Mamele noastre care au crescut şi cresc copiii în dragostea lui Dumnezeu sînt amintirile cele mai frumoase ale copilăriei, care se nasc şi cresc odată cu omul, ca şi o crestătură într-un arbore care se dezvoltă şi se înalţă, împreună cu obiceiurile bune, cu rugăciunea, cu milostenia, cu dragostea, cu bunătatea. Toate se dezvoltă în copil şi îl duc mereu spre elanul acesta, alcătuind oceanul nesfîrşit care curge şi se învălmăşeşte. Este vorba despre viaţa pe care au trăit-o călugării în zona aceasta a Ceahlăului şi a marii lavre a Neamţului, de care călugări au fost legaţi oamenii locului, cu familiile şi copii lor, pînă în zilele noastre.

M-am născut într-o familie de oameni de la munte, cu obiceiuri frumoase, şi am fost educat într-un duh de evlavie. Aveam o icoană cu care mă culcam şi mă trezeam cu ea înaintea ochilor: Sfîntul Munte al Athonului, scăldat de Marea Egee, pe care se vedeau bărcile, iar pe munte se vedeau mănăstirile şi chiliile sihaştrilor, şi în înălţime era Sfînta Treime binecuvîntîndu-i pe nevoitori. Şi acolo mi-era veşnic gîndul, în copilărie. Îi spuneam mamei din cînd în cînd: trebuie să ajung la Sfîntul Munte! Şi au trebuit să treacă ani şi ani de-a rîndul şi să trec printr-o mulţime de încercări, ca pînă la urmă să ajung în Sfîntul Munte, şi să văd cu ochii locul atît de visat al copilăriei.

Spuneam mai sus că deprinderile şi firea se alcătuiesc în copilărie, cresc odată cu copilul şi mor odată cu omul. După 25 de ani de încercări m-am întors pe meleagurile satului natal şi m-am dus la un arbore unde ştiam că acolo ne adăposteam noi, copiii, unde ne aşezam să mîncăm ceva sau să ne odihnim, pe care crestam Sfînta Cruce şi scriam numele nostru dedesubt. După 25-30 de ani, cînd m-am întors, arborele acela crescuse acum: dacă atunci era mai subţirel, acum avea jumătate de metru în grosime şi se mai vedeau pe coaja lui, ca o cicatrice integrată în arbore, numele şi Sfînta Cruce. Ei, cam aşa este şi viaţa noastră în trupul acesta mare al creştinătăţii, după cum spune Sfîntul Apostol Pavel: «sîntem mădulare unii altora». Nu numai noi, oamenii, sîntem părtaşi unii altora, ca mădularele unui singur trup – Biserica, ci sîntem înrudiţi, prin firea pămîntească, şi cu animalele, cu plantele, cu pomii, cu pietrele, cu pămîntul, cu aerul şi apa. Trăim în ele şi ele trăiesc în noi. Tot aşa, mănăstirile sînt nişte oaze pentru rugăciune, mîngîiere şi mîntuire a poporului creştin ortodox. Mănăstirile înseamnă rugăciune.  Mănăstirile au fost şi rămîn un loc unde s-a făcut educaţia şi formarea creştinului care îşi realizează idealul şi care îşi apără Biserica, îşi apără familia, îşi apără Patria, îşi apără şi neamul.

Aici, în Mănăstirea Durău, unde am intrat la o vîrstă fragedă, am cunoscut călugări foarte buni, trăitori. Socoteam că aici este într-adevăr cerul pe pămînt. Cînd mă închinam la icoanele Sfîntului Altar şi mă întorceam către strană şi îmi făceam cruce şi puneam închinăciune la Părintele Pahomie sau Părintele Dometian, socoteam că oamenii aceştia sînt cu totul astrali, cereşti, că n-au nimic pămîntesc, decît numai că se văd. Aşa socoteam că sînt monahii. Şi într-adevăr, aceştia aşa şi erau. Părintele Pahomie, Dumnezeu să-l ierte, era omul de rugăciune, omul liniştii, al păcii. Era omul stranei: înainte cu vreo zece-cincisprezece minute, împreună cu Părintele Dometian, cu Părintele Irimia, cu Părintele Irinarh, bătrînii aceştia sfinţi ai Durăului, aştepta toaca să intre la rugăciune, la pravilă. Îmi amintesc de Părintele Pahomie şi de Părintele Irinarh, cînd făceau cîte un sobor frumos la vreun praznic mare, de Buna Vestire, de Sfîntul Gheorghe, la Acoperămîntul Maicii Domnului… Era obiceiul că polieleul se cînta în mijlocul bisericii, cu tot soborul, îmbrăcaţi cu toate veşmintele, şi se cîntau mărimurile, iar diaconii ieşeau cu chivotele pe umăr…

Părintele Irinarh Vîntu era atît de lepădat de cele trupeşti şi atît de dezinteresat de persoana lui proprie încît pleca de la strană şi un papuc îi rămînea acolo, iar cu altul venea încălţat în mijlocul bisericii. Avea o voce minunată, deşi era trecut de 80 de ani cînd am venit eu la mănăstire. Şi avea aşa un dar, că ascultîndu-l cum mlădia digorgoanele şi trigorgoanele credeai că-i un înger. Era cu desăvîrşire sărac. În chilie Părintele Irinarh nu avea decît un pat care nu era pat, ci o scîndură, o masă şi o sobă care permanent scotea fum. Dacă-ţi mirosea a fum ştiai că e şi Părintele Irinarh pe aproape. Nu purta ciorapi şi nici pantaloni. Îi ziceam: „Părinte, ia-ţi o pereche de pantaloni, că ai să îngheţi”. „Nu, nu. Sînt mai uşor fără pantaloni, şi nici nu pot dormi cît ar vrea trupul meu. Nu avea decît o pătură cu care se învelea, dar care nu-i acoperea picioarele, şi aceea cam subţire, după mine. Îi spuneam: „Părinte, să-ţi aduc o plapumă”. „Plapumă? Plapuma e moartea călugărului”. Era mare postitor: mînca doi cartofi fierţi şi era sătul. Avea uşa deschisă oricînd.

Părintele Gherasim era tot la fel: punea tot sufletul în cîntări. Cînta cîte un Heruvic, cu toate treriremurile, de aveai timp să cădeşti, să îţi citeşti în tihnă toate rugăciunile; şi cînta cu toată inima, că uneori simţeai cum se pogoară heruvimii şi serafimii. Astăzi e o grabă foarte mare: „Hai să terminăm, ca să mergem la ascultare, la televizor…” … sau mai ştiu eu unde…

Părintele Pahomie era unul din marii exorcişti ai mănăstirii. Mi-amintesc cum au adus nişte creştini, cu căruţa, o femeie îndrăcită, legată cu frînghii. Au pus-o aşa legată în faţa icoanei Maicii Domnului, iar Părintele Pahomie a ieşit din altar să-i citească. Creştinii care o ţineau, la un moment dat, au lăsat-o liberă, crezînd că a adormit. Iar ea s-a repezit drept în gîtul părintelui, de am crezut că o să-l sugrume satana, atît de puternic îl strîngea. Au descleşetat-o cu greu. După trei zile de citire, femeia a început să-şi revină, şi să întrebe unde îi sînt copilaşii, ce caută ea aici, şi unde este satul ei.

Ei bine, acestea erau lucruri care se petreceau mai mereu cu Părintele Pahomie, cu Părintele Dometian, care erau oameni de dragoste, de primire, de mîngîiere, de rugăciune, pe care îi căuta mai toată lumea de pe Valea Bistriţei, de prin părţile Ardealului… Tot timpul erau cu oamenii, pe care îi sfătuiau, le citeau rugăciuni, îi spovedeau – cînd era nevoie. Iubeau pravila călugărească. Erau mari oameni de rugăciune şi de tăcere, oameni de mari nevoinţe, care purtau o rasă 30-40 de ani, care nu s-ar fi atins niciodată de bănuţul celor care veneau la Durău. Făceau neîncetat milostenie. De altfel, mănăstirea era locul unde se întîlneau Bucovina, Ardealul şi Moldova, locul la care toţi aveau evlavie. Veneau foarte mulţi oameni la Sfîntul Maslu. Îmi amintesc de spovedaniile la Părintele Pahomie, de sfaturile duhovniceşti pe care ni le dădea tuturor, de persoana lui şi de gîndirea lui de om cu vrednicie duhovnicească, care şi la 93 de ani avea dantura întreagă, şi tot trupul lui era de o sănătate şi tărie nemaiîntîlnită, încît tot omul care-l întîlnea pe Părintele Pahomie îi vorbea ca unui tînăr de 25 de ani.

Îmi amintesc că Părintele Pahomie ne spunea: „Măi, întîi să-L iubeşti pe Dumnezeu, după aceea să-ţi iubeşti ţara unde te-ai născut, pentru că aici sînt părinţii, moşii şi strămoşii noştri”. Erau duhovnicii unei generaţii care avea o temelie spirituală solidă, o responsabilitate în faţa lumii, oameni care iubeau valorile acestea ortodoxe, care îşi puneau sufletul pentru Biserică, pentru neam, pentru familie, pentru monarhie – aşa cum era atunci la modă. Într-adevăr, cu ceea ce ne confruntăm astăzi este tocmai această lume fără nici o responsabilitate, care nu are nici o legătură cu Dumnezeu, nici cu Patria, nici cu Neamul, care se duc în lumea întreagă şi părăsesc o ţară atît de bogată şi-şi împrăştie toată educaţia şi idealurile primite în sute de ani pe locurile acestea.

Ceea ce rămîne important pentru Mănăstirea Durău este şi faptul că aici am cunoscut şi marii oameni ai Bisericii noastre, căci mai prindeam uneori, cînd trebuia să aduc cîte un pahar cu apă sau poate şi o cafea, discuţii între Patriarhul Nicodim Munteanu şi Mitropolitul Moldovei Irineu Mihălcescu – care amîndoi au căzut pradă sălbăticiei ateiste, şi au avut un sfîrşit de martiri, care amîndoi au fost maltrataţi, persecutaţi şi în cele din urmă martirizaţi şi ucişi de fiara atee. Eram printre dînşii şi eram tare curios să aflu ce spun ei despre vremurile grele prin care trecea Biserica şi ţara. Unul fusese student la Kiev, altul în Occident. Între altele, l-am auzit pe Părintele Nicodim că-i reproşa Mitropolitului Irineu Mihălcescu: „Măi, voi cu Occidentul ăsta o să dărîmaţi toată Ortodoxia!”. Aveau păreri diferite: Irineu Mihălcescu era pentru reducerea cultului nostru, a slujbelor aşa de lungi şi obositoare, pe cîtă vreme Părintele Patriarh era ancorat cu toată nădejdea în tradiţia athonită, care se păstra la Neamţ, pe care au preluat-o şi ruşii, pe care o păstrăm şi noi pînă în zilele noastre. De aceea de multe ori mănăstirile au fost cele care au păstrat cu toată tăria regulile Bisericii. Spre exemplu, cînd eram la seminar la Cernica şi veneam cu cărţi de la Bucureşti şi introduceam un „Tatăl nostru” altfel decît era în cărţile de strană ale bătrînilor, sau citeam cîte o cathismă la Psaltire după altă traducere decît cea de la Neamţ, care era cunoscută pe din afară, părinţii se formalizau şi îmi luau cartea dinainte şi-mi ziceau: „Cîntă un ‘Tatăl nostru’, nu cînta dansuri în biserică!” Greu au intrat în Moldova cîntările acestea trepidante pe care le găsim la Popescu-Pasărea sau alţi autori moderni. Astăzi tendinţa este de a face şi slujbele după tehnica la zi, după graba lumii, cît mai scurte şi mai reduse şi mai sărace, întocmai ca şi viaţa noastră sufletească şi duhovnicească.

În toată încrengătura de azi, amintirile despre adevărata viaţă de mănăstire le am de acolo, de la Durău. Mănăstirea Durău a fost într-adevăr o şcoală duhovnicească, unde am trăit cele mai frumoase momente lîngă părinţii care se nevoiau acolo. Părintele Irimia Schivnicul, spre exemplu, era într-o permanentă rugăciune şi într-o permanentă linişte. Din acestea izvorau şi o dragoste uriaşă. El ne-a învăţat să ne rugăm cu rugăciunea lui Iisus. Era un mare postitor. Nu folosea niciodată lingură sau furculiţă. Lua cu degetele vreo trei-patru înghiţituri, după care pleca capul în jos, şi asta îi era masa. Spre diferenţă de ceilalţi, el se zăvora de îndată ce ieşea de la biserică şi nu mai ieşea pînă la Vecernie sau pînă a doua zi. Avea un zăvor mare de lemn, pe care îl arunca în dreapta cînd intra în chilie, şi nimeni nu ştia ce lucrare are. Mergeam noaptea să-l spionăm, să vedem ce face Părintele Irimia: la orice oră era o lumînare care ardea, permanent, la care îl vedeam pe bătrîn făcîndu-şi pravila. Ne uitam la Părintele, care se nevoia în metanii, se nevoia în închinăciuni, se nevoia în citire. Avea şi o deosebită cinste pentru cultul morţilor. Venea la biserică şi cînd începea Liturghia lua Aghiazmatarul şi citea Panaghia, canonul parastasului care urma să se facă după Dumnezeiasca Liturghie. Nelipsit era de la slujbe şi neclintit în rînduială, tipicar, şi parcă plîngea de multe ori cînd se punea un tropar sau un condac altfel decît trebuia să fie. Iubea mult slujbele Bisericii.

Bătrînii aceştia nu erau oameni foarte citiţi, dar erau mari trăitori, cu o uriaşă experienţă de viaţă; erau o Filocalie vie. Mănăstirea Durău, prin trăitorii de acolo, a fost şi rămîne un simbol al vieţii noastre creştine din toate timpurile. Este şi ea o parte din Athon, din Athonul Ortodoxiei. Iată, nu departe de Durău este satul Călugăreni, care se cheamă aşa de la schitul ce se afla altădată pe acele locuri. Apoi chiar Poiana Teiului: mănăstirea noastră se află la cîţiva kilometri de ctitoria lui Peru Rareş. După 1700 au venit aici ardelenii care au refuzat uniaţia şi s-au aşezat pe Valea Bistriţei, venind pînă aproape de schit, iar călugării au fost nevoiţi să se retragă în lavra de la Neamţ.

Durăul mai are o taină: icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care mi-a rămas şi mie în suflet. Icoana Maicii Domnului se scotea după Paşti, după Izvorul Tămăduirii, şi se mergea cu ea prin sate, în pelerinaj, pe la Hangu, Poiana Teiului, Galu; se ajungea pînă la 40-50 de kilometri distanţă. În 1948, în luna mai, după Paşti, fusesem cu icoana pe la Fărcaşa, prin Poiana Teiului, şi o aduceam acasă. Eram într-o caleaşcă, eu în stînga icoanei, Părintele Hrisostom în dreapta, şi la vreo 4-5 kilometri de mănăstire am auzit un zăngănit, de parcă ceva s-a spart. Mă uit la icoană, atent, şi nu văd nimic. Mă uit şi la Părintele Hrisostom, şi mă plec mai jos, şi văd: colţul sticlei era spart în diagonală. Asta se auzise… În sfîrşit, am ajuns la mănăstire, şi s-a citit, după obicei, Acatistul Bunei-Vestiri, s-a pus la locul ei, şi i-am povestit Părintelui Stareţ întîmplarea, că iată, aici în colţ s-a spart sticla. Părintele, cam surprins, îmi zice: „Măi, să ştii că e un semn, ceva”. Şi într-adevăr, a fost un semn, pentru că eu, după vreo două săptămîni am fost arestat, şi am revenit în mănăstire, la icoană, după vreo 17 ani. Tulburările care au venit după aceea, dărîmarea paraclisului în care s-a slujit atîtea zeci de ani, vilele şi restaurantele care s-au ridicat, cimitirul care a dispărut, cu toţi sfinţii săi de atîtea zeci şi sute de ani, nu au păstrat prea mult din duhul vechiului loc. Dar icoana a rămas, împreună cu călugării de pe urmă, care se vor mîntui prin ispite şi încercări, ca prin foc. Şi cînd mă gîndesc la icoană mă gîndesc de multe ori şi la maicile din mănăstirea de acolo, care ştiu că această icoană de 200 de ani blagosloveşte obştea de la Durău.

Şi toate aceste icoane vin să dea mărturie de iubirea Maicii Domnului pentru noi: icoana de la Mănăstirea Rarăului, icoana de la Mănăstirea Neamţ, icoana de la Mănăstirea Hadîmbu, icoanele din Basarabia, din Ardeal, din Sfîntul Munte, prin plînsul lor sînt o continuitate a durerii Maicii Domnului şi a Mînuitorului – Care a plîns cu lacrimi de sînge – pentru creştinii care se pierd în oceanul de păgînism care stăpîneşte veacul nostru, care stăpîneşte lumea. Materialismul este azi atît de puternic încît omul a ajuns să nu mai fie liber, ci să se închine numai şi numai dolarului. Mărturie a balaurului care stăpîneşte lumea stau urgiile ce se petrec azi în lume. Din grădina Ghetsimani şi de pe Golgota, pînă astăzi, lacrimile Mîntuitorului şi ale Maicii Domnului curg în continuu pentru păcatele noastre şi pentru patimile care ne stăpînesc, dar curg şi pentru durerile şi greutăţile care stăpînesc creştinătatea, pentru suferinţele prin care trece neamul nostru şi toată lumea, pentru întorsăturile şi schimbările care se produc datorită unor duşmani cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi care lovesc de 2000 de ani credinţa noastră ortodoxă. Mănăstirile au fost întotdeauna locurile în care călugării au suferit împreună cu creştinii care sufereau şi s-au bucurat împreună cu cei ce se bucurau şi aveau vreo împlinire. Întotdeauna monahul s-a bucurat sau s-a întristat pentru pacea sau pentru necazurile şi greutăţile prin care au trecut ţara şi neamul, şi a ştiut întotdeauna să rămînă consecvent, puternic în apărarea Ortodoxiei noastre. Geniul Ortodoxiei stă în capacitatea de a fi în acelaşi timp sobornicească şi naţională, adică putînd să-i cuprindă pe toţi ortodocşii într-o unitate superioară, în Hristos Iisus şi în Biserica Tradiţiei, fără a ştirbi identitatea naţională, ci transfigurîndu-le însuşirile şi zestrea. Acest model este unic în istorie şi aparţine numai Ortodoxiei, Imperiului Roman Creştin şi urmaşilor săi, iar inima sa a fost în toate veacurile monahismul cu vetrele de trăire a lui Hristos, care sînt mănăstirile.

(interviu din anul 2003, luat de Filotheu Monahul, pentru revista Glasul Monahilor, a Mănăstirii Petru Vodă)