Bucureşti, 19 mai 1992

Sanctitatea voastră, preaiubite frate în Domnul nostru Iisus Hristos,

Cu dragoste frăţească, Vă aducem la cunoştinţă că am primit scrisoarea Sanctităţii Voastre din 24 decembrie 1992, care ne-a produs mâhnire şi durere multă. Aceasta pentru faptul că Sanctitatea Voastră consideraţi Actul Sinodal al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privitor la binecuvântarea reactivării Mitropoliei Basarabiei, ca «ingerinţă anticanonică în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova».

Sanctitatea Voastră! În conştiinţa umanităţii, în general şi mai ales la creştini, s-a impus de-a lungul istoriei principiul de valoare universală că nedreptatea, abuzul şi silnicia nu pot crea niciodată vreun drept. Acestea pot dura secole de-a rândul, dar când împrejurările permit, dreptatea istorică impune repararea nedreptăţii şi restabilirea adevărului precum şi a drepturilor ce decurg din această restabilire.

Conform acestui principiu, exercitarea jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe Ruse asupra românilor ortodocşi din Basarabia, între anii 1769-1774, 1787-1791, 1808-1918, 1940-1941, 1944-1992, a fost un act nedrept şi abuziv din punct de vedere al realităţii istorice şi al normelor de drept canonic, deoarece a fost urmarea unor abuzuri politice care au lezat dreptul istoric.

Conform mărturiilor istorice, pe teritoriul locuit astăzi de români, cuvântul Evangheliei lui Hristos a fost propovăduit încă din primele veacuri creştine. Propovăduirea Evangheliei pe acest teritoriu a coincis cu însăşi formarea poporului român care a apărut în istorie ca popor creştin. Poporul român a devenit astfel unul din primele popoare creştine ale Europei, eveniment ce a avut loc cu multe secole înainte de creştinarea slavilor.

Viaţa creştină a avut o continuitate permanentă pe acest teritoriu, românii ortodocşi afirmându-şi neîntrerupt apartenenţa la Biserica Ortodoxă a Răsăritului [adică a Byzanţului – n.n.] îndată ce condiţiile istorice au permis, românii ortodocşi au obţinut dreptul de a avea episcopi pământeni [adică locali – n.n.]. Acest drept, bazat pe tradiţia canonică a Bisericii, a fost cerut cu multă insistenţă Patriarhiei de Constantinopol mai ales de creştinii ortodocşi români din teritoriile din stânga şi din dreapta Prutului, ce constituiau împreună un Principat român cunoscut în Europa cu numele de Ţara Moldovei.

În anul 1401, Domnitorul Moldovei a cerut ca în fruntea organizării bisericeşti din această ţară să fie recunoscut de către Patriarhia de Constantinopol mitropolitul pământean Iosif Muşat. Prin acest act, Mitropolia Moldovei era recunoscută ca servind o etnie distinctă în cadrul unui teritoriu bine definit geografic şi istoric. Drept consecinţă, potrivit legislaţiei bisericeşti canonice, diferită de cea a imperiilor schimbătoare, nimeni şi niciodată nu avea dreptul să desfiinţeze, să modifice sau să înjumătăţească jurisdicţia ei în teritoriul ce-i revenea de la întemeiere şi cu recunoaştere canonică.

Cursul normal al lucrurilor a fost din păcate întrerupt în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prin ocuparea de către armatele ruseşti a pământului românesc al Ţării Moldovei (1769-1774, 1787-1791). Printre măsurile luate în mod abuziv de ocupanţi a fost şi amestecul brutal în treburile Bisericii din Moldova prin impunerea la Iaşi, în 1789, a unui locţiitor de mitropolit, Ambrozie, rus de neam, care venise în Moldova odată cu trupele ruseşti.

După o scurtă perioadă de normalizare şi când nu se terminase încă războiul ruso-turc (1806-1812), imperiul ţarist înfiinţează un «exarhat» ce cuprindea Mitropoliile Moldovei şi Ţării Româneşti, subordonându-le din nou, în mod samavolnic, Bisericii Ortodoxe Ruse. Prin aceasta, Mitropolitul canonic al Mitropoliei Moldovei, Veniamin Costachi, este nevoit să se retragă din scaun spre marea durere a clerului şi credincioşilor români. La fel s-a întâmplat şi cu mitropolitul Dositei Filitis al Valahiei, care a fost îndepărtat din scaun în 1809 şi trimis în surghiun. Nedreptatea se «instituţionalizează» prin pacea nedreaptă de la Bucureşti din 1812, când s-a hotărât anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la imperiul ţarist. Anexarea a fost fără valoare şi nulă de drept, căci Turcia nu avea drepturi teritoriale asupra pământului românesc, turcii având putere de suzeranitate, nu de suveranitate asupra acestui pământ. Moldova şi Valahia se bucurau de o completă autonomie pe baza unor vechi tratate încheiate cu Imperiul Otoman, prin care li se garanta integritatea teritorială în schimbul unui tribut anual. În plus, anexarea era un act imoral şi neloial faţă de întreaga Ortodoxie, întrucât Rusia pravoslavnică îşi întindea abuziv stăpânirea asupra românilor ortodocşi din stânga Prutului, cu vechime şi vrednicii în câmpul creştinătăţii, legaţi prin neam, limbă şi cultură cu cei din dreapta Prutului.

Urmare acestei anexări politice nedrepte s-a înfiinţat, în teritoriul ocupat de armatele ţariste, Eparhia Chişinăului de către Biserica Ortodoxă Rusă, în 1813. Fără a fi consultat clerul şi credincioşii, a fost sfâşiat teritoriul jurisdicţional al Mitropoliei Moldovei, înfiinţată cu peste patru veacuri înainte, şi al Episcopiei Huşilor. În scrisoarea Sanctităţii Voastre din 6 octombrie 1992 justificaţi această acţiune prin faptul că la acea dată Biserica Ortodoxă Română nu era încă o Biserică autocefală. Este adevărat că recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române a avut loc după înfiinţarea Eparhiei de Chişinău, într-un teritoriu ce nu cuprindea această eparhie. Dar se impune a fi subliniată o constatare: în 1448 Biserica Ortodoxă Rusă a fost recunoscută de Patriarhia de Constantinopol ca Biserică autocefală, dar fără a avea jurisdicţie asupra creştinilor ortodocşi români din Basarabia.

Actul anexării Basarabiei la imperiul ţarist şi înfifinţarea Eparhiei de Chişinău a dus, nu «la eliberarea de sub stăpânirea otomană a Moldovei», cum afirmaţi Sanctitatea Voastră în aceeaşi scrisoare, ci a însemnat trecerea de la robia turcească la robia rusească mai aspră şi mai neîndurătoare. Turcii ne-au respectat tradiţiile, limba şi specificul naţional. Au acceptat voievozi şi ierarhi de acelaşi neam cu poporul păstorit. Imperialismul rus însă, folosindu-se de ierarhii ruşi înscăunaţi în Basarabia fără a se cere acordul clerului şi credincioşilor români locali, absolut majoritari, a exercitat asupra acestora un necruţător proces de rusificare, manifestat în diferite feluri.

Astfel, dintre toţi chiriarhii aşezaţi de Biserica Rusă în scaunul episcopal de la Chişinău, numai unul a fost de acelaşi neam şi de aceeaşi limbă cu clerul şi credincioşii păstoriţi. Aceştia, adică românii, conform unui recensământ din 1817, reprezentau 86°io din locuitorii Basarabiei. În 1813 a fost înfiinţat un seminar teologic, dar şi acest fapt, binecuvântat în sine, a fost transformat în mijloc de deznaţionalizare a românilor şi de îndepărtare a lor de fraţii din dreapta Prutului. Amintim în acest sens că, în prima perioadă a funcţionării acestui seminar, din 25 de profesori numai unul a fost român. Limba rusă a devenit de asemenea singura lim-bă de predare la Seminarul din Chişinău, conform Regulamentului Seminariilor din 1840, impus de ţarul Nicolae I.

În acelaşi timp, mănăstirile moldovene au fost supuse şi ele rusificării prin încercarea de a se înlocui limba română cu limba slavonă la oficierea slujbelor bisericeşti. Cărţile româneşti de slujbă au fost de asemenea distruse, aşa cum s-a întâmplat mai ales în timpul păstoririi arhiepiscopului Pavel Lebedev (1871-1881).

În această situaţie tragică a fost găsită Basarabia în anul 1918, când popoarele din imperiul ţarist au putut să-şi recapete libertatea. Ne-a mâhnit adânc afirmaţia Sanctităţii Voastre că în «anul 1918 Basarabia a fost ocupată de armatele române» (scrisoarea din 6 octombrie 1992). Vă amintim doar că în 5 martie 1917 se primise la Chişinău o telegramă oficială de la Petrograd în care se spunea că «Basarabia nu mai este în imperiu şi că de acum înainte toţi se pot bucura de libertate». În duhul acestei libertăţi şi fără prezenţa armatei române în Basarabia, s-a organizat Moldova suverană şi independentă şi s-a realizat apoi revenirea ei la sânul Patriei Mame, România. Cum era firesc, s-a reparat atunci şi nedreptatea săvârşită în 1808 pe plan bisericesc, clerul şi credincioşii din Basarabia revenind în matca Bisericii Mame Ortodoxe Române.

Normalizarea situaţiei bisericeşti n-a durat însă multă vreme căci, în 1940 şi apoi în 1944, în urma ocupării Basarabiei de către trupele sovietice, Biserica Ortodoxă Rusă şi-a impus, din nou, abuziv şi necanonic, jurisdicţia sa asupra credincioşilor ortodocşi români din acest străvechi pământ românesc, fără a încerca măcar un dialog cu Biserica Ortodoxă Română. Consecinţele acestui act sunt binecunoscute: distrugerea sau închiderea majorităţii bisericilor şi mănăstirilor de către regimul sovietic ocupant, numirea unei ierarhii străine de neamul şi limba clerului şi credincioşilor români moldoveni, desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei, înfiinţată de Patriarhia Română în 1925.

Suflul sfânt al dorinţei de libertate şi demnitate naţională a făcut ca o parte din Basarabia străbună să-şi dobândească suveranitatea şi independenţa în cadrul Republicii Moldova, începând cu august 1991. Ca urmare, apare firesc şi sfânt, reluarea legăturilor cu fraţii de acelaşi neam şi limbă din România pe diverse planuri, inclusiv cel bisericesc.

Ceea ce însă ne produce un adânc sentiment de tristeţe, este atitudinea Înalt-Prea-Sfinţitului Arhiepiscop Vladimir, acum Mitropolit de Chişinău, faţă de clerul şi credincioşii ce-şi manifestă dorinţa legitimă a unor legături mai strânse cu Biserica Mamă – Patriarhia Română. Deoarece un mare număr de preoţi şi credincioşi, în frunte cu Prea Sfinţitul Episcop Petru de Bălţi, şi-au manifestat, în mod sincer, aceste sentimente cu totul sfinte, au fost supuşi unei prigoane barbare, Prea Sfinţia Sa fiind chiar îndepărtat violent şi samavolnic din reşedinţa sa din oraşul Bălţi. Şi din acest motiv, Prea Sfinţitul Episcop Petru a făcut apel la Patriarhia Română, după ce el s-a plâns Sanctităţii Voastre, dar fără rezultat.

Înalt Prea Sfinţitul Vladimir a manifestat, de asemenea, atitudine de nerespect faţă de obligaţia canonică de a nu avea nici un fel de legături cu grupurile schismatice, rupte din trupul Bisericii Ortodoxe. Astfel, el a invitat, ca oaspeţi de onoare, în luna noiembrie 1992, doi «arhierei» schismatici din România. Această atitudine contravine flagrant cu declaraţia de la Constantinopol a întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, din 15 martie 1992, care prevede că «este necesar ca toate Sfintele Biserici Ortodoxe locale, fiind în solidaritate deplină unele cu celelalte, să condamne aceste grupuri schismatice şi să se abţină de la orice comuniune cu ele, oriunde s-ar afla acestea».

Situaţia bisericească din Republica Moldova a devenit şi mai tensionată prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, din 5 octombrie 1992, privind acordarea «independenţei Bisericii Ortodoxe din Moldova». Această hotărâre a fost luată în ciuda celor discutate la întâlnirea Noastră de la Constantinopol şi a intervenţiei adresată de Noi Sanctităţii Voastre, la 2 aprilie 1992, pin care Vă arătam «că nu este momentul potrivit a se lua în discuţie problema Bisericii din Moldova», «afirmaţie justă», recunoscută chiar de Sanctitatea Voastră în scrisoarea ce Ne-aţi adresat la 6 octombrie 1992.

De aceea, în contextul acestei hotărâri unilaterale, precum şi a atitudinii antiromâneşti a înalt Prea Sfinţitului Vladimir şi persecuţiilor de tot felul la care au fost supuşi cei care întreţineau legături cu fraţii şi neamurile lor din România, Prea Sfinţitul Episcop Petru, scos afară de la Bălţi, după ce s-a adresat Patriarhiei Moscovei, a fost nevoit să se adreseze Bisericii Neamului său. Clerul şi credincioşii, supuşi aceloraşi persecuţii din partea înalt Prea Sfinţitului Vladimir, constituindu-se în Adunarea eparhială, au reactivat statutar vechea Mitropolie a Basarabiei, l-au ales ca locţiitor de mitropolit pe Prea Sfinţitul Petru şi au cerut oblăduirea canonică a Bisericii Ortodoxe Române. Biserica noastră a luat act cu binecuvântare de dorinţa şi hotărârea lor, recunoscând autonomia cerută, precum şi păstrarea calendarului vechi şi a tradiţiilor bisericeşti locale.

În scrisoarea Sanctităţii Voastre sunt invocate o serie de canoane pentru susţinerea opiniei cu privire la aşa-zisa «ingerinţă anticanonică din partea Patriarhiei Române în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova».

Mai întâi, precizăm că invocarea canonului 8 al Sinodului III Ecumenic nu poate, în nici un caz, justifica extinderea jurisdicţională a Patriarhiei Moscovei asupra Bisericii româneşti din Republica Moldova. Prin acest canon se recunoaşte tocmai îndatorirea Bisericii unei naţiuni (Biserica Ciprului), de a se organiza etnic şi de a se conduce independent de Biserica altui neam (Biserica Antiohiei). Se prevede aici obligaţia ca «nici un episcop să nu cuprindă altă eparhie, care nu a fost mai de demult şi dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui. Iar dacă cineva a cuprins o eparhie străină şi în chip silnic a pus-o sub stăpânirea lui, pe aceasta să o dea înapoi, ca să nu se calce canoanele părinţilor, şi nici sub cuvânt de lucrare sfinţită, să se furişeze trufia stăpânirii lumeşti».

În spiritul acestui canon putem aprecia că tocmai Biserica Ortodoxă Rusă, datorită împrejurărilor politice cunoscute, este aceea care a cotropit jurisdicţional o mare parte din vechea Mitropolie a Moldovei, care datează de la sfârşitul secolului al XIV-lea. Anexarea imperialistă (ţaristă şi apoi comunistă) a teritoriului românesc de la răsărit de Prut, dinspre hotarele poloneze până la Marea Neagră, nu a justificat prin nimic extinderea jurisdicţiei bisericeşti a Patriarhiei Moscovei asupra teritoriului jurisdicţional al Mitropoliei Moldovei.

Canoanele 13, 21 şi 22 ale Sinodului de la Cartagina, precum şi canonul 2 al Sinodului II ecumenic interzic, cum bine afirmaţi şi Sanctitatea Voastră, «episcopului unei anumite eparhii să-şi întindă puterea asupra altei eparhii». Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin binecuvântarea acordată reactivării Mitropoliei Basarabiei, nu a făcut altceva decât să restabilească adevărul istoric şi dreptatea canonică ce fuseseră încălcate de atâtea ori prin extinderea necanonică a jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe Ruse asupra unei părţi a Mitropoliei Moldovei. O astfel de extindere este, conform canonului 13 al Sinodului de la Cartagina, «nulă» de drept, iar repararea unei nedreptăţi se impune cu necesitate.

Invocarea canonului 59 al Sinodului de la Cartagina este, de asemenea, fără obiect, ne- având legătură cu problema în cauză.

Canonul 15 al Sinodului local de la Constantinopol, prevede nu numai interdicţia ca un episcop «să nu se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh», ci şi posibilitatea ca episcopul respectiv «să se despartă pe sine de comuniunea cu întâistătătorul său», dacă acesta propovăduieşte un lucru nedrept şi necanonic. Nedreptatea şi lipsa de canonicitate caracterizează tocmai hotărârile Bisericii Ortodoxe Ruse de a extinde şi menţine jurisdicţia sa asupra unei etnii, alta decât cea rusă, în speţă asupra românilor ortodocşi din Basarabia.

Prevederile canonului 16 al aceluiaşi Sinod, ce interzic numirea de episcopi într-o eparhie al cărei titular este încă în viaţă, n-au fost nici acestea încălcate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin recunoaşterea Prea Sfinţitului Episcop Petru, ca Locţiitor de Mitropolit al Basarabiei, conform hotărârii organelor canonice ale acestei eparhii. Mitropolia Basarabiei este o altă eparhie decât cea condusă de înalt Prea Sfinţitul Vladimir, căci înalt Prea Sfinţia Sa, conform normelor canonice, poate avea jurisdicţie numai asupra credincioşilor ortodocşi ruşi din Republica Moldova, atâta vreme cât se supune jurisdicţiei Patriarhiei Moscovei. în lumina aceluiaşi canon 16 de la Constantinopol şi ca o încălcare a prevederilor acestuia, constatăm cu tristeţe că, de multe ori, în decursul timpului, Biserica Ortodoxă Rusă a purces la numiri de episcopi în Basarabia în timp ce chiriarhii legitimi erau încă în viaţă. Amintim, spre exemplificare, cazul deja menţionat al Mitropolitului Veniamin Costachi, obligat să-şi părăsească scaunul mitropolitan de la Iaşi în 1808, şi cel al Mitropolitului Efrem Enăchescu, înlocuit de Biserica Rusă în 1940 şi 1944, pe când era încă în viaţă. Înalt Prea Sfinţia Sa a fost silit să se refugieze peste Prut, în urma pactului Ribbentrop-Molotov

La cele de mai sus, rugăm frăţeşte pe Sanctitatea Voastră a lua în considerare canoanele: 8 al Sinodului III Ecumenic şi 34 Apostolic, în lumina cărora se poate evalua corect decizia Sfântului Sinod al Bisericii Noastre din 19-20 decembrie 1992.

Canonul 8 al Sinodului III Ecumenic a reglementat raportul dintre două Biserici surori. Biserica Antiohiei voia, contrar tradiţiei canonice, să-şi întindă jurisdicţia asupra unei etnii diferite ce forma Biserica Ciprului. Sfinţii Părinţi ai Sinodului III Ecumenic de la Efes (431) au socotit nelegală şi necanonică această tendinţă şi au impus respectarea principiului etnic în raporturile dintre Biserici. Acest principiu s-a menţinut în istorie şi mai târziu când, din cauza năvălirii islamice arabe şi apoi otomane, teritoriile jurisdicţionale s-au păstrat intacte pe bază etnică.

În acelaşi sens se pot înţelege şi prevederile canonului 34 apostolic. Acesta stabileşte modalitatea de conlucrare între «episcopii fiecărui neam» şi se statorniceşte principiul sinodalităţii în cadrul unei etnii bine definite. Se prevede aici ca episcopii fiecărui neam să aibă un întâistătător al lor, pe care să-l consulte, iar acesta să hotărască împreună cu ei lucrurile mai importante. Acest principiu canonic fundamental în conducerea bisericească ortodoxă s-a perpetuat de-a lungul istoriei, în ciuda tendinţelor imperiale de hegemonie romano-bizantină sau de altă natură, şi el este valabil şi azi în toate Bisericile autocefale, care nu fac abstracţie de realitatea istorică a unui popor sau neam. Aşa se explică faptul că, în majoritatea cazurilor, însăşi titulatura oficială a Bisericilor Ortodoxe autocefale conţine numele etniei sau neamului pe care îl slujeşte Biserica respectivă. De aceea, pretenţiile unei Patriarhii Ortodoxe a unui neam sau popor anume, de a avea jurisdicţie peste ortodocşi de alt neam, care au propria lor Patriarhie, sunt necanonice şi nedrepte, fiind motivate secular-politic, nu spiritual-pastoral.

Sanctitatea Voastră,

Suntem datori să nu uităm că, până nu de mult, atât Biserica Ortodoxă Rusă cât şi Biserica Ortodoxă Română au avut de suferit vreme îndelungată din pricina unor stăpâniri lumeşti, fără credinţă în Dumnezeu, care au prigonit pe toţi cei credincioşi şi au impus ura şi dezbinarea între neamuri. Acum însă, mulţumind Bunului Dumnezeu care ne-a dăruit puterea de a ne elibera de sub această robie potrivnică credinţei, ne revine responsabilitatea de a îndrepta nelegiuirile săvârşite de stăpânirea sovietică atee, care, între altele, a încercat să îndepărteze pe românii ortodocşi din Basarabia si Bucovina de Nord de fraţii lor de acelaşi neam şi limbă. De aceea ne exprimăm încredinţarea că vom găsi la Sanctitatea Voastră şi la Biserica Ortodoxă Rusă înţelegerea necesară cu privire la actul de binecuvântare acordat de Biserica noastră reactivării Mitropoliei Basarabiei.

Considerând că lămuririle de mai sus sunt pe deplin edificatoare pentru a înţelege în mod just, dar şi cu dragoste, drepturile sfinte ale clerului şi credincioşilor din Republica Moldova de a avea legături duhovniceşti cu Biserica Mamă, ne exprimăm dorinţa şi speranţa că relaţiile frăţeşti dintre Bisericile noastre vor continua, spre întărirea Ortodoxiei noastre sfinte.

În spiritul celor de mai sus, suntem gata a continua discuţiile pentru a lămuri problemele şi neînţelegerile şi a dovedi astfel că, în relaţiile dintre două Biserici surori, nu trebuie să domine considerentele vremelnice de până acum, ci comuniunea frăţească a Sfintei noastre Ortodoxii.

Încredinţându-Ne rugăciunilor Sanctităţii Voastre, Vă îmbrăţişăm frăţeşte în Hristos Domnul nostru,

Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

ANEXĂ: Includem datele cronologice de la începutul creştinismului pe meleagurile basarabene până la data acestei scrisori:

Sec. I-IV – Creştinismul, propovăduit încă din sec. I la Dunărea de Jos de Sfântul Apostol Andrei şi ucenicii săi, s-a răspândit treptat şi s-a generalizat în sec. II-IV pe întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic, devenind un factor esenţial în procesul de formare a poporului român.

Sec. IV-XIV – Pe pământul românesc dintre Prut şi Nistru s-a dezvoltat o înfloritoare viaţă creştină, cu comunităţi, preoţi şi episcopi ortodocşi, sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol.

1359 – întemeierea Ţării Moldovei, ca stat independent, cuprinzând teritoriul situat între Munţii Carpaţi, Dunărea de Jos, Nistru şi Marea Neagră.

1401 – Recunoaşterea de către Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a lui Iosif Muşat ca mitropolit canonic al Moldovei, cu reşedinţa Ia Suceava, având jurisdicţia asupra întregului teritoriu al Ţării Moldovei.

1564 – Mutarea scaunului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei de la Suceava la Iaşi.

1598 – Se înfiinţează Episcopia de Huşi, care avea jurisdicţie şi asupra ţinuturilor din stînga Prutului: Cahul, Tighina, Lăpuşna, Orhei, Soroca, trei mari târguri şi 40 de sate româneşti din interiluviul Nistru-Bug.

1769-1774, 1787-1791 şi 1806-1812 – Moldova este cotropită de armatele ruseşti, înfiinţîndu-se în 1806-1812 un exarhat dependent de Biserica Ortodoxă Rusă.

1812, mai 16 – Prin pacea de Ja Bucureşti, încheiată în urma războiului ruso-turc, Rusia a răpit întreaga parte a Moldovei dintre Prut şi Nistru.

1813 – Biserica Ortodoxă Rusă hotărăşte înfiinţarea unei eparhii la Chişinău, cuprinzând teritoriul dintre Prut şi Nistru cucerit de armatele ruseşti. Este sfâşiat astfel teritoriul jurisdicţional al Mitropoliei Moldovei, înfiinţată cu patru secole mai înainte, şi al Episcopiei Huşilor.

1856 – Tratatul de pace de la Paris, încheiat în urma Războiului Crimeii, a retrocedat Moldovei o porţiune din Basarabia de miazăzi: judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail

1864 –  Se înfiinţează la Ismail Episcopia Dunării de Jos, cu jurisdicţie asupra sudului Basarabiei, eliberat în 1856.

1878 –  În urma Congresului de la Berlin, cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail) au fost încorporate din nou la Imperiul rus. Bisericeşte, acest teritoriu a fost trecut din nou sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse.

1917, aprilie 25 – Congresul extraordinar al clerului basarabean, ţinut la Chişinău, a cerut dreptul de autonomie pentru Biserica din Basarabia, în baza căruia «să se înfiinţeze o Mitropolie românească basarabeană, cu mitropolit şi episcopi aleşi de către congresele eparhiale ale acestei eparhii, din sânul şi rândurile românilor basarabeni, iar graiul slujbelor şi în şcoli să fie cel românesc».

1918,  ianuarie, 24 – Republica Moldovenească s-a declarat independentă.

1918, martie, 27 – În urma hotărârii Sfatului Ţării, Basarabia, devenită Republică Moldovenească independentă, s-a unit cu Patria-mamă România.

1918, iunie, 14 – Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a delegat pe episcopul Nicodim al Huşilor spre a conduce Arhiepiscopia Chişinăului şi Hotinului, rămasă fără chiriarh, până la alegerea titularului.

1918, iunie, 16 – Se publică Cartea Pastorală a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin care se acordă autonomie Bisericii basarabene.

1919, dec., 30 – Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în alcătuirea căruia au intrat acum toţi ierarhii provinciilor româneşti reunite cu Ţara, întrunit în sesiune extraordinară, a luat hotărârea solemnă ca, după cum s-a realizat unirea tuturor teritoriilor româneşti (Basarabia, Bucovina, Ardealul şi Banatul) la Patria-mamă, România, tot astfel să se realizeze şi unitatea bisericească pe întreg pământul României întregite, într-o singură Biserică Autocefală Ortodoxă.

1920, febr., 21 – Congresul general al Bisericii basarabene, întrunit la Chişinău, a ales pe arhiereul Gurie Botoşeneanul, vicarul Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, ca arhiepiscop al acestei arhiepiscopii.

1920, dec., 17  – Luând act de hotărârea Congresului general al Bisericii basarabene, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a declarat pe arhiereul Gurie Grosu ca arhiepiscop titular al Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului. Prin înaltul Decret Regal nr. 5481 din 25 decembrie 1920, arhiereul Gurie a fost confirmat arhiepiscop titular al Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului.

1922, iunie, 22 – Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a înfiinţat două eparhii noi în Basarabia: Episcopia Hotinului, cu judeţele Hotin, Bălţi şi Soroca, având reşedinţa la Bălţi, şi Episcopia Cetăţii Albe-Ismail, cu judeţele Cetatea Albă, Ismail şi Caliul, avînd reşedinţa la Cetatea Albă.

1923, iulie, 8 – Congresul extraordinar eparhial din Basarabia, întrunit la Chişinău, a repetat dorinţa unanimă a clerului şi reprezentanţilor mireni ca Arhiepiscopia Chişinăului să fie ridicată la treapta de mitropolie, cu denumirea de Mitropolia Basarabiei (a Moldovei dintre Prut şi Nistru), iar cele două noi eparhii basarabene (Episcopia Hotinului şi Episcopia Cetăţii Albe-Ismail) să rămână episcopii sufragane, legate canonic de acest scaun.

1923, nov., 15 – Sfântul Sinod, luând cunoştinţă de dorinţa Congresului eparhial din Basarabia ca Arhiepiscopia Chişinăului să fie ridicată la treapta de mitropolie, a constatat că ea poate fi considerată ca şi îndeplinită prin dispoziţiunile favorabile introduse în proiectul de lege şi în noul Statut de organizare unitară a Bisericii Ortodoxe Române.

1926, nov., 8 – Se înfiinţează Facultatea de Teologie din Chişinău.

1927, mai, 23 – Adunarea eparhială de la Chişinău adresează Sfântului Sinod cererea ca Arhiepiscopia Chişinăului să fie ridicată şi de fapt la treapta de mitropolie, nu numai de drept, având în fruntea ei ca mitropolit pe arhiepiscopul Gurie.

1927, iun., 25 – Sfântul Sinod, luând în examinare cererea Adunării eparhiale de la Chişinău, a hotărât să se facă cuvenitele demersuri şi a autorizat pe patriarhul Miron Cristea să stabilească momentul şi modalităţile ridicării arhiepiscopului Gurie la rangul de mitropolit.

1928, apr., 21  – Potrivit hotărârii Sfântului Sinod, prin Decret regal, arhiepiscopul Gurie Grosu a fost ridicat la rangul de mitropolit al Basarabiei.

1940, iunie – Urmare Pactului Molotov-Ribbentrop, încheiat la 23 august 1939, Basarabia şi Bucovina de Nord, cu ţinutul Herţa au fost invadate şi anexate de Uniunea Sovietică. Mitropolia Basarabiei este desfiinţată şi întreg teritoriul ei ajunge sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei.

1941-1944 – Pământul Basarabiei revine la sânul României. Patriarhia Română are din nou jurisdicţie canonică asupra acestei provincii româneşti. Mitropolia Basarabiei este reactivată.

1944 – Armatele sovietice anexează din nou Basarabia, iar Mitropolia îşi încetează activitatea.

1991, aug., 27  – Se proclamă independenţa Republicii Moldova.

1992, sept., 14 – Adunarea eparhială constituită la Chişinău a hotărât reactivarea Mitropoliei Basarabiei, având ca locţiitor de mitropolit pe P.S. Episcop Petru de Bălţi, şi trimiterea la Bucureşti a unei delegaţii alcătuită din clerici şi mireni pentru a adresa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române rugămintea de a fi primiţi sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Române.

1992, dec., 19  – Actul Patriarhal şi Sinodal al Patriarhiei Române privind recunoaşterea reactivării Mitropoliei Basarabiei, autonomă şi de stil vechi, cu reşedinţa la Chişinău. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ia act, cu binecuvântare, de reactivarea Mitropoliei Basarabiei şi prinlr-un Act Patriarhal şi Sinodal recunoaşte această Mitropolie ca autonomă şi de stil vechi, făcând parte integrantă din trupul Bisericii Ortodoxe Române. Până la alegerea titularului, P.S. Episcop Petru de Bălţi este recunoscut ca locţiitor de mitropolit.

Patriarhia Română – „Adevărul despre Mitropolia Basarabiei”, Bucureşti, 1993, pg. 1-10 şi 85-101