190, p. 211.

[130] Idem, Icoane vechi și icoane nouă, p. 35-37.

[131] Cf. Liviu Antonesei, Eminescu despre Ștefan cel Mare, în Opinia II, 1975, nr. 1-2, p. VIII.

[132] N. lorga, Istoria lui Ștefan cel Mare pentru poporul român, (ed. II), București, 1966, p. 251.

[133] Cf. Horia Ursu și Daniela Bratu, Ștefan cel Mare. 500 de ani de la înscăunarea sa ca domn al Moldovei, București, 1957.