În slujba din Sfînta şi Marea Luni, alături de Evanghelia Domnului, se citeşte şi vedenia prorocului Iezechiel, la care Sf. Grigorie cel Mare oferă o colecţie de omilii de o valoare excepţională:
Prorocul Iezechiel – Capitolul 1
“În anul al treizecilea, în ziua a cincea a lunii a patra, când mă aflam între robi, la râul Chebar, mi s-au deschis cerurile şi am văzut nişte vedenii dumnezeieşti. În ziua a cincea a lunii a patra, în anul al cincilea ai robirii regelui Ioiachim, a fost cuvântul Domnului către mine, preotul Iezechiel, fiul lui Buzi, preotul, la râul Chebar, în ţara Caldeilor. Acolo a fost peste mine mâna Domnului. Eu priveam şi iată venea dinspre miazănoapte un vânt vijelios, un nor mare şi un val de foc, care răspândea în toate părţile raze strălucitoare; iar în mijlocul focului strălucea ca un metal în văpaie. Şi în mijloc am văzut ceva ca patru fiare, a căror înfăţişare semăna cu chipul omenesc. Fiecare din ele avea patru feţe şi fiecare din ele avea patru aripi. Picioarele lor erau drepte, iar copitele picioarelor lor erau cum sunt copitele picioarelor de viţel şi scânteiau ca arama strălucitoare, iar aripile lor erau sprintene. De cele patru părţi ele aveau sub aripi mâini de om şi toate patru îşi aveau feţele lor şi aripile lor. Aripile lor se atingeau una de alta, şi când mergeau, fiarele nu se întorceau, ci fiecare mergea drept înainte. Feţele lor? – Toate patru aveau câte o fată de om înainte, toate patru aveau câte o faţă de leu la dreapta, toate patru aveau câte o faţă de bou la stânga şi toate patru mai aveau şi câte o faţă de vultur în spate. Feţele lor şi aripile lor erau despărţite în partea de sus, şi, la fiecare, două din aripi erau întinse, iar două le acopereau trupul. Fiecare fiară mergea drept înainte şi mergea încotro îi dădea duhul să meargă şi în mersul său nu se întorcea. Înfăţişarea acestor fiare se asemăna cu înfăţişarea cărbunilor aprinşi, cu înfăţişarea unor făclii aprinse; printre fiare curgea foc, iar din foc ţâşneau raze şi fulgere. Fiarele alergau înainte şi înapoi iute ca fulgerul. Când mă uitam eu la fiare, iată am văzut jos, lângă aceste fiare, câte o roată la fiecare din cele patru feţe ale lor. Aceste roţi, după înfăţişarea lor, parcă erau de crisolit, iar după făptură toate aveau aceeaşi înfăţişare. Şi după alcătuirea şi după făptura lor ele parcă erau vârâte una în alta. Ele înaintau în toate cele patru părţi, şi în timpul mersului nu se întorceau. Obezile lor formau un cerc larg şi de o înălţime înfricoşătoare şi aceste obezi la toate patru erau pline de ochi de jur împrejur. Când mergeau fiarele, mergeau şi roţile de lângă ele, şi când se ridicau fiarele de la pământ, se ridicau şi roţile. Ele mergeau încotro le da duhul să meargă şi roţile se ridicau împreună, căci duh de viaţă era şi în roţi. Când mergeau acelea, mergeau şi acestea, şi când acelea se opreau, se opreau şi acestea; iar când acelea se ridicau de la pământ, atunci împreună cu ele se ridicau şi roţile, pentru că duh de viaţă era şi în roţi. Deasupra capetelor fiarelor se vedea un fel de boltă, întinsă sus, deasupra capetelor lor, care semăna cu cristalul cel mai curat; Iar sub bolta aceasta erau întinse aripile fiarelor una spre alta, şi fiecare fiară mai avea câte două aripi, care le acopereau trupurile; Când mergeau fiarele, auzeam fâlfâitul aripilor lor, ca un vuiet de ape mari, ca glasul Celui Atotputernic zgomot straşnic, ca zgomotul dintr-un lagăr ostăşesc; iar când ele se opreau, îşi lăsau aripile în jos. După ce fiarele se opreau şi îşi lăsau aripile în jos, zgomotul se auzea încă sub bolta ce se întindea deasupra capetelor lor. Pe bolta de deasupra capetelor fiarelor era ceva care semăna cu un tron şi la înfăţişare era ca piatra de safir; iar sus pe acest tron era ca un chip de om. Şi am mai văzut ceva, ca un metal înroşit în foc, ca nişte foc, sub care se afla acel chip de om şi care lumina împrejur; de la coapsele acelui chip de om în sus şi de la coapsele chipului aceluia în jos se vedea un fel de foc, un fel de lumină strălucitoare care-l împresura de jur împrejur. Cum este curcubeul ce se află pe cer la vreme de ploaie, aşa era înfăţişarea acelei lumini strălucitoare care-l înconjura. Astfel era chipul slavei Domnului. Şi când am văzut eu aceasta, am căzut cu faţa la pământ”.
Omilia III
Cele patru vietăţi sfinte care sunt văzute în viitor prin duhul profetic sunt descrise printr-o expunere foarte subtilă, când se zice: „Fiecare din ele avea patru feţe şi fiecare din ele avea patru aripi”. Ce vrea să însemne „faţă” dacă nu „cunoaşterea”, iar „aripă”, ce altceva dacă nu „zborul”? Prin faţă se cunoaşte un om, iar prin aripă, corpurile păsărilor se înalţă spre cer. Faţa se referă, aşadar, la credinţă, aripa, la contemplare. Prin credinţă suntem cunoscuţi de Dumnezeul Atotputernic, după cum Însuşi zice despre oile Sale: „Eu sunt Păstorul cel Bun şi cunosc oile Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine” (In 10,14). Şi zice din nou: „Eu ştiu pe cei pe care i-am ales” (In 13,18) .Prin contemplare, suntem răpiţi dincolo de noi înşine, ca şi cum am fi ridicaţi în aer. Fiecare avea patru feţe, adică dacă ne întrebăm ce înţelege Matei cu privire la întruparea Domnului, fireşte că înţelege acelaşi lucru ca şi Marcu, Luca şi Ioan. Dacă întrebi ce înţelege Ioan, fără nici o îndoială, înţelege acelaşi lucru ca şi Luca, Marcu şi Matei. Dacă întrebi ce în¬ţelege Marcu, acelaşi lucru ca şi Matei, Ioan şi Luca. Dacă întrebi ce înţelege Luca, la fel ca Ioan, Matei şi Marcu. Aşadar, fiecare avea patru feţe, deoarece cunoaşterea credinţei, prin care sunt cunoscuţi de Dumnezeu, este în fiecare ceea ce este, în acelaşi timp, în toţi patru. Ceea ce găseşti în unul recunoşti cu adevărat în toţi cei patru în acelaşi timp.
„Şi fiecare avea patru aripi”, deoarece toţi apostolii, în deplin acord, îl propovăduiesc pe Domnul Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului Atotputernic, şi, ridicându-şi ochii minţii spre Dumnezeire, se înalţă cu aripa contemplaţiei. Feţele evangheliştilor ţin de firea omenească a Domnului, aripa, de cea dumnezeiască. Când privesc în El pe Cel întrupat e ca şi cum îşi îndreaptă faţa spre El. Când anunţă că Acesta este nemărginit şi fără trup, prin faptul că este Dumnezeu, e ca şi cum se înalţă în aer cu aripa contemplaţiei. Aşadar, credinţa în întruparea Acestuia este una în toţi şi contemplarea dumnezeirii Acestuia este aceeaşi în fiecare, după cum se spune cu îndreptăţire: „Fiecare avea patru feţe şi fiecare avea patru aripi”. Dar ce valoare ar fi avut propovăduitorii dacă, chiar având credinţa în Dumnezeu şi contemplarea Lui, nu ar fi avut lucrarea sfântă a Acestuia? Urmează: „Şi picioarele lor erau drepte”. Ce se desemnează prin „picioare” dacă nu „paşii” faptelor? Picioarele celor patru vietăţi sunt descrise ca fiind drepte pentru că lucrarea Sfinţilor Evanghelişti şi a tuturor celor desăvârşiţi nu este întoarsă din drum pentru a urma ceea ce nu e drept. Insă cei care se întorc la răutăţile lumii, pe care le lăsaseră la o parte, nu au picioarele drepte. Despre ei este scris: „Câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui” (II Pt. 2, 22; cf Pilde 26,11). Vestitul Apostol era întristat de cei care-şi îndreptaseră înapoi paşii drepţi şi le spunea cu dojană: „Cum vă întoarceţi iarăşi la stihiile cele slabe şi sărace, cărora iarăşi voiţi să le slujiţi ca înainte? Ţineţi zile şi luni şi timpuri şi ani? Mă tem de voi, să nu mă fi ostenit la voi, în zadar” Gal. 4, 9. Altora le atrage atenţia, zicând: „Pentru aceea îndreptaţi mâinile cele ostenite şi genunchii cei slăbănogiţi şi faceţi cărări drepte pentru picioarele voastre” Evr. 12,12-13.
Pentru a arăta seriozitatea, tăria şi discernământul ce caracterizează viaţa sfinţilor propovăduitori, cu îndreptăţire textul urmează: „Şi talpa picioarelor lor era cum este copita piciorului de viţel”. Despre faptul că sfinţii propovăduitori erau desemnaţi cu numele de „boi”, Apostolul Pavel ne învaţă, făcând cunoscută învăţătura Legii: „Să nu legi gura boului care treieră”. Prin urmare, la sfinţii propovăduitori, talpa piciorului este ca şi copita viţelului, care păşeşte cu maturitate, pentru că este şi vânjoasă, şi despicată. De aceea fiecare propovăduitor dobândeşte respect prin maturitatea sa, are tărie prin lucrarea sa şi are despicătura copitei prin discernământul său. Căci nu este uşor ca propovăduirea lui să fie primită, dacă el se arată a fi uşuratic în obiceiuri. Manifestarea maturităţii nu înseamnă nimic dacă tăria în lucrare nu îi este alături împotriva tuturor relelor. Însăşi tăria în lucrare încetează de a avea meritul unei calităţi dacă-i lipseşte discernământul minţii. Iată, aşadar, cum citim noi Sfânta Scriptură: Dacă luăm totul cuvânt cu cuvânt, ne-am pierdut capacitatea de a discerne; dacă aducem totul la sensul duhovnicesc alegoric, suntem, de asemenea, prizonieri unei prosteşti lipse de discernământ. Sfinţii propovăduitori citesc cuvintele sfinte şi uneori, din istorisire, îşi însuşesc litera, iar alteori, prin ceea ce semnifică litera, caută duhul. Uneori imită faptele bune ale Părinţilor de dinaintea lor, aşa cum le găsesc, în litera lor, alteori înţeleg în duh unele fapte care nu trebuie imitate la fel ca în istorisire şi care ţintesc către îmbunătăţire. În lucrarea lor, sfinţii propovăduitori ce altceva despică dacă nu unghia în copită? Despre acestea se adaugă foarte potrivit: „Şi scânteiau ca arama strălucitoare”. Metalul de aramă este foarte răsunător. Este drept ca glasurile propovăduitorilor să fie comparate cu arama, fiindcă „în tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor”. „Aramă strălucitoare” este şi ea o numire foarte bună, pentru că viaţa propovăduitorilor răsună şi arde. Arde prin dragoste, răsună prin cuvânt. Aşadar, arama strălucitoare este propovăduirea înflăcărată. Din arama strălucitoare ies scântei, deoarece cuvintele înflăcărate din îndemnurile lor ajung la urechile celor care ascultă. Pe bună dreptate cuvintele apostolilor sunt numite scântei, pentru că-i înflăcărează pe cei cărora le ating inimile. Trebuie să luăm în considerare că scânteile sunt foarte fine şi mici, fiindcă, atunci când sfinţii propovăduitori ai Evangheliei vorbesc de patria cerească, nu pot să arate prin cuvânt atâta cât pot să ardă de dragoste. Din gura lor vin la noi ca nişte scântei, căci prin glasul lor abia se face cunoscut în mică măsură ceva despre patria cerească, ceva care, totuşi, este iubit de ei nu puţin. Nici nu ajung să vadă slava cerească atâta cât este ea şi nici nu pot să spună atâta cât văd. Arama strălucitoare aruncă scântei deoarece propovăduitorul abia poate să spună puţin despre slava cerească de la care el însuşi se aprinde foarte puternic. Bunătatea cerească face ca sufletul celui care ascultă să se aprindă din înseşi scânteile mici; fiindcă sunt unii oameni care, de îndată ce aud puţin, se umplu de o mare iubire şi de aici ard desăvâşit în dragostea lui Dumnezeu din care primesc scânteile foarte mici ale cuvintelor.
Cuvântul propovăduit este o sămânţă în inima celui care ascultă. Or, un bun ascultător, de aici scoate apoi o mare recoltă a cunoaşterii, de unde înainte o primise ca o mică sămânţă a vorbei. Acest lucru este în deplin acord cu minunea făcută pentru văduvă de Profetul Elisei: ca să-şi scape cei doi fii de creditorul care-i lua, s-a supus cuvintelor profetului şi din vasul în care avea puţin ulei a vărsat în altele goale. Toate acestea s-au umplut, puţin după aceea, până sus şi prin umplerea lor femeia a scăpat de datoria către creditor. Ce altceva prefigurează această femeie decât Sfânta Biserică, mamă a două popoare, adică iudeii şi neamurile, care îi sunt ca doi fii? Printr-o lucrare vicleană, convinsă de un duh înşelător, ea acceptase la început de la creditor banul păcatului şi acum îi era teamă să nu-şi piardă cei doi fii pe care-i născuse în credinţă. Dar, urmând cuvintele profetului, adică învăţăturile Sfintei Scripturi, din puţinul ulei pe care-l avea a umplut vasele goale. Cu alte cuvinte, atunci când minţile goale ale multora ascultă din gura unui învăţător puţin despre iubirea lui Dumnezeu, prin revărsarea milei, ele se umplu în întregime de uleiul parfumat al iubirii lui Dumnezeu. Acum inimile multora, care mai înainte fuseseră mici vase goale, sunt pline de uleiul parfumat al Duhului, deşi doar puţin ulei părea să fi fost vărsat în ele. Când acest puţin este dat iarăşi şi iarăşi altora şi credinţa este primită de cei care ascultă, femeia lui Sarepta, adică Sfânta Biserică, este eliberată de datoria către creditorul ei.
„De tuspatru părţile aveau sub aripi mâini de om”. În acest pasaj cele patru părţi pot fi înţelese ca fiind cele patru părţi ale lumii, adică Orientul, Occidentul, Sudul şi Septentrionul, fiindcă, după rânduiala lui Dumnezeu, propovăduirea Sfinţilor Apostoli a ajuns în toate părţile lumii. Prin cele patru părţi putem să înţelegem, de asemenea, cele patru virtuţi principale din care se trag celelalte, adică înţelepciunea, tăria, dreptatea şi cumpătarea. Desigur, aceste virtuţi le înţelegem potrivit cu adevărul, când respectăm ordinea lor. Prima este înţelepciunea, a doua, tăria, a treia, dreptatea şi a patra este cumpătarea. La ce foloseşte înţelep-ciunea, dacă lipseşte tăria? Căci a şti cineva ceva ce nu poate să facă este mai mult o pedeapsă decât o virtute. Dar cel care înţelege cu înţelepciune ceea ce face şi face ceea ce a înţeles cu tărie, acela cu siguranţă este drept. Însă dreptatea sa trebuie să fie însoţită de cumpătare, fiindcă adesea dreptatea, dacă nu are măsură, se poate transforma în cruzime. Dreptatea este cu adevărat dreptate când este ţinută în frâu de cumpătare, astfel încât chiar şi în fierberea zelului să existe moderaţie, ca nu cumva clocotind prea tare să pierdem dreptatea a cărei măsură am neglijat s-o păzim.
Viaţa spirituală a sfinţilor propovăduitori este de două feluri: activă şi contemplativă. Viaţa activă precedă în ce priveşte timpul pe cea contemplativă, pentru că de la lucrarea cea bună se ajunge la contemplaţie. Însă cea contemplativă este mai mare în ce priveşte meritul decât cea activă, fiindcă aceasta din urmă trudeşte în folosul îndeletnicirilor prezente, în timp ce cealaltă, printr-o adevărată delectare interioară, pregustă deja odihna viitoare. Aşadar, ce se desemnează prin „mâini” dacă nu „viaţa activă”, iar prin „aripi”, „viaţa contemplativă”? Mână de om este sub aripile lor, adică puterea lucrării este sub zborul contemplaţiei. Acest lucru este prefigurat în Evanghelie prin cele două femei, Marta şi Maria: „Iar Marta se silea cu multă slujire; Maria, însă, şedea la picioarele Domnului şi asculta cuvântul Lui”. Aşadar, una era îndreptată spre lucrare, cealaltă, spre contemplare. Una se dedicase vieţii active printr-o slujire exterioară, cealaltă vieţii contemplative prin înălţarea inimii spre ascultarea cuvântului. Şi oricât de bună ar fi viaţa activă, mai bună este totuşi cea contemplativă, fiindcă prima încetează odată cu viaţa cea trecătoare, iar cealaltă ajunge la deplinătatea ei în viaţa netrecătoare. De unde se spune: „Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea”. Fiindcă viaţa activă este mai mică, în ceea ce priveşte meritul, decât cea contemplativă, pe bună dreptate se spune: „Mâini de om sub aripile lor”. Cu toate că şi prin viaţa activă facem ceva bun, totuşi prin cea contemplativă zburăm spre desfătările cereşti. De aceea şi în scrierile lui Moise viaţa activă este numită robie, iar cea contemplativă, libertate.
Cu toate că ambele vieţi sunt daruri ale harului, totuşi, cât timp trăim printre semeni, una este pentru noi o datorie, cealaltă o liberă alegere. Poate omul care-L cunoaşte pe Dumnezeu să intre în împărăţia Lui fără să lucreze mai întâi binele? Cei care nu neglijează să săvârşească binele de care sunt în stare pot intra în patria cerească fără viaţa contemplativă, însă fără viaţa activă nu pot intra acolo, de vreme ce neglijează să săvârşească binele de care sunt în stare. Prin urmare, viaţa activă este o datorie, iar cea contemplativă, o liberă alegere. Aceea este o robie, aceasta, libertate. Aceasta este, aşadar, ceea ce i s-a spus lui Moise: „De vei cumpăra rob evreu, el să-ţi lucreze şase ani, iar în anul al şaptelea să iasă slobod, în dar. Dacă acela a venit cu anumite haine, cu ele să iasă; iar de a venit cu femeie, să iasă cu el şi femeia lui. Dacă însă îi va fi dat stăpânul femeie şi aceasta va fi născut fii sau fiice, atunci femeia şi copiii ei vor fi ai stăpânului lui, iar el va ieşi singur cu hainele sale. Iar dacă robul va zice: îmi iubesc stăpânul, femeia şi copiii şi nu voiesc să mă liberez, atunci să-l aducă stăpânul lui la judecători şi, după ce l-a apropiat de uşă sau de uşori, să-i găurească stăpânul urechea cu o sulă, şi-l va robi în veci”. Am citat puţin mai pe larg această învăţătură ca să facem deosebirea între robie şi libertate în cele două feluri de vieţi. Aceasta nu ne va fi greu de înţeles, dacă vom căuta să explicăm de unde am luat cele pe care le-am afirmat.
„Evreu” se traduce prin „cel care trece dincolo”. Un rob evreu este cumpărat ori de câte ori cineva trece cu duhul dincolo de această lume spre a se pune în slujba Domnului Atotputernic. Aşadar acela este cel care doreşte cu adevărat să-L slujească pe Dumnezeu, cel care a învăţat să treacă cu duhul dincolo de această lume. Astfel, Moise a „trecut dincolo” ca să vadă vedenia. La fel şi David, de vreme ce vedea pe „cel necredincios fălindu-se şi înălţându-se deasupra cedrilor Libanului şi am trecut şi iată nu era”. Probabil puterile celor răi ni se par a fi ceva însemnat, dacă noi nu trecem cu duhul în lumea cea netrecătoare. Este arătat în altă parte că robul evreu, cumpărat, slujeşte şase ani ca în al şaptelea an să plece liber, fără a plăti nimic. Ce este desemnat prin numărul „şase” dacă nu „desăvârşirea vieţii active”? Ce se exprimă prin numărul „şapte” dacă nu „viaţa contemplativă”? Prin urmare, a slujit şase ani şi în al şaptelea an pleacă liber cel care, printr-o viaţă activă desăvârşită, trece dincolo la libertatea vieţii contemplative. Trebuie reţinut că pleacă liber fără să plătească nimic, căci, după cum viaţa activă a fost din datorie pentru cei care, după ce au făcut toate cele pe care trebuiau să le facă, îşi spun slugi netrebnice, tot aşa şi viaţa contemplativă o vor primi fără îndoială prin har. „Dacă acela a venit cu anumite haine, cu ele să iasă”, adică, trebuie ca fiecare dintre noi să persevereze în lucrul pe care l-a început şi să menţină intenţia de la început până la sfârşitul lucrării. Acela trece cu adevărat la viaţa contemplativă, care în timpul vieţii active nu şi-a schimbat hainele pentru ceva mai puţin bun. Sunt oameni care, înainte de a se pune în slujba Dumnezeului Atotputernic printr-o viaţă sfântă, deja iubesc săvârşirea binelui. Sunt alţii care învaţă să lucreze binele după ce s-au pus în slujba Dumnezeului Atotputernic. Cel care s-a străduit să lucreze binele chiar înainte de a se pune în slujba lui Dumnezeu este evreul cumpărat ca rob împreună cu femeia lui.
Adesea se întâmplă ca cineva să poată ajunge la viaţa contemplativă fără să părăsească viaţa activă. De aceea este adaugat acolo: „Dacă are femeie, să iasă cu el şi femeia lui”. Femeia lui pleacă împreună cu el spre libertate, adică, cine a ajuns la contemplaţie nu lasă la o parte lucrarea binelui, prin care poate să fie de ajutor altora: „Dacă însă îi va fi dat stăpânul femeie şi aceasta va fi născut fii sau fiice, atunci fe-meia şi copiii ei vor fi ai stăpânului lui, iar el va ieşi cu hainele sale”. Un stăpân îi dă robului pe care l-a cumpărat femeie, ori de câte ori un propovăduitor logodeşte cu faptele bune pe cel care s-a făgăduit să slujească întru totul Dumnezeului Atotputernic. Propovăduitorii sunt numiţi stăpâni, după cum Profetul Elisei spune despre propovăduitorul său: „Ştii oare că stăpânul tău va fi înălţat de la tine?” Femeia robului cumpărat naşte fii şi fiice, când fapta bună rodeşte fructe tari sau moi. Dar femeia dată de stăpân rămâne stăpânului împreună cu copiii ei, în vreme ce robul pleacă cu hainele sale, adică săvârşirea binelui, că şi roadele acesteia sunt socotite ca răsplată a propovăduitorului. Robul, stăruind în urmarea dorinţei şale, pleacă liber spre contemplaţie prin harul de sus. „Iar dacă robul va fi zis: îmi iubesc stăpânul, femeia şi copiii şi nu voi pleca liber”. Robul îşi iubeşte stăpânul, când păstrează în minte cuvintele propovăduitorului. Iubindu-şi femeia şi copiii, refuză să plece liber, atunci când, iubind roadele vieţii active, nu vrea să se ridice spre viaţa contemplativă, deoarece, considerând că are o lucrare bună în starea sa de rob, refuză să se despartă de ea pentru liniştea libertăţii. „Atunci să-l aducă stăpânul lui la «dumnezei» şi, după ce l-a apropiat de uşă şi de uşori, să-i găurească stăpânul urechea cu o sulă şi-l va robi în veci”. Acesta, care a hotărât să stăruie în viaţa activă, este adus de stăpân la dumnezei, atunci când propovăduitorul îi întipăreşte în minte cuvintele Părinţilor din vechime, cei care au fost pentru noi preoţi ai căii Domnului Atotputernic. Şi este dus la uşă şi la uşorii cortului, pentru ca de la intrarea lăcaşului ceresc să poată asculta cu mai mare atenţie şi cunoaşte mai pătrunzător ziua înfricoşatei Judecăţi, ca să evite să caute sa placă oamenilor prin binele lucrat. Astfel, urechea lui este găurită cu o sulă, atunci când sufletul său este străpuns de o aşa pătrunzătoare frică de Dumnezeu, încât, străpuns de ascuţişul cuvântului, să privească întotdeauna, prin tot ce face, către intrarea împărăţiei şi să fie ca şi cum ar purta o ureche străpunsă la uşa şi la uşorii cortului. El va fi „rob în veac”, pentru a putea fi liber după veac. Aşadar este rob în veac cel care a hotărât să slujească oamenilor prin viaţa activă pentru ca, după timpul prezent, să fie capabil să ajungă la adevărata libertate. Despre această libertate se spune prin Apostolul Pavel: „Pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii ca să se bucure de libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu”. Aşadar, atunci vom avea adevărata libertate în noi, când înfierea noastră va fi ajuns la mărirea fiilor lui Dumnezeu. Acum însă nu numai viaţa activă este robie, ci şi contemplaţia însăşi, care ne-a răpit mai presus de noi înşine, fără să obţină în mod desăvârşit libertatea minţii. Ea o imită, pentru că acea linişte interioară este văzută cumva prin ghicitură. Totuşi, oricât de mărginită ar fi contemplaţia, în raport cu viaţa activă este deja cu mult mai largă şi mai sublimă: ea trece dincolo, spre o anu-mită libertate a sufletului, cugetând nu la cele trecătoare, ci la cele veşnice. Astfel, viaţa contemplativă îşi ia zborul spre cele de sus şi depăşeşte cu mult viaţa activă printr-o anumită, ca să zic aşa, frumuseţe a liniştii sale. De aceea se spune cu îndreptăţire: „Şi mână de om sub aripile lor”.
Dacă însă omul menţionat în acest loc este înţeles a fi Mântuitorul nostru, atunci mână de om este sub aripile lor pentru că, dacă Dumnezeu nu S-ar fi făcut om care să înalţe la cele cereşti minţile celor care propovăduiesc, acele vietăţi care apar nu ar zbura. Cu îndreptăţire se spune că mână de om este sub aripi, fiindcă este scris despre Mântuitorul nostru: „Care fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei lui, care ţine toate”. Mâna Lui ţine toate inimile noastre, mâna Lui ne ridică în contemplaţie. După cum este spus, dacă Cuvântul Atotputernic nu S-ar fi făcut om pentru oameni, inimile oamenilor n-ar zbura pentru a contempla măreţia Cuvântului. Sufletele oamenilor au devenit suflete care urcă spre înalt datorită faptului că între oameni a apărut un Dumnezeu smerit. Să se spună, aşadar, despre fiinţele sfinte: „Şi mână de om sub aripile lor”. Acestor lucruri se adaugă:
„Şi de tuspatru părţile aveau feţe şi aripi şi aripile lor se atingeau una de alta”. De tuspatru părţile au feţe şi aripi, fiindcă în toate regiunile lumii apostolii fac cunoscut ceea ce au perceput prin simţuri cu privire la umanitatea şi cu privire la divinitatea Mântuitorului nostru. De vreme ce propovăduiesc peste tot pe Dumnezeul întrupat, fac cunoscut chipul Lui în cele patru părţi ale lumii. De vreme ce vestesc că El este una cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, ei zboară pretutindeni cu aripa contemplaţiei. Aripile lor se ating una de alta, fiindcă toată forţa lor, toată înţelepciunea, prin care se ridică deasupra celorlalţi oameni prin zborul contemplaţiei, se unesc, la rândul lor, în pacea şi armonia desăvârşită a sufletelor lor. De aici, cuvântul Scripturii: „Iar înţelepciunea cea de sus este întâi curată, apoi paşnică”. De asemenea, Adevărul spune apostolilor săi: „Aveţi sare întru voi şi aveţi pace între voi”. Deci aripa fiinţelor se atinge una de alta, fiindcă forţa şi înţelepciunea sfinţilor propovăduitori se unesc, la rândul lor, în pacea milei şi a armoniei. Aripa uneia ar fi separată de cea a altei fiinţe dacă fiecare dintre ei, zburând spre înţelepciune, ar refuza să fie în pace cu celălalt. Urmează:
„Când mergeau, nu se întorceau, ci fiecare mergea drept înainte”. Fiinţele înaripate, adică sfinţii propovăduitori, în timp ce merg, nu se întorc, pentru că ei astfel trec de la activităţile pământeşti la cele spirituale, încât, apoi să nu mai revină în nici un fel spre cele pe care le-au lăsat în urmă. Pentru ei, a merge pe o cale anume înseamnă a merge cu sufletul mereu spre mai bine. Din contră, despre cei nedrepţi se spune că s-au întors cu inima în Egipt. însuşi Adevărul spune: „Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu”. A pune mâna pe plug înseamnă ca şi cum ai deschide pământul inimii tale cu brăzdarul căinţei pentru a da la iveală roadele. Cine se uită îndărăt se întoarce, după ce a săvârşit binele, la cele rele pe care le-a lăsat în urmă. Fiindcă aceasta nu se întâmplă aleşilor Domnului, se spune cu îndreptăţire prin profet: „Când mergeau, nu se întorceau”.
Profetul arată de ce nu se întorc, adăugând: „Fiecare mergea drept înainte”. În faţa noastră sunt cele veşnice, în urma noastră, cele trecătoare. Dacă noi, mergând, ajungem la acelea îndepărtându-ne de acestea, le lăsăm ca şi cum în spatele nostru. Iată de ce acea fiinţă înaripată, care se înălţase până la tainele celui de-al treilea cer, spunea: „Dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând la cele dinainte, alerg la ţintă, spre răsplata dumnezeeştii chemări de sus”. Tinzând spre cele dinainte, a dat uitării cele care erau în urmă, fiindcă, dispreţuind cele trecătoare, căuta numai pe cele veşnice. Sfintele fiinţe merg drept înainte, pentru că nu mai au nici o dorinţă de a privi înapoi spre cele lăsate în urmă. De vreme ce tânjesc spre cele veşnice pe care le văd prin ochii contemplaţiei, îşi întăresc paşii pe calea bunei lucrări.
Cine a hotărât să meargă drept înainte trebuie să cântărească cu mare atenţie, pentru că sunt două feluri de a te uita înapoi: una, prin lucrare şi cealaltă, prin cugetare. Sunt oameni care cugetă la lucruri mari şi, conştienţi de păcatele lor, se apucă să dea multe din bunurile lor celor lipsiţi pentru a-şi răscumpăra greşelile în faţa lui Dumnezeu prin mila Lui nemărginită. Şi încep astfel să lucreze dar, adesea, în timpul lucrării, frica de sărăcie le zdruncină sufletul şi, temându-se să nu sărăcească, devin zgârciţi faţă de săraci şi se opresc de la buna lucrare pe care au început-o. In acest caz, cei care înaintau, evident s-au întors din cale pentru că n-au vrut să meargă drept înainte. Cu îndreptăţire, împotriva acestora se zice prin Solomon: „Din cauza frigului, leneşul nu a vrut să are, prin urmare vara va cere de pomană şi nu i se va da”. Cel care, din cauza fricii şi a amorţirii sufletului, nu ia seamă să lucreze binele, când Soarele dreptăţii va străluci la judecată ca vara, va cerşi viaţa, dar nu o va primi, fiindcă a dispreţuit să lucreze binele pentru ea. Un altul, dispreţuind dorinţele trupeşti, se gândeşte să lase totul şi să se pună în slujba Dumnezeului Atotputernic şi se hotărăşte să-şi pună frâul cumpătării şi al castităţii. Dar, când vede că alţii au căzut după ce trăiseră în castitate, îi e teamă să facă ceea ce el însuşi hotărâse. Iată că se întoarce înapoi prin cugetare cel care, privind înainte, mergea deja cu paşii minţii spre cele înalte. Despre aceasta se spune potrivit prin Solomon: „Cine ţine seamă de vânt nu seamănă, şi cine ia în seamă norii nu seceră”. Prin numele vântului este desemnat duhul rău care îndeamnă gândul spre ispite, iar prin numele norului este desemnat păcătosul care se lasă mişcat de imboldul ispitei. Cine ia seama la vânt, nu seamănă şi cine ţine seamă de nori nicicum nu seceră, adică, temându-se de ispitele duhului rău şi privind căderea păcătoşilor, îşi pierde orice nădejde. De aceea nu se mai trudeşte în vremea de acum cu sămânţa bună a lucrării şi nici după aceea nu va mai fi mângâiat cu o bună răsplată. Sunt, de asemenea, oameni care lucrează binele pe care l-au înţeles a fi bine şi, lucrând, îşi propun să facă mai mult, dar se răzgândesc şi, deşi fac binele pe care-l începuseră, renunţă la hotărârea lor spre mai bine. De bună seamă, aceştia par a stărui în lucrare, în faţa judecăţii omeneşti, dar, în faţa ochilor Dumnezeului Atotputernic, au căzut de la hotărârea lor. De aceea se întâmplă adesea ca buna lor lucrare să placă mai puţin lui Dumnezeu, pentru că, atunci când sufletul nu este constant în hotărârea de a păşi spre mai bine, însăşi această nestatornicie a minţii este aducătoare de osândă. Cei desăvârşiţi însă au privirea întoarsă spre ei înşişi cu un discernământ foarte pătrunzător, ca să nu alunece niciodată spre cele mai puţin bune, fie în lucrare, fie în cugetare. Ei cântăresc neîncetat cât înaintează în fiecare zi. Despre aceştia se spune cu îndreptăţire: „Când mergeau, nu se întorceau, ci fiecare mergea drept înainte”. Drept urmare este bine să ne cercetăm pe noi înşine cu atenţie cu privire la acestea. Pentru asta, să arătăm cine suntem, de unde venim şi până unde am fost înălţaţi, pentru a examina atent tainele textelor sfinte. Desigur pe vremea străbunilor noştri au fost oameni care se închinau idolilor, dar iată că prin harul Duhului deja căutăm să pricepem cuvintele dumnezeieşti. De unde ne vine acest lucru? Mântuitorul neamului omenesc a împlinit ceea ce s-a spus prin profeţi: „Şi străinii se vor hrăni din locurile părăsite preschimbate în bogăţie”. Cuvintele profeţilor au fost nişte deşerturi la iudei, fiindcă ei nu au vrut să le cultive, cercetându-le printr-o înţelegere mistică. Pentru noi sunt schimbate în bogăţie, deoarece, prin darul lui Dumnezeu, cuvintele profetului, spuse aproape ca o povestire, sunt înţelese de mintea noastră în sens duhov-nicesc, iar noi, străinii, ne hrănim cu cele pe care cetăţenii Legii nu au vrut să le mănânce. Să aducem mulţumiri Unuia-Născut, să aducem laudă înţelepciunii veşnice care trăieşte şi împărăţeşte cu Tatăl în unime cu Duhul Sfânt, Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.
Omilia IV
Prin duhul sfânt al profeţiei, fiinţele înaripate sunt descrise în amănunţime pentru ca prin această precizie a descrierii să ne arate limpede că se referă la persoanele evangheliştilor şi pentru ca vorbirea lui Dumnezeu să nu lase nimic neclar înţelegerii noastre. Iată ce se spune: „Asemănarea înfăţişărilor lor: tuspatru aveau câte o faţă de om şi câte o faţă de leu la dreapta, tuspatru aveau câte o faţă de bou la stânga şi tuspatru aveau câte o faţă de vultur deasupra”. Că aceste patru fiinţe înaripate îi desemnează pe cei patru Sfinţi Evanghelişti, o dovedeşte chiar începutul fiecărei Evanghelii. Fiindcă începe cu genealogia omenească, Matei, pe drept, este reprezentat printr-un om; întrucât începe vorbind de un strigăt în pustie, Marcu, evident, este reprezentat printr-un leu; cel ce a început vorbind de o jertfă, Luca, este reprezentat corespunzător printr-un viţel; de vreme ce începe de la dumnezeirea Cuvântului, Ioan este vrednic de a fi reprezentat printr-un vultur, cel ce zice: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul”. Când îşi înalţă privirea chiar la firea lui Dumnezeu, el fixează ochii în soare ca şi vulturul. Dar, cum toţi cei aleşi sunt mădulare ale Mântuitorului nostru şi însuşi Mântuitorul nostru este Capul tuturor celor aleşi, nimic nu împiedică – mădularele lui fiind desemnate prin aceste fiinţe – ca în toţi aceştia El însuşi să fie desemnat. Căci, însuşi Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu cu adevărat S-a făcut om; El însuşi S-a jertfit pentru mântuirea noastră, a binevoit să moară precum un viţel; prin vigoarea puterii Sale, El însuşi S-a înălţat ca un leu. Se spune că leul doarme cu ochii deschişi, adică, chiar în moartea în care a putut să se odihnească prin firea Sa omenească, Mântuitorul nostru a vegheat, rămânând nemuritor prin firea Sa dumnezeiască. Înălţându-Se la ceruri după înviere, S-a ridicat la cele de sus, ca şi vulturul. Aşadar, pentru noi este totul în acelaşi timp Cel Care S-a făcut om născându-Se, viţel, murind, leu, înviind şi vultur, înălţându-Se la ceruri. Fiindcă am spus mai înainte că prin aceste fiinţe sunt desemnaţi cei patru Evanghelişti, iar prin aspectul lor, toţi cei desăvârşiţi, rămâne să arătăm cum fiecare dintre cei aleşi este reprezentat prin aceste imagini ale fiinţelor.
Într-adevăr, oricare ales şi oricare creştin desăvârşit prin urmarea Căii lui Dumnezeu este în acelaşi timp om, viţel, leu şi vultur. Omul este o fiinţă raţională. Viţelul este de obicei omorât ca jertfă. Leul este fiara puternică, după cum este scris: „Leul, cel mai puternic dintre dobitoace, nu va da înapoi de la întâlnirea cu nimeni”. Vulturul zboară spre înălţimi şi ţinteşte razele soarelui fără să-i orbească ochii. Prin urmare, cine este desăvârşit prin raţiune este om. Şi, pentru că el moare plăcerilor acestei lumi, este viţel. Pentru că prin însăşi moartea sa de bunăvoie are puterea liniştii sufleteşti împotriva tuturor relelor, după cum este scris: „Cel drept, ca şi leul încrezător, va fi fără teamă”, el este leu. Întrucât el contemplă cele cereşti şi veşnice, este vultur. De vreme ce orice drept este om prin raţiune, este viţel prin jertfa morţii sale, este leu prin forţa liniştii sufleteşti, este vultur prin contemplaţie, fiecare creştin desăvârşit poate fi desemnat prin aceste sfinte fiinţe. Spunem acest lucru ca să arătăm că cele afirmate despre cele patru fiinţe se referă la fiecare creştin desăvârşit.
Dar ni se ridică o mare întrebare în privinţa Evangheliştilor şi a Sfinţilor Profeţi: de ce este reprezentat un om şi un leu la dreapta celor patru şi un viţel, la stânga lor? Nu e lipsit de mirare faptul că se spune că doi sunt ia dreapta şi unul este la stânga. Şi din nou trebuie să ne întrebăm: de ce vulturul nu este menţionat la dreapta sau la stânga, ci deasupra? Ne stau în faţă două întrebări pe care trebuie să le lămurim, dacă Dumnezeu ni le descoperă. Aşadar, omul şi leul sunt reprezentaţi la dreapta, iar viţelul, la stânga. Intr-adevăr, la dreapta le avem pe cele vesele, la stânga, pe cele triste. De aici vine aceasta că noi numim stânga ceea ce considerăm că este supărător. Or, după cum am spus la început, prin om este desemnată întruparea, prin viţel, pătimirea, prin leu, învierea Creatorului nostru. Toţi cei aleşi se bucură de întruparea Fiului Unuia-Născut, prin care suntem mântuiţi; însă de moartea Lui s-au întristat cei dintâi dintre aleşi, Sfinţii Apostoli, care, din nou, s-au bucurat de învierea Lui. De vreme ce Naşterea şi învierea Lui a dat bucurie ucenicilor pe care ba întristat prin Pătimirea lui, se precizează că omul şi leul au fost în dreapta, iar viţelul, în stânga. Sfinţii Evanghelişti s-au bucurat de firea omenească a Lui, au fost întăriţi prin învierea Lui, ei care se întristaseră de Pătimirile Lui. Aşadar, om şi leu este la dreapta, fiindcă întruparea Mântuitorului nostru i-a însufleţit, iar învierea Lui i-a întărit. Dar viţelul este la stânga, pentru că moartea Lui i-a doborât, lăsându-i fără credinţă pentru un timp. Pe bună dreptate, locul vultu¬rului este indicat a fi nu alături, ci deasupra, astfel că, indiferent dacă prin aceasta este desemnată înălţarea Mântuitorului sau se arată că însuşi Cuvântul Tatălui este Dumnezeu împreună cu Tatăl, Ioan s-a ridicat deasupra celorlalţi Evanghelişti prin tăria contemplaţiei sale şi cu toate că vorbeşte, împreună cu toţi, de dumnezeirea Lui, totuşi o contemplă cu mai multă pătrundere decât toţi ceilalţi. Dar dacă vulturul este unit cu celelalte trei feţe şi s-a precizat că sunt patru fiinţe, atunci e de mirare că este descris ca fiind deasupra celor patru, decât dacă aceasta este pentru că Ioan, care a văzut Cuvântul la început, trece dincolo de el însuşi, ridicându-se mai presus. Dacă n-ar fi trecut dincolo, n-ar fi văzut la început Cuvântul. Aşadar, fiindcă a trecut dincolo de el însuşi, a fost nu numai deasupra celorlalţi trei, dar, legat de ei, a fost deasupra celor patru. Urmează:
„Feţele lor şi aripile lor erau întinse în sus”. Feţele şi aripile lor sunt descrise ca fiind întinse în sus, pentru că pri-virea şi contemplaţia sfinţilor ţintesc dincolo de ei, pentru a putea ajunge la ceea ce râvnesc, în ceruri. Fie că ne ocupăm de buna lucrare, fie de contemplare, ceea ce se face este cu adevărat bun când râvnim să plăcem Celui de la Care avem fiinţa. Căci cel care doar pare că lucrează binele, dar prin aceasta doreşte să placă nu lui Dumnezeu, ci oamenilor, acela îşi îndreaptă faţa sa în jos, în direcţia intenţiei sale. Cine cerce-tează ceea ce textul sfânt spune despre Dumnezeu, cu scopul ca prin cele pe care le-a înţeles să se poată ocupa cu întrebări, pentru că nu doreşte să se sature de dulceaţa fericirii căutate, ci doreşte să pară învăţat, acesta nu desface prea mult în sus aripile înţelegerii sale fiindcă ocupă atenţia simţurilor sale cu o poftă pământească. Atunci lasă în jos aripile pe care putea să le ridice spre înalt şi prin care el însuşi putea fi înălţat. Aici trebuie să ne gândim că binele lucrat întotdeauna se înalţă la cele cereşti prin intenţia noastră. Cine râvneşte la mărire pământească prin binele pe care-l face îşi lasă-n jos aripile şi faţa. Despre aceştia se spune prin profet: „Duceau animalele de jertfă într-o groapă adâncă”. Căci ce altceva sunt lacrimile rugăciunii dacă nu jertfele ofrandei noastre? După cum este scris: „Jertfa adusă lui Dumnezeu este inima înfrântă”. Sunt oameni care se pun pe plâns în timpul rugăciunii, fie pentru a dobândi avantaje pământeşti, fie pentru a părea sfinţi în faţa oamenilor. Ce altceva sunt ei dacă nu cei ce duc animalele de jertfă într-o groapă adâncă? De vreme ce ei caută cele care sunt în partea cea mai de jos, aşază jos jertfa rugăciunii lor. Însă cei aleşi, care doresc să placă Dumnezeului Atotputernic printr-o bună lucrare şi, prin contemplaţie, râvnesc să preguste de acum fericirea frumuseţii celei veşnice, îşi întind în sus feţele şi aripile. Urmează:
„Fiecare avea două aripi care erau unite şi două acopereau trupurile lor”. Fusese spus: „Şi feţele şi aripile lor erau întinse în sus”, şi de îndată a fost adăugat ceea ce am spus: „Fiecare avea două aripi care erau unite”. Se înţelege clar că două aripi erau întinse în sus şi erau unite, iar două acopereau trupurile lor. Aici trebuie să ne gândim printr-o examinare atentă ce sunt cele patru aripi ale sfinţilor, dintre care două întinse în sus sunt unite, iar două le acoperă trupurile. Dacă privim cu atenţie, descoperim că sunt patru virtuţi care înalţă de la acţiunile pământeşti orice vietate înaripată, adică, pentru viitor, iubirea şi nădejdea, iar pentru trecut, frica de Dumnezeu şi pocăinţa. Aripile unite între ele se întind în sus, pentru că iubirea şi nădejdea înalţă sufletul sfinţilor spre cele de Sus. Cu îndreptăţire, acestea sunt numite „unite”, pentru că cei aleşi, cu siguranţă, şi iubesc cele cereşti la care nădăjduiesc, şi nădăjduiesc la cele pe care le iubesc. Două aripi le acoperă trupurile, pentru că frica şi pocăinţa ascund păcatele lor din trecut de ochii Dumnezeului Atotputernic. Aşadar, după cum se spune, două aripi se unesc sus, când iubirea şi nădejdea le ridică inimile celor aleşi spre lumea de sus şi le face să fie legate de cele de Sus. Două aripi le acoperă trupurile, când frica şi pocăinţa ascund păcatele trecutului de privirea Judecătorului veşnic. Fiindcă îşi amintesc că au păcătuit, se înspăimântă şi plâng; aceasta nu înseamnă oare a-şi acoperi trupurile? Printr-o severă cercetare, aceştia ascund păcatele trupeşti prin adăugarea de bună lucrare. Căci este scris: „Fericiţi cărora li s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele”. Noi ne acoperim păcatele, când suprapunem faptelor rele buna lucrare. Într-adevăr, orice este acoperit este pus mai jos şi ceea cu care este acoperit este pus deasupra. Când renunţăm la relele pe care le-am făcut şi alegem binele pe care să-l lucrăm, punem deasupra ca un veşmânt peste cele de care ne ruşinăm să nu fie văzute.
Oricât de sfinţi ar fi oamenii în această viaţă, totuşi au ceva care trebuie acoperit în faţa ochilor lui Dumnezeu, căci este absolut imposibil ca ei să nu fi greşit niciodată cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Desigur, fericitul Iov spusese oamenilor cuvinte desăvârşite; dar, când a auzit glasul lui Dumnezeu, reproşându-şi până şi aceste cuvinte desăvârşite, spunea: „îmi voi pune mâna la gură”. În mână stă lucrarea, în gură, cuvântul. Aşadar, a pune mâna la gură înseamnă a acoperi păcatele vorbirii prin meritul unei bune lucrări. Mă bucură, preascumpii mei fraţi, să aduc ca mărturie, în acest sens, pe învăţătorul neamurilor [Pavel], să privesc cum acest sfânt, ca şi fiinţa sfântă, se susţine prin cele patru aripi, dintre care prin două se înalţă spre cele de sus, iar prin două îşi acoperă trupul, fiindcă ascunde cele făcute în trecut. Să vedem deci câtă iubire îl înalţă spre cele cereşti: „Pentru mine, a vieţui este Hristos şi a muri, un câştig”. Să cunoaştem câtă nădejde îl poartă către cele de sus: „Viaţa noastră este în ceruri, de unde aşteptăm pe Mântuitorul, Domnul nostru Iisus Hristos”. Să vedem dacă, chiar având atâtea virtuţi, încă se teme: „îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei, ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic”. Să vedem dacă se căieşte că a săvârşit răul: „Eu sunt cel mai mic dintre Apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu”. Prin cuvintele lui, nu ne simţim noi oare mustraţi pentru împietrirea sufletelor noastre? El plânge pentru ceea ce făcuse înainte de botez; noi însă am făcut şi după botez multe greşeli şi, totuşi, refuzăm să plângem. Astfel, fiinţele sfinte se folosesc de cele patru aripi, pentru că ele se ridică la cele cereşti prin iubire şi nădejde, iar prin frică şi căinţă îşi plâng greşelile.
Dar pentru că s-a spus: „Fiecare avea două aripi care erau unite”, acest lucru poate fi înţeles în sensul că ele nu-şi unesc aripile pentru a se înălţa, ci că aripa uneia este unită cu cealaltă ca aceste aripi care se înalţă să se potrivească prin unirea lor. Aici apare o întrebare: dacă cele două aripi care se înalţă desemnează iubirea şi nădejdea, iar cele două care le acoperă trupurile desemnează frica şi căinţa, de ce se spune că cele două aripi înălţate sunt unite şi nu se spune acelaşi lucru despre cele două care le acoperă trupul? Dar în această privinţă slavă lui Dumnezeu!, o raţiune simplă ne va face să înţelegem că, într-adevăr, aripile unite ale sfinţilor sunt iubirea şi nădejdea şi că cele care le acoperă trupurile neunite una cu cealaltă sunt frica de Dumnezeu şi pocăinţa. David, fiindu-i frică şi pocăindu-se de o slăbiciune a trupului, se întristează- Petru îşi plânge cu amar căderea în jurământ fals. Pavel îşi plânge cruzimea prigonirii din trecut. Totuşi, toţi râvnesc la o singură patrie, se grăbesc să ajungă la unicul Creator a toate. Astfel, două aripi ale fiecăreia sunt unite, iar două nu sunt, pentru că prin iubire şi nădejde doresc un singur lucru, dar prin frica de Dumnezeu şi prin pocăinţă deplâng lucruri diferite. Urmează:
„Şi fiecare din ele mergea în faţa feţei sale”. Mai înainte fusese spus: „Fiecare din ele mergea drept înainte”, însă acum se zice: „Mergea în faţa feţei sale”. Ideea pare că se repetă. Dar, pentru că „în faţa” are sensul de „în prezenţa sa”, cercetând mai adânc, putem discerne că altceva este a merge „drept înainte şi altceva este a merge în prezenţa sa”. A merge drept înainte înseamnă a se îndrepta spre cele dinainte; a merge în prezenţa sa înseamnă a nu fi absent sieşi. Într-adevăr, orice drept care-şi cercetează cu grijă viaţa şi cântăreşte atent cât a înaintat în fiecare zi pe calea bunei lucrări sau, poate, cât s-a îndepărtat de ea, acesta merge în prezenţa sa pentru că vede atent fie că a crescut, fie că a decăzut. Dimpotrivă, cel care neglijează să-şi analizeze viaţa: ce face, ce spune, ce gândeşte sau ce dispreţuieşte sau ce nu ştie, acesta nu merge în prezenţa sa, fiindcă nu ştie ce este în deprinderile sau în faptele sale. Nu este prezent sieşi cine nu s-a îngrijit zilnic să se cerceteze şi să se cunoască pe sine însuşi. Dar se pune cu adevărat în faţa sa şi este prezent sieşi cine se observă pe sine în acţiunile sale ca şi cum ar observa pe altul.
Sunt multe păcatele pe care le facem, dar nu ni se par grele fiindcă, atenţi la iubirea de sine şi închizând ochii pentru noi, ne mângâiem în amăgirea noastră. Se întâmplă ca adesea să judecăm uşor greşelile noastre grave şi cu asprime, greşelile uşoare ale aproapelui. Într-adevăr, este scris: „Oamenii vor fi iubitori de sine”. Or ştim că iubirea de sine închide foarte tare ochiul inimii. De aici, se deduce că ceea ce facem noi şi nu socotim a fi grav, adesea acelaşi lucru făcut de aproapele nostru ne pare că este îngrozitor. De ce oare ceea ce ni se pare neînsemnat la noi pare grav la aproapele nostru, dacă nu pentru că nu ne privim pe noi cum îl privim pe cel de aproape, şi nici pe aproapele nostru ca pe noi? Dacă ne-am privi pe noi cum îl privim pe cel de aproape, am judeca sever faptele noastre ca fiind condamnabile. Şi invers, dacă ne-am privi aproapele ca pe noi, fapta lui nu ne va apărea nicicum inacceptabilă. Adesea, poate, noi am făcut astfel de lucruri şi ne gândeam că nu am făcut nimic inadmisibil pentru aproa-pele nostru. Această judecată rău împărţită a minţii noastre, s-a străduit să o corecteze Moise prin învăţătura Legii, când a spus că efa trebuie să fie dreaptă şi hinul tot aşa24. De aici, cuvintele lui Solomon: „Două feluri de greutăţi de cântărit, şi de măsurat, amândouă sunt urâciune înaintea Domnului”. Ştim că din dublele greutăţi de cântărit ale negustorilor una este mai mare, cealaltă, mai mică. Ei au o greutate pentru ceea ce cântăresc pentru ei şi altă greutate pentru ceea ce cântăresc pentru aproapele lor. Pentru a da, îşi pregătesc greutăţi mai uşoare, pentru a primi, greutăţi mai mari. Orice om, care cântăreşte într-un fel cele care sunt ale aproapelui şi în alt fel cele care sunt ale lui, are două feluri de greutăţi. Amândouă sunt urâciune înaintea Domnului. Dacă şi-ar iubi aproapele ca pe sine însuşi, el ar iubi calităţile lui cum le-ar iubi pe ale sale, şi dacă s-ar privi pe el ca pe aproapele lui, ar judeca greşelile lui cum le-ar judeca pe ale aproapelui. Aşadar, trebuie să ne analizăm pe noi înşine cu aceeaşi atenţie ca şi pe aproapele nostru şi să ne punem noi înşine, după cum s-a spus, în faţa noastră ca, imitând fără încetare fiinţele înaripate, să nu se întâmple cumva să nu ştim ce facem şi să mergem întotdeauna în faţa feţei noastre. Cei rătăciţi însă, după cum am spus puţin mai înainte, nu merg în faţa feţei lor, pentru că ei nu privesc cu atenţie ceea ce fac, se îndreaptă spre pieire şi chiar se bucură de faptele lor rele. Despre aceştia este scris: „Cei ce se bucură când fac rău şi se veselesc în fapte rele. Când îi priveşte pe aceştia, dreptul adesea izbucneşte în lacrimi, dar ei, ca nişte schizofrenici, râd când sunt deplânşi.
Alţi oameni dăruiesc mult din bunurile lor săracilor dar, când găsesc o împrejurare favorabilă, îi asupresc pe cei nevoiaşi şi îi jefuiesc de tot ceea ce le pot răpi. Ei pun înaintea ochilor cugetării doar binele pe care-l fac, nu şi răul. Aceştia, de bună seamă, nu merg în faţa feţei lor, fiindcă, dacă ar fi prezenţi lor înşişi, ar vedea cu precizie toate faptele lor şi ar cunoaşte în ce chip pierd buna lucrare prin faptele lor rele, după cum este scris: „Şi cine a adunat răsplăţi le-a pus într-un săculeţ găurit. Dintr-un săculeţ găurit iese printr-o parte ceea ce este pus prin altă parte, adică sufletele fără discernământ nu observă cum răsplata dobândită prin buna lucrare se pierde printr-una rea. Unul îşi păzeşte castitatea trupului şi veghează atent asupra sa ca nu cumva să îngăduie ceva condamnabil din afară; el este mulţumit cu bunul său, nu caută să apuce altele străine, dar, totuşi, poate păstrează în suflet ură împotriva aproapelui. Şi cu toate că este scris: „Cine îşi urăşte fratele este un ucigaş de oameni”, el veghează să fie curat în lucrare în afară şi nu-şi dă seama cât de neîndurător este în sufletul său. Acest om care umblă în întuneric cu sufletul şi nu ştie acest lucru, nu este el oare absent lui însuşi? Altul nu-şi îngăduie să răpească bunurile altuia, îşi fereşte trupul de cele murdare, îşi iubeşte cu gând curat aproapele şi, conştient de păcatele trecute, izbucneşte în lacrimi în timpul rugăciunii. Dar, după terminarea rugăciunii, caută pe cele vesele de care să se bucure în aceasta lume şi, pentru bucurii trecătoare, îşi lasă sufletul neatent să cadă şi nici nu se îngrijeşte ca bucuriile neînfrânate să nu depăşească măsura lacrimilor; şi aceasta face ca el, râzând prea mult, să piardă binele pentru care a lucrat plângând. Nici acesta nu merge înaintea feţei sale, fiindcă refuză să privească relele pe care şi le îngăduie. Căci este scris: „Inima înţelepţilor este acolo unde e tristeţe, şi inima nebunilor, unde e bucurie”. În tot ceea ce facem trebuie să ne privim pe noi înşine cu grijă, înăuntru şi în afară: urmând vietăţile înaripate, să fim prezenţi nouă înşine şi să mergem întotdeauna în faţa feţei noastre, având ca ajutor pe Unicul Fiu al Tatălui, Domnul nostru Iisus Hristos, Care trăieşte şi împărăţeşte cu El în unime cu Duhul Sfânt, Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.