Un motiv care a făcut să nu se vadă raportul strâns dintre filosofie şi realitatea etnică este acela că uneori filosofii au combătut etnicul sau au fost chiar în război cu neamul lor. Aceasta au făcut-o fie din nemulţumiri personale şi dintr-un spirit zăcaş (cum a fost Schopenhauer, care azi totuşi e considerat în fond ca un gânditor specific german), fie pentru a corecta etnicul ori a-l sili să se depăşească, ceea ce în definitiv ţine tot de istoria organică a etnicului respectiv. De aceea în raporturile filosofilor cu etnicul trebuie să ţinem seama de ceea ce în activitatea lor este în direcţia etnicului şi de ceea ce combate etnicul pentru un interes superior şi care nu e străin de finalitatea acestuia înţeleasă într-un chip mai adânc. Dar ceea ce este în direcţia etnicului poate avea două aspecte: unul de filosofie teoretică şi altul de filosofie practică, a valorilor.

O nedumerire poate să intimideze pe mulţi. Trebuie să raportăm la etnicul românesc, dar care este acest etnic? El este numai vag sau e mai puţin şi decât atât. Căci istoria românească e un adevărat muzeu de influenţe, un conglomerat de catastrofe, o continuă rană vie. Istoria românească e, s-ar zice, prin excelenţă domeniul variabilului. Unde trebuie să căutăm atunci realitatea românească coerentă şi există o asemenea realitate? Nu trebuie noi oare să facem psihologia românească numai pe epoci şi pe regiuni, să vorbim numai de autonomizări pasagere ori să refacem această psihologie de câteva ori pe secol? Cine judecă aşa nu cunoaşte nici ce e psihologia popoarelor şi nici ce e poporul românesc, şi e sclavul empirismului celui mai neputincios. Nu trebuie să confundăm esenţa cu accidentul. Căci la noi există o mare realitate unitară şi constantă: ţăranul.

În vechiul regat, ţăranul e mai vag, totuşi ţăranul român de pretutindeni e mai unitar decât este ţăranul celor mai multe popoare din Europa. Transcendenţele etnice trebuie să le căutăm în realitatea ţărănească în primul rând. Boierii, întrucât erau autentici, erau şi ei un fel de ţărani mai sublimaţi, iar altădată erau străini. Mai târziu vom putea găsi românescul şi în clasele de sus, în orice caz mai mult decât acum. Azi însă ele au o tradiţie prea scurtă ori sunt amestecate cu străini sau, ceea ce e mai rău, cultivă, în mediul lor mai înlesnit, defectele ţărăneşti. Eminescu avea dreptate când considera, în influenţa austriacă, ţărănimea ca fiind singura noastră clasă pozitivă. Aceasta însă e adevărat nu numai în înţeles social, ci şi în înţeles sufletesc. Iar pentru noi aceasta are cu atât mai mare importanţă, cu cât în atitudinea ţăranului faţă de viaţă, religiosul joacă un mare rol.

Aşadar, care sunt intuiţiile şi liniile spiritualităţii ţărăneşti?

O primă caracteristică a atitudinii ţărăneşti este cosmicismul. S-a vorbit în repetate rânduri, direct sau indirect, cu o expresie sau alta, de acest fapt, dar niciodată complet. Se face, de exemplu, mare caz de individualismul românesc, fără să se observe că acesta este şi mai ales era compensat de cosmicismul firii româneşti! Acest cosmicism e foarte complex. E vorba de un triplu aspect: nevoia de spaţiu liber, intuiţia armoniei cosmice şi sentimentul participării la cosmos.

Românul vrea spaţiu liber. El vrea curte mare şi garduri mici. Nu are nimic din izolarea cosmică, din oroarea de spaţiu care caracterizează alte rase sau pe mulţi orăşeni. Adevărata lui locuinţă e cosmosul. Până şi intelectualii români stabiliţi în marile centre au preferat multă vreme să locuiască în vile mici şi nu în case-bloc. Chiar şi azi acestea se introduc destul de greu în România, în timp ce se introduc foarte uşor într-o ţară tradiţionalistă ca Japonia, în care e un ciudat amestec de stil major şi stil minor în atitudinea faţă de viaţă. Au trebuit să vină străinii, necesităţile economice şi edilitare şi… ciocoismul românesc, pentru ca blockhausurile să câştige partida. În aceste oraşe moderne, sufletul românesc este însă foarte stingherit. Adevăratele aşezări româneşti erau asocierile naturale de ogrăzi punctate ici colo de subtilitatea turnurilor de la biserici.

Dacă urbanismul a progresat atât de greu în România, e şi din cauza nevoii româneşti de spaţiu. Nici o lege n-a putut opri până acum întinderea în suprafaţă a Capitalei, deşi lupta în acest sens datează de vreo sută de ani! Dar să ne înţelegem. În această nevoie de spaţiu a noastră nu e ceva haotic şi imperialist. E ciudată şi deloc simplă această viziune spaţială românească. Ţăranul vrea spaţiul liber, dar nu dezorganizat şi prăbuşit într-un infinit aformal. Pentru ţăran până şi infinitul parcă ar avea undeva o formă… Această reacţie spaţială a ţăranului nostru e foarte greu de precizat. Lumea e finită pentru ţăran? El aminteşte adesea de „capătul lumii”. Când aceasta nu e o simplă figură literară, ea nu vrea să arate totuşi că e vorba de un capăt propriu-zis, de un „vid ontologic”, ci mai degrabă că de acolo începe „altceva”. Am zice că pentru ţăran lumea nu are o limită precisă şi totuşi ea nu e propriu-zis infinită. E un cadru larg, care nu e un hău infinit şi nu are ca lege o dialectică asimetrică, dar care nu posedă mai puţin virtualitatea de a se mări necurmat. E un spaţiu larg şi totuşi nu anarhic, ci cu limite străvezii sau tainice, de unde încep tărâmurile metafizice, grădinile harice sau infernurile… Pentru aceste motive, idealul românului e să trăiască cu oamenii, dar în cadrul naturii. Cel mai individualist român, când are putinţa, ţine să aibă locuinţa lui pitorească, în care să se continue oarecum cochetăria naturii şi care să fie înconjurată de un spaţiu liber.

Sentimentul armoniei cosmice este în esenţă nezdruncinabil la ţăran. El e atât de puternic, încât cel mai adesea românul se lasă structurat de natură şi nu de o intervenţie personală. Românul are încredere în ordinea naturii şi n-are încredere în ceea ce introduc oamenii, iar istoria i-a dat adeseori dreptate în această privinţă. Se lasă frecvent în seama naturii, are optimism cosmic, are sentimentul resurselor nesfârşite de acomodare şi de pronie naturală şi are neîncredere socială. Ţăranii au primit greu noul calendar (1924), fiindcă acesta le apărea ca operă strict umană, pe câtă vreme ei îl ştiau legat de rularea apariţiilor religioase şi cosmice. Dacă spiritul cetăţenesc în sens modern se formează greu în societatea noastră, e şi fiindcă românul se mişcă o dată cu natura, pe linii structurale cosmice. De aceea în psihologia românească există un antiburghezism pasiv, care, deşi nu e conştient de sine, dar e puternic. După zeci de ani de industrie protejată, noi nu avem încă industria necesară. De această trăsătură a atitudinii româneşti, care e în legătură cu ceva mare si nobil, profită larg străinii. Vechii negustori români erau un amestec rar, unic aproape, de patriarhalism şi orăşenism, de antiburghezism ca stil de viaţă şi de translatori de mărfuri. Ei făceau negoţ în tovărăşii organice şi erau ca nişte mari baci ai comerţului. Structura şi sentimentul armoniei cosmice izbutiseră să se salveze în ei, chiar într-o ocupaţie în sine însăşi puţin favorabilă cosmicismului.

Sentimentul participării la cosmos, implicat de altfel în cele de mai sus, arată în chipul cel mai expresiv, şi pe alocuri emoţionant, cosmicismul românesc. E în întreaga viaţă a ţăranului o circulaţie cosmică, un aer cosmic, ce se manifestă atât prin participarea românului la cosmos, cât şi prin presupunerea participării acestuia la viaţa omului, la acest dublu sens adăugându-se o participare pur intelectuală, de cunoaştere în sine. Să spunem ceva despre fiecare.

Participarea omului românesc la cosmos e, dintre toate, sentimentul cel mai important. Acel “frunză verde” nu e o invocare stereotipă şi fără sens, nu e o mică manie poetică devenită colectivă, ci este ecoul unor relaţii mai adânci, al unei verificări de existenţă şi al unei instanţe cosmice de mărturisire totodată intimă şi exterioară… Prin participarea la cosmos, românul vede şi trăieşte veşnica mişcare, veşnica naştere, geneza permanentă, principiul vieţii ca valoare universală şi adâncă. Urmările acestui fel de împărtăşire cosmică sunt foarte mari. Suflul vital, puterea de rezistenţă şi chiar sentimentul nemuririi, pe cari le are ţăranul, sunt în legătură mai ales cu acest fapt. Rezistenţa biologică ţărănească, dacă ţinem seama de anume vitregii care apasă dramatic asupra satelor, este pur şi simplu uimitoare şi uneori chiar inexplicabilă din punct de vedere strict ştiinţific. Ea trebuie socotită mai ales ca o urmare a stimulării pe care o dă prezenţa osmotică a forţelor cosmice creatoare. în adevăr, în bună parte ţăranii noştri sunt fiinţe de duh, de energie pură.

Ţăranul soarbe tărie din natură ca un duh cosmic. E în stare o vară întreagă să doarmă numai câteva ore pe noapte, să se hrănească cu sorbituri călugăreşti, să tindă a face ziua de lucru de 24 de ore, şi totuşi să reziste ca o stafie încordată, bătută de vânt, arsă de soare, adevărată vână cosmică, cu temeiurile de viaţă în pământ şi în aer. Iarna ţăranul consideră casa mai mult ca pe un culcuş de vreme rea. Când vine primăvara, e uneori, slab şi galben, de crezi că se clatină. Dar e destul să iasă la plug, să-l ia aerul primăverii, să-l biciuiască vânturile, pentru ca să-i dea putere şi să i se ridice veselia aspră în obraz. De aceea el aşteaptă primăvara, cum aşteaptă convalescentul sănătatea adevărată, cum aşteaptă bolnavul să dea în bine – aşteaptă să se regăsească în valul forţelor cosmice. Eroismul ţărănesc e legat şi de participarea aceasta cosmică a lui. Ţăranul absoarbe din spectacolul naturii un eroism suprapersonal. E foarte concludent în acest sens că eroismul său, deşi e adânc, dar nu e demonstrativ, e o realitate indiscutabilă şi totuşi rămâne cu un aer anonim, de mare discreţie şi încadrare cosmică, de cuprindere în general, de unde eticismul său plutitor… Eroismul ţărănesc e hotărât, dar e departe de orice personalism şi n-are nimic revoluţionar, tocmai fiindcă îşi are raţiunea şi în realitatea cosmică.

De aici mai rezultă un îndemn pentru eroismul său: intuiţia organică a nemuririi. Ţăranul are ideea nemuririi personale din religie, şi o are puternic. Aici e vorba însă de altceva: de o nemurire oarecum impersonală, dar mai profundă. Spectacolul măreţiei şi veşnicei geneze cosmice, la care aderă din toate fibrele, îi dă încredinţarea nemărturisită, dar cu atât mai efectivă, a nemuririi vieţii, a curgerii dar şi a naşterii ei permanente. Moartea e o relativitate istorică. În cosmos nu există moarte, precum nu există izolare, ci un universal aer comunitar. De aceea ţăranul nu va avea tragicul morţii, după cum nu va avea tragicul singurătăţii, deşi e bucuros să trăiască în mijlocul societăţii. Moartea va fi adesea o “mireasă” cosmică iar singurătatea o vastă idilă sau cel mult un “dor”. Există în lumea ţărănească o densă poezie a morţii, ceea ce e foarte interesant dacă avem în vedere că ţăranul e vital. Poezia morţii e poate o formă a poeziei vieţii. Ţăranului îi e drag de viaţă, dar nefrică de moarte. Această aparentă antinomie e interesantă şi preţioasă la el.

La moderni, dragostea de viaţă şi acomodarea cu moartea merg invers proporţional, pe când la ţăran evoluează în raporturi directe. Cu cât ţăranul e mai vital, cu atât moare mai uşor. Minorii spirituali sau individualizaţii vibrează dureros în faţa morţii; ţăranul român e liniştit. Are sentimentul că moartea lui e un incident în nemurire cosmică şi că de cei ce rămân în urma sa, va avea Dumnezeu grijă şi vor face cum o “lumina”: ei rămân în grija divinităţii şi pe tărâmul de nesfârşite resurse al maiestăţii cosmice…

Strămoşii noştri traco-geţii şi vecinii lor sciţii mureau uşor, fiindcă aveau ideea unei nemuriri naive şi personale ori şi din cauza aceasta. Românii, din cauza participării cosmice, au şi trăirea unei nemuriri în sine, impersonale, adânci. La puterea, pe care ei o sorb din cadrul cosmic, adaugă astfel dimensiunea unei nemuriri, unei permanenţe: nu mai e nevoie de altceva, pentru ca eroismul lot să fie totodată hotărât şi cu un stil care depăşeşte persoana. De aceea cunoaşterea modernă individualistă înţelege atât de greu armonia tainică a eroismului ţărănesc, vădit mai ales ori de câte ori istoria îşi tulbură apele… De la nivelul cosmic, ţăranul face impresia că domină istoria. Aceeaşi participare cosmică l-a făcut pe ţăran să dea şi religiei o coloratură în consecinţă. Ortodoxia e în bună parte un creştinism cosmizat, afară de ceea ce putea fi cosmic chiar de la început în creştinism. Cosmizarea religiei la români e fastuoasă ca formă şi profundă ca înţeles. Toată desfăşurarea epopeică a vieţii creştine la noi este în legătură cu natura. Cât de adânc trebuie să fie deci cosmicismul românesc, pentru a face din el un aliat de mare prestigiu al perspectivei creştine!

Participarea cosmosului la viaţa omului, după ţăran, constă dintr-o înanimare, care nu e totuna cu ceea ce se înţelege prin animism. Natura e făcută să participe în oarecare măsură la viaţa omului, nu din subiectivitate puerilă, ci pentru că omul mai întâi e recunoscut ca fiind până la un punct sub o jurisdicţie comună cu a cosmosului, ceea ce înseamnă că între ei e o anume corespondentă. Animalele şi chiar plantele capătă adesea roluri omeneşti. În judeţele dunărene dinspre răsăritul Munteniei, circulă o legendă mică a ciocârliei, foarte expresivă şi de un patetism delicat. Ciocârlia cântă singură pe câmp, are o durere mare, îşi făcuse cuibul sub brazda de plug, dar plugarii au venit, „şi ei n-au ştiut”, au pornit plugul, au răvăşit cuibul, au zdrobit ouăle şi puii au murit. Si acum ciocârlia zboară în sus şi apoi cade la pământ / să moară curând / căci jalnică sunt / pe acest pământ… Versurile acestea cu ritm mioritic sunt una din modestele bijuterii uitate ale folclorului nostru. Importanţa lor, pentru ceea ce vrem să spunem aici, este în cosmizarea sentimentului maternităţii, prin faptul că o vieţuitoare a naturii e pusă să împărtăşească drama omului. Ciocârlia care-şi aminteşte că ce are mai scump e în pământ, e o biată mamă ce-şi plânge pruncul, care doarme sub un răzor de flori. Dar e mai mult decât atât, e o durere pe care, ca nuanţă, o are şi cosmosul căci, după ţăran, el nu poate fi absolut străin de om. Şi dacă asupra acestui sentiment românesc mai poate fi îndoială, să dăm un exemplu din afara literaturii, pentru ca alegoria să nu poată avea nici un amestec, în judeţul Brăila, ţărăncile care cultivă viermi de mătase, suni nevoite, la urmă, ca toată lumea, să-i omoare, pentru ca să poată scoate firul Aici intervine însă spontaneitatea particulară românească. Aceste ţărănci brăilene adună copii din sat şi fac pomană pentiu viermii de mătase, pe care i-au omorât. Fiindcă ele au păcătuit! Ca omul să fi păcătuit faţă de o vietate atât de ponosită, numai viziunea românească îşi poate închipui. Vieţuitoarele si plantele pot păcătui câteodată, după români, dar şi omul poate păcătui faţă de ele… Căci omenescul nu e ceva exclusiv uman. El circulă oarecum şi în cosmos şi poate înmuguri în ceva infim. De altfel, ca să ne referim tot la exemplul dat, se ştie că femeile care cresc viermi de mătase, iau uneori şi-i mângâie ca pe copii mici.

în sfârşit, participarea intelectuală e în acelaşi timp un vehicul şi o urmare a celor precedente. Ţăranul vechi îşi avea astronomia, medicina, botanica, zoologia, etc., de o bogăţie şi de multe ori de o justeţe care miră pe oamenii de ştiinţă actuali, în cazul când nu suferă de hipertrofie raţionalistă. Ele erau rezultatul marii intimităţi dintre om şi cosmos. Şi ceea ce e încă mai însemnat, e că toată această cunoaştere a naturii era organizată, armonizată şi promptă, cum nu e la un intelectual de astăzi. Pentru lumea lui veche, ţăranul era mult mai savant şi în orice caz mult mai înţelegător decât e un intelectual cu diplomă înaltă din lumea de acum.

Cosmicismul este deci adânc definitoriu pentru economia sufletească a ţăranului. Naturalismul său e vast, plin de tâlc şi de o gravă transparenţă. S-ar greşi însă, dacă s-ar socoti acest naturalism ţărănesc ca având vreo înrudire cu aşa numitul sentiment al naturii al modernilor. Acesta vine din ideologie şi dintr-o carenţă spirituală. Ţăranul nu e ideolog, ci un liturghisitor. El afirmă viaţa şi asistă la tainele ei. Fiindcă el e de la sine încadrat în feeria cosmică. La moderni, sentimentul naturii a fost tocmai dovada ieşirii din organicitatea cosmică. El e un fel de lirism de compensaţie. De aceea rareori a rodit. Cosmicismul ţăranului e direct, pozitiv, adânc, armonios şi discret. Din cauza aceasta, din punct de vedere intelectual el e baza pentru o viziune a lumii, iar din punct de vedere moral şi biologic, e garanţia unui suflu şi unei vitalităţi crescute, a unei potenţări şi sublimări a omului prin cosmos, a unui fast interior tare în legătură cu misterele lumii.

Dacă acesta e cadrul şi lumea cosmică la ţăran, cum le organizează el din punct de vedere logic, după ce categorii? Valoarea logicii ţărăneşti constă mai ales din varietatea planurilor ei. Aceasta dă o orientare complexă în teorie şi o funcţionare din cele mai satisfăcătoare în practica vieţii. Ţăranul are intuiţia posibilului multiplu, a unor straturi sau zone de explicaţie cu legi diferite, deşi totalitatea existenţei e în ultima analiză unitară. Între aceste planuri există subordonare de la cele inferioare la cele superioare. Dar fiecare are autonomia lui. Originalitatea ţăranului român nu e atât în fiecare din aceste planuri, ci în bogăţia şi în configuraţia lor într-un ansamblu spiritual. Aceasta face preţul lor deosebit în cunoaştere. Şi nu trebuie să se caute un raport strict logic între felurile de explicaţie aparţinând acestor planuri diferite, chiar dacă unii ar semnala contradicţii. Mai întâi, pe noi ne interesează să arătăm ceea ce este la ţăran, iar nu ceea ce ar trebui să fie. Pe urmă, prin căutarea unor raporturi strict logice ar însemna că se impune o exclusivitate de cunoaştere, o monovalenţă: dar ţăranul tocmai pe aceasta o depăşeşte. Pentru a studia pe ţăran, trebuie să venim cu o înţelegere mai variată, eliberată de exclusivismele ştiinţifice şi de supremaţia logicii formale, fiindcă altfel nu înţelegem nimic principal din această realitate de registru variat şi de spontaneităţi cunoscătoare mai libere, care e ţăranul.

Nu vom insista asupra logicii magice şi nici asupra logicii deterministe, deşi ele se găsesc la ţăran. Aceasta pentru că despre ele s-a vorbit mult în fllosofia modernă, căutându-se să se facă dintr-una caracteristica “primitivilor”, iar din alta caracteristica “civilizaţilor”. Dar mai ales pentru că din analiza lor nu ar rezulta o înţelegere mai efectivă a ţăranului.

O primă modalitate de cunoaştere ţărănească este categoria esenţelor ontologice. Deşi pentru ţăran e un aer cosmic comun pentru toate lucrurile şi fiinţele, un fel de imensă obşte cosmică ce participă la un grup de semnificaţii; şi deşi e convins de vanitatea existenţială a oricărui lucru sau fiinţe în raport cu voinţa de fond a realităţii, clar el le conferă, pe de altă parte, o anume respectabilitate individuală, o esenţialitate şi un specific ce nu spălăcesc lucrurile şi fiinţele, care opresc ca acestea să fie socotite numai ca aparenţe şi atât mai puţin ca o simplă materie primă pentru industria inductivă! Fiecare existenţă şi mai ales gen de existenţă are pentru ţăran realitatea ei şi toate împreună alcătuiesc bogăţia de forme caracteristice şi ingenue a lumii. Am spune că ţăranul român populează lumea sa cu grăunţe ontologice şi că, din acest punct de vedere, ea este pentru el o imensă rodie ontologică. Toate lucrurile, toate vieţuitoarele, toate neamurile, cum spune el, într-un înţeles atât de adânc, se adună într-o polifonie de un dramatism potolit şi înfăţişează totalitatea vie a realului. Din acest punct de vedere, înţelegerea ţărănească are ceva comun cu Ideile platonice. Fiecare existenţă e raportată la un tip adânc, complet, oarecum etern. Cu deosebire însă – că ţăranul nu consideră existenţele de aici ca simple copii. Raportarea lor la o formă, la un tip esenţial, e pentru el o chezăşie de realitate, iar nu de diluare. Ţăranul nu are distincţia, în sensul filosofiei moderne, între fenomen şi numen, care respiră măcar o nuanţă de artificialitate şi de muzeu filosofic cu existenţe de ceară.

Şi totuşi, realitatea e miultiplă pentru ţăran. Are zone autonome şi are mai ales două tărâmuri fundamentale. Fiecare existenţă participă la un tip cosmic – organic, la un tip adânc, invizibil, dar ceea ce arată ea şi felul cum se petrece în lumea imediat vizibilă, nu e iluzoriu. E aici o diferenţiere de viziune ce trebuie înţeleasă în afara obişnuinţelor de şcoală filosofică academică, pentru a nu fi falsificată.

Lumea în care trăim are deci chiar individuale semnificaţii ontologice. De fapt, aici ţăranul face o dublă raportare. Una e a fiecărei existenţe faţă de tipul ei. Alta e încă şi mai profundă. Orice existenţă, după ideaţia ţărănească, are şi un fel de comunicare directă, fără intermediari, fără soluţii de continuitate cu ultima realitate, cu Creatorul sau cu esenţa lumii. E şi un fel de chestiune personală între Creator şi orice existenţă, şi invers. Dar din această îndoită raportare rezultă două fapte spirituale foarte însemnate pentru ţăran. Pe de o parte, un adânc respect de cunoaştere faţă de natura fiecărei existenţe individuale, o admitere profundă a realităţii şi demnităţii ei, o decernare, până la un punct foarte apreciabil, de inconvertibilitate a firii ei proprii. În acest sens, ţăranul populează lumea cu specificuri, cu armonii conturate. Pe de altă parte, o intuire organică a realismului profund al lumii. Ţăranul trăieşte în cosmos nu ca într-o lume de parigorii ontice şi de nimicuri înşelătoare şi nerespectabile! El are sentimentul că trăieşte într-o lume reală, sănătoasă, cu ceva veşnic originar în ea, cu o boare permanentă de primă zi a creaţiei, deşi, în alt tact, el are sentimentul vechimii. Fiecare existenţă participând la tipul ei adânc şi totodată la esenţa esenţelor, aceeaşi pentru tot ce există, aceasta face ca atitudinea ţărănească să aibă, într-un fel, siguranţa că vede miracolul profund, ultim, al existenţei generale, în orice lucru, ins, creatură, întâmplare… Lumea e pentru ţăran domeniul feeric al formelor şi indivizilor care ascultă de armonia cosmică şi de voinţa Creatorului, dar care au respectabilitate individuală de esenţă şi dăinuire, cu toate că sunt gata să cadă în pulbere la voinţa Celui de sus…

Suntem obligaţi să distingem aici un realism ontologic şi moral sănătos, fără nimic artificializăm, departe de orice rămăşiţe ontologice, al ţăranului nostru, dar totodată departe şi de realismul prozaic al modernilor.

Ţinând la specificul fiecărei existenţe, ţăranul nu va fi evoluţionist! Cultura are uneori sinteze bizare. Ţăranul este tradiţionalist în viaţa socială, dar nu este evoluţionist în cunoaştere. Modernul este evoluţionist în ştiinţă, dar e revoluţionar şi în orice caz neorganic în viaţa socială! Ţăranul îşi va explica schimbările din lume prin alte mijloace decât prin evoluţie şi anume: prin elementul magic şi prin determinism, dar mai ales prin apocaliptic şi prin miracol şi, înainte de toate, prin creştere organică. Iată de ce ţăranul ţine foarte mult la ereditate, deşi admite excepţii. Ideea eredităţii e la el nu atât un fapt de cunoaştere biologică, ci aproape o cunoaştere metafizică. Ţăranul ţine la esenţe diferite. Magic, el poate admite transformarea unui om în stană de piatră, în pasăre; a unui pieptene, în pădure şi ape; a unui metal în cine ştie ce alt corp, dar nu poate gândi în categoria transformismului ştiinţific, cate are şi el magiile lui, într-un fel mult mai prezumţioase, cum ar fi ideea generaţiei spontanee. S-ar crede că e aici la ţăran în primul rând o lipsă de instrucţie filosofică.

Aceasta e ceva secundar. În primul rând e o reţinere de ordin metafizic. În chip normal, după el, esenţele rămân esenţe şi nu-şi pot dizolva specificul prin trecere de la una la alta. Liniile funcţionale şi evolutive, atât de caracteristice ştiinţei moderne, care diluează esenţialitatea formelor, sunt străine mentalităţii ţărăneşti. Pentru ţăran există o mare categorie de cunoaştere, care este identitatea. Principiul identităţii are o vastă şi adâncă aplicaţie în cunoaşterea lui! Identitatea, între altele, îl face să ţină la diversitate… Căci ceea ce e specific în forme şi indivizi nu poate să se schimbe şi să nu mai fie identic cu el însuşi. După ţăran, identicul vine din identic, existenţele nu se pot naşte din opusurile lor, ci din ceva cel puţin înrudit. Ereditatea este o aplicaţie elocventă a acestei idei. Existenţele individuale sunt un fel de esenţe şi ele nu se pot naşte decât fiecare din genul său. De aceea după ţăran toate formele vieţii au existat chiar de la început sau la un foarte mic interval una după alta şi au fost create direct de factorul ultim al realităţii. Ereditatea e doar un corolar biologic şi psihologic al ideii esenţelor ontologice a ţăranului.

La două lucruri ţine ţăranul, între altele: la neam sau soi şi la caracter sau tip. Termenii: “soi”,”sămânţă”, “rudă”, “viţă”… sunt pentru el ceva fundamental, adevărate entităţii vii, care brăzdează existenţa. În ceea ce priveşte caracterul, el ţine întotdeauna, când întâlneşte un om, să ştie în ce categorie ori gen de caractere îl poate pune şi ţine la acest fapt mult mai firesc şi mai adânc decât e la un om modern, care adesea trăieşte la întâmplare sau cu confuze alambicări psihologice.

Mitul sau miticul este o altă modalitate de explicare ţărănească. Deosebirea dintre mit şi legendă e ca deosebirea dintre strategie şi tactică. Românul are o mare capacitate de creaţie mitică. El n-aşteaptă explicaţia ştiinţifică, ci creează firesc mitul, care din punct de vedere teoretic, e mai puţin decât un “adevăr” şi mai mult decât o ipoteză, dar care, din punct de vedere practic, e adesea mai mult decât un adevăr, fiindcă funcţionează mai organic şi leagă mai mult de realitate. Mitul e o creare din nou a realităţii după o structură proprie dar nu superfluă, ci într-o racordare indirectă cu realitatea. Miturile ţărăneşti se referă la lumea de aici. Dar chiar când, excepţional, se referă la lumea de dincolo, e mai mult o deosebire de etaj sau de loc geografic şi de idealizare, mitul alcătuindu-se cu elemente de reprezentare din lumea noastră.

Pe un plan major şi mai mişcător se aplică, în cunoaşterea ţărănească, modalitatea stihială. E greu de precizat ce este o stihie. Ea are grandoare, elementarism, ceva descărnat şi vânjos totodată, puterea de a se amesteca în ce e mai intim în noi, în văgăunile pământului şi existenţei şi totuşi ceva depărtat şi aerian, ceva de cometă cu coadă lungă şi de uragan, o răcoare lugubră câteodată şi, pe de altă parte, o vitalitate în care e focul vieţii, un suflu pustiitor sau înălţător. Stihia e principiu ontologic activ, element cosmic, cu un început de personificare rămas în faza de intenţie dar având o putere propulsivă cu atât mai mare, uriaş liliac ontologic ce bântuie din când în când asupra vieţii ori se joacă în văzduhuri ca rechinii în mare. Stihia e o coagulare vânoasă şi imperialistă a energiilor cosmice, o mare stafie abstractă şi dinamică domnind în imperii hărăzite anume şi ridicată la rangul de principiu cosmic sau ontologic. Ţăranul român gândeşte adesea stihial. El dă uneori stihiei o nuanţă mai blândă, dar în general îi presupune o mare ardoare haină şi întotdeauna vede în ea ceva prin excelenţă viu, în mers cel puţin virtual, cu aplicări şi configuraţii variate, încât, pentru ca stihiile să stea fixe, trebuie ca să fie înlănţuite de voinţa de echilibru a economiei ultime. Stihiile se aruncă asupra indivizilor, asupra a ceea ce am numit esenţele ontologice şi le hotărăşte în mare parte soarta, servind desigur, în ultimă analiză, o voinţă mai adâncă. Faptele mari ale vieţii sunt puse cel mai adesea de ţăran în legătură cu stihialul. Destinul, răzbunarea grozavă, căldura şi voinţele mari ale sângelui, revoluţiile, ispăşirile şi în parte, chiar nevoia de ispăşire, crima, războiul… au un aspect mai mult sau mai puţin stihial. Ţăranul îşi închipuie pe criminal şi ca pe un nenorocit, care a fost împins de o stihie, de aceea are faţă de el şi o nuanţă de spaimă sau de oroare sacră ca şi când s-ar afla aproape de stihia crimei. Caracterul stihial al războiului apare mai clar. Pentru ţăran, războiul nu e în primul rând un proces politic,ci mai mult ontologic. De altfel, politicul nu joacă un rol însemnat în spiritualitatea ţărănească. Războiul vine, după ţăran, ori pentru că oamenii s-au înrăit şi e nevoie de o pedeapsă, care să compenseze şi să îndrepte dar mai ales să le amintească păcatul pe care l-au făcut, ori fiindcă s-au dezlănţuit stihiile, fiindcă e cineva mai presus de puterea omului care vrea sânge. Considerând războiul ca un eveniment stihial, în multe cazuri, ţăranul va tinde să găsească un fel de legitimitate în urmările lui: e tipic, în această privinţă, că mulţi ţărani socotesc motivată într-un fel stăpânirea care s-a întemeiat prin sabie – căci sabia reprezintă aici nu forţa brută şi absolut arbitrară, ci o voinţă stihială a lucrurilor. Dar urmarea cea mai însemnată e alta: este firescul de mare stil cu care ţăranul face războiul. El nu e nici pacifist, cum greşit se spune, dar nici militarist. Este însă cel mai bun soldat din lume. Pacifismul şi militarismul sunt produse orăşeneşti. Totuşi orăşeanul, chiar când e militarist, riscă, cel puţin uneori, să-şi schimbe convingerile pe front… Ţăranul e în altă situaţie. El crede în grandoarea stihială a războiului. De aceea merge firesc la război şi este erou aproape fără să ştie că este. Omul de oraş se sperie uşor de forţele elementare ale lumii, pe care nu le-a mai văzut de demult, căci le-a zăvorît în cuştile şi nimicurile civilizaţiei, împărtăşindu-se cu ele doar “en detail”. Cu sensibilitatea lui rafinată şi cu inteligenţa sa vioaie de păpuşă amabilă, omul citadin e ameninţat să piardă capacitatea de a simţi prezenţa marilor forţe ale existenţei. Ţăranul trăieşte însă în preajma lor, când paşnic, când încleştat. Stihialul vieţii îl înfioară prelung, dar nu strident. Ştie să ia atitudine virilă în faţa lui şi totodată să explice prin el.

Dogmaticul e o categorie de cunoaştere ce nu lipseşte din atitudinea ţărănească. Într-un înţeles mai general, dogmatic însemnează credinţă absolută în ceva, lipsa completă de îndoială. Într-un înţeles mai special, care ne preocupă aici, dogmaticul e o cunoaştere ce depăşeşte logica formală, dar se serveşte de propoziţii logice, nefiind deci o pură intuiţie mistică.

Miezul dogmei e o contradicţie, care e admisă pe un plan de transfigurare. La ţăran sunt contradicţii. Ele pot fi şi între zonele sau categoriile de mai sus, dar nu de această contradicţie e vorba în dogmă. Ci, am spune, de o contradicţie pe acelaşi plan, în aceeaşi zonă sau privind aceeaşi problemă. Astfel de contradicţie e postulată şi asimilată de cunoaştere, fiindcă ea prefigurează o realitate mai adâncă şi sfârşeşte desigur, în cele din urmă, într-o intuiţie specifică. O sursă a dogmaticului ţărănesc este fără îndoială biserica. Ce e propriu în logica dogmatică ţărănească e primit de la gnoseologia creştină şi aceasta e încă o dovadă cât de adânc a influenţat creştinismul poporul român. Dar o altă sursă sau dispoziţii spre dogmatic putem găsi, cel puţin ca ceva incipient, ori ca un cadru receptiv pentru dogmă, chiar la ţăran, în afară de iradiaţia cunoaşterii bisericeşti. Un exemplu ni-l dau proverbele. Ţăranul nu şovăie să primească proverbe contradictorii, de vreme ce realitatea îi impune aceasta. Aici venim la o caracteristică mai generală a ţăranului; la el primează adevărul sau mai bine zis realitatea iar nu metoda. Ţăranul n-are orgoliu de metodă ori de logică. E datoria metodei ori logicii să se aranjeze cu realitatea şi nu invers. Dar modernii au făcut o serie de inversări periculoase: au făcut omul pentru maşină, cultura pentru civilizaţie, adevărul pentru metodă, realitatea pentru logică! Ţăranul a păstrat ingenuitatea fără preveniri şi “parti pris”-uri în faţa realităţii, ale cărei dimensiuni, valenţe, configuraţii, le recunoaşte aşa cum sunt, indiferent de tabieturile şi soarta logicii. El recunoaşte adevărul deşi e neraţional, când e neraţional, tocmai fiindcă are un sentiment mai adânc al raţionalului, care e sentimentul realismului ontologic şi al primordialităţii realului faţă de logică… Ţăranul are deci o tipică şi spontană dispoziţie pentru înţelegerea dogmatică, deşi la el aceasta e mai mult cadrul prielnic şi, în parte, generozitate neutrală, căci până la formulările propriu-zis dogmatice nu poate ajunge prin sine însuşi, aceasta fiind de resortul filosofiei academice şi teologiei. Dar ţăranul oferă structura îmbietoare şi viguroasă, sentimentul realităţii suverane si complexe, ce primează asupra logicului formal, iar aceasta e mult. în ceeea ce priveşte transfigurarea, care înlesneşte unitatea contradicţiei din dogmă, ţăranul o realizează fie prin spiritualitatea pură luată de la religie, fie prin simpla lui vitalitate. O trăire vitală a unor idei contradictorii sfârşeşte uşor prin a le da un fel de unitate. De această transfigurare însă ţăranul poate nici să nu aibă nevoie cel mai adesea, tocmai fiindcă are sentimentul complexităţii realităţii şi pentru că logica lui e multiplă, dar nu atât de cristalizată. Atitudinea ţărănească trăieşte de altfel, în general vorbind, într-un fel de liniştită feerie a existenţei, aşa că nu are neapărată nevoie de transfigurări speciale.

Divinul e maiestatea categorială de cunoaştere a ţăranului. Aceasta e în legătură cu dogmaticul, dar e şi o categorie aparte şi mai înaltă, fiindcă ideea de Dumnezeu devine pentru ţăran un concept liber de contradicţii, prin care el înţelege realitatea, atunci când nu se mulţumeşte cu unul din modurile precedente, devine o măreaţă viziune luminoasă ce dă sens faptelor şi existenţelor. Ideea de divinitate e dată de religia creştină. Totuşi ţăranul o are implicată şi în intuiţia cosmicismului său, a armonismului cosmic, cu care creştinismul a fuzionat în mare parte şi în chip atât de fericit. Acest cosmicism a fost întărit şi înălţat de religia creştină, iar el a fost şi este pentru aceasta o punte de uşoară şi intimă instalare în sufletul românesc. Dar nu numai atât. Dovada că ideea de divinitate nu vine numai de la religie, e că ţăranul român are unele diferenţieri în felul de a înţelege pe Dumnezeu, faţă de creştinismul teologic. Cel puţin câteodată, divinul ţărănesc depăşeşte pe cel oficial al bisericii: e mai complex, mai spontan, mai liber, poate mai imperfect dar cu atât mai puternic şi totuşi mai perfect în alt sens. Ţăranul se extaziază înaintea bunătăţii lui Dumnezeu, totuşi pentru el Dumnezeu e în primul rând putere, libertate, miracol şi chiar cu o nuanţă de voluptate, de joc, dacă nu şi de orgoliu în sine, pe când pentru teolog Dumnezeu e în primul rând un extract metafizic şi etic, o geometrie serafică. După biserică, răul din lume e produs de reaua întrebuinţare a libertăţii omului şi de demoni. Aşa e şi pentru ţăran. Numai că el mai adaugă ceva. Divinitatea însăşi prilejuieşte câteodată ceea ce numim noi “răul”. Ţăranul nu are atât de multe elemente păgâne pe cât se spune. El e un bun creştin, dar e sincer şi vital. De aceea vorbeşte de un Dumnezeu vajnic şi liber, care poate şi să se joace cu lumea, să aibă un fel de capricii şi distracţii sau chiar să se “răzbune” uneori: “mânia lui Dumnezeu” zice ţăranul. Am auzit odată pe un ţăran spunând, şi poate că aceasta era ceva izolat, că “din zece şi Dumnezeu greşeşte una”. Când ţăranul e uluit de bizareriile şi strâmbătăţile lumii, care contrazic sentimentul armonismului său cosmic, spune aproape cu indulgenţă şi minunare: “mare e grădina lui Dumnezeu!”. E adevărat că ţăranul spune foarte rar aşa şi mai mult în glumă, cu o nuanţă de umor obidit, cu o lucire virilă şi aprobătoare de năduf resemnat, dar nu e mai puţin în aceasta o indicaţie pentru unele variaţii ne-teologice ale ideii de Dumnezeu. S-ar crede, din toate aceste exemple, că Dumnezeu iese scăzut pentru ţăran. Aşa ar fi pentru intelectual, pentru ţăran însă e mai degrabă invers. În perfecţiunea Lui, Dumnezeu are şi libertatea de a “greşi” sau de a face orice. Altfel ar lipsi ceva perfecţiunii divine. Dumnezeu e perfect, e puternic şi în fond tot ce face el, face bine, chiar dacă e “greşeală” pentru noi. E liber în chip absolut şi deci poate să se şi joace oarecum sau să încerce… Aşa gândeşte ţăranul. Şi apoi pentru acesta există şi un prestigiu al răului. Pe Dumnezeu şi negativul îl înalţă sau ceea ce ni se pare nouă că e negativ. Când vede ţăranul un om izbit crunt de fatalitate, nenorocit, strivit în averea şi familia lui, ori când vede un schilod groaznic, se încredinţează – şi cât de adânc! – de puterea, absolutul şi insondabilul dumnezeirii…

Acestea sunt respiraţiile ideii de divinitate la ţăran. Poate că în felul cum sunt concepute, străbate şi ceva din bietul personalism omenesc, care protestează astfel în chip timid contra forţelor universale ce-l domină. Foarte rar, ţăranul poate ajunge chiar la blesteme, la revoltă, fiindcă are exces de vitalitate, dar în fond el rămâne tot religios. În revolta lui, ţăranul e mult mai religios decât intelectualul în acceptarea credinţei. Cu aceeaşi dreptate se poate spune însă, oricât s-ar vorbi de subiectivitatea metafizică a ţăranului, că în ideea sa despre divinitate este şi o intuiţie subtilă a antropomorfismului nostru, a tendinţei de a vedea că e “rău”, că e “greşeală”, că e distracţie”, acolo unde de fapt nu e decât vădirea unui atribut de şi mai mare putere şi desăvârşire din partea divinităţii, ale cărei temeiuri nu le ştim noi… Greşelile din punct de vedere biologic ori chiar moral pot fi perfecţiuni ori condiţii de perfecţiune ontologică.

Şi cu aceasta venim la o ultimă categorie de cunoaştere ţărănească, care e un fel de rezervă tăinuită şi de supapă de siguranţă. O vom numi agnosticismul înţelegător. În parte această categorie e o derivaţie din cea precedentă, dar e mai mult decât atât. Este chiar zona cea mai subtilă şi desigur cea mai specifică din atitudinea cunoscătoare a ţăranului român şi totodată dovada unui adânc, complex şi preţios echilibru spiritual.

Ţăranul încearcă să cunoască realitatea prin categoriile de mai sus şi reuşeşte adesea într-un chip suplu şi eficace pentru nevoile lui. Dar oricât de multiplu ar varia aceste cunoaşteri, stăruie întotdeauna un rest necunoscut misterios, care e, de altfel, un rest bun, mai mare decât cunoscutul şi chiar de necomparat cu acesta. Ce poziţie va avea ţăranul faţă de acest rest? Îl va ignora? Îl va anexa, în chip ilicit, cunoscutului? Ori va dispera în faţa lui? În răspunsul structural pe care-l va da ţăranul la această problemă, stă şi specificitatea şi valoarea lui.

Cele două extreme între care a oscilat gândirea filosofică, au fost scepticismul şi absolutismul. Scepticismul este o eşuare raţionalistă, urmarea unui dezechilibru, a unei disocieri vitale sau artificializări. Absolutismul e o trufie logică, o răzbunare a impotenţei omului în faţa forţelor imense ale realităţii şi o refugiere pe planul cunoaşterii, în care încearcă să-şi aroge atributele cunoscătoare ale divinităţii. Cum e la ţăran? El nu va avea nici una din aceste extreme, tocmai fiindcă e prins în armonia realului, care, când e autentic, nu tolerează unilateralităţi. Ţăranul are două feluri de încadrări, ce se completează într-o unitate densă de trăire. Pe de o parte, el este înşurubat adânc în realitatea vieţii şi a cosmosului, se simte ontologic cetluit, oricât ar fi de liber în mişcări. Pe de altă parte, e încadrat în ordinea divină, ce dă sublimare celei cosmice, şi crede cu putere în Dumnezeu. Dar de aici urmează că fiind în afara oricărui dezechilibru sau artificializări, el nu va putea fi sceptic, şi că fiind evlavios nu va putea concepe trufia cunoaşterii absolute, sfidătoare, autodivinizatoare. Ţăranul e vital şi are o evlavie cosmico-divină şi aceasta îl va conduce către un stil interior de cunoaştere totodată modest şi adânc. Şi anume: aflându-se în realitate, fiind cuprins în ea, vitalizat, structurat şi însemnificat de ea, el trăieşte formele şi sensurile, chiar când nu şi le poate preciza. Misterele realităţii capătă pentru el un fel de organizare instinctivă, ceea ce reprezintă un început de asimilare pentru conştiinţă. Apoi, crezând adânc în Dumnezeu, integrându-se oarecum în el, va participa, în oarecare măsură, la puterea lui de cunoaştere sau cel puţin va beneficia de ea ca liniştire şi lărgire a orizontului. Adesea ţăranul spune: “aceasta o ştie numai Unul Dumnezeu”, voind să arate nu numai că omul nu ştie totul, dar că ştie Dumnezeu şi că e deajuns, că e într-un fel ca şi când ar şti şi omul! Omul nu cunoaşte totul, nu cunoaşte nici chiar esenţialul, dar cunoaşte pe Dumnezeu, cel puţin atât cât îi e necesar lui, iar Dumnezeu cunoscând totul şi omul cunoscând pe Dumnezeu, rezultă o cunoaştere a totului prin Dumnezeu sau măcar o asimilare indirectă a totului fie şi într-o formă sărăcăcioasă sau parţial problematică, dar nu mai puţin reală ca un fel de prezenţă pentru om. Prin simplul fapt că Dumnezeu cunoaşte totul, el cunoaşte şi pentru noi şi nu mai e nevoie să cunoaştem noi, de vreme ce-l ştim pe Dumnezeu şi avem încredere în el. Dar practic se va recunoaşte că aceasta nu e tot una cu o lipsă absolută de cunoaştere a noastră, că ni se dă astfel un echivalent indirect şi uman al cunoaşterii.

Aceste două cauze, încadrare profundă în realitatea şi semnificaţiile vieţii şi cosmosului, şi aderarea firească la ideea de Dumnezeu, ajung pentru a da tainelor ultime o direcţie de transparenţă, dacă nu o cunoaştere anume, o gravă şi irizată admisibilitate plină de un farmec sacru.

Tainele încetează în acest mod de a mai fi pentru ţăran ceva opac, brut, mort, duşman ori neutral şi devin un ocean de tâlcuri ascunse, dar nu fără sunet spiritual şi în orice caz nu străine de noi. Faţă de această fatidică împărăţie a tainelor, ţăranul ar putea să spună nu fără un minimum de motivare: “recunoaştem că ştim, nu numai că nu ştim sau recunoaştem că ştim atunci când nu ştim”. Şi anume: ştim că ştie Dumnezeu şi aceasta dă o iluminare indirectă, care pentru viaţă face chiar mai mult decât o cunoaştere formal logică. În acest mod îşi face loc pentru ţăran o categorie de cunoaştere care e principală în economia lui spirituală, menită fiind să constituie un fel de nimb adânc şi să fie totodată, cum am spus, o supapă de siguranţă – categoria misterului.

Dar dacă acest mister ar fi misterul pur, cum e pentru oamenii de ştiinţă, el n-ar mai putea fi o categorie de cunoaştere fie cât de indirectă! Ci e un mister virtual organizat şi cu un joc lăuntric de semnificaţii, a căror reverberaţie fluidă şi specifică nu e total în afara sensibilităţii metafizice umane. Pentru ţăran, tot ce e adânc respectabil nu poate fi decât misterios, de aceea sunt lucruri pe care nu le vom şti niciodată şi nici nu trebuie să le ştim. Dar misteriosul pentru el nu e ignoranţa pură, absenţa totală, ci fiecare mister e un zvon de cristalizare, care poartă siguranţa că acolo e un sens şi o motivare adâncă. Astfel ţăranul va umple domeniile adânci ale existenţei cu rosturi şi tâlcuri dintre care pe unele ajunge să le dezlege, dar pe cele mai multe le lasă în starea permanentă de mistere, fără ca să se îndoiască vreodată de coerenţa şi legitimitatea lor. Am putea spune că atitudinea ţărănească faţă de mistere e dublă: pe de o parte, le bănuieşte o transparenţă şi o profundă juridicitate, pe de alta, le primeşte şi le accentuează ca mistere. Transparenţa le e dată de încadrarea şi credinţa ţăranului în ordinea lumii, dar mai ales de faptul că cineva le cunoaşte şi acest cineva e Dumnezeu, iar accentuarea ca mister e făcută tocmai pentru că ele sunt ceva adânc. E o îndoită direcţie antinomică aici, dar foarte preţioasă în atitudinea ţărănească: pe măsură ce se acordă un fel de transparenţă misterelor, ele sunt şi mai mult consolidate ca mister.

Rezultatul e că pentru ţăran lumea apare ca fiind înconjurată sau condiţionată în adânc de un halo de taină ontologică. Dar această taină nu e absolută, ci are anume majoră intimitate cu noi, e inteligibilă în parte, deşi e neformulabilă în termeni de cunoaştere propriu-zisă. Pentru ţăran, există deci un fel de cunoaştere virtuală şi informulabilă în acest domeniu sau există o necunoaştere aşa zicând cunoscătoare. Acesta e agnosticismul ţărănesc [un fel de apofatism – n.n.]. El e diferit de agnosticismul filosofilor, fiindcă lucrurile pe care nu le cunoaştem au totuşi pentru ţăran motivare profundă şi o cheie de transparenţă relativă: agnosticism înţelegător. Pregnăm această expresie, deşi termenii ei par contradictorii, pentru a indica atitudinea ultimă la care ajunge cunoaşterea ţărănească. Există un agnosticism înţelegător, după cum există şi un gnosticism neînţelegător, care pozitivează şi superficializează lucrurile, sterilizându-le de orice taină. Acest fel de cunoaştere ţărănească e foarte curioasă, pentru că e totodată logică şi mistică. E logică, fiindcă e mediată, servindu-se, de exemplu, de ideea de Dumnezeu, pentru a cunoaşte indirect, prin el, şi e mistică, fiindcă ideea de Dumnezeu este sau trebuie să se termine într-o intuiţie directă, trăită. De aceea categoria aceasta de cunoaştere ţărănească ar merita să fie studiată mai de aproape, fiindcă poate fi utilă şi teoriei cunoaşterii în general.

Principalele planuri de cunoaştere ale ţăranului alcătuiesc tot atâtea categorii sau un hexagon gnoseologic. Înţelegem aici prin “categorie” un mod cunoscător, indiferent dacă e raţional sau nu. Aceste categorii ţărăneşti se adaugă la viziunea cadrului cosmic, întărind-o, diferenţiind-o, dinamizând-o sau chiar dominând-o ori neliniştind-o uneori.

Viziune şi trăire cosmică, pe de o parte, diferenţiere categorială pe de alta, formează ideaţia bogată şi volnică a ţăranului.

Vasile Băncilă – ” Lucian Blaga energie românească” (publ. 1938 în “Gând românesc”, 1995 Ed. Marineasa, pag. 101-117)