Având ca nerv principal ideea primatului papal de jurisdicţie absolută şi covârşit cu totul de pofta după supremaţie mondială, spiritul misionar al Vaticanului se reduce în esenţă la tendinţa de expansiune universală şi de dominaţie integrală, atât sub raport religios-creştin, cât şi sub raport politic. Acest spirit a zămislit şi întreţine continuu cea mai asiduă, mai îndrăzneaţă şi mai agresivă propagandă prozelitistă din câte cunoaşte istoria, care nu erată nimic şi care pune în aplicare orice mijloace pentru obţinerea succesului urmărit.

Acest spirit misionar al Vaticanului a determinat în mod covârşitor şi concepţia Romei papale despre unirea Bisericilor, precum şi metoda de realizare practică a acestei concepţii. În consecinţă, papalitatea – deşi teologia ei unionistă pretinde un deosebit simţ al realităţii, al vederii juste şi clare în tratarea problemei respective) – trecând uşor cu vederea peste adevăratele cauze ale schismei celei mari şi ale agravării ei, uitând că adevărata unire se dobândeşte prin înlăturarea schismei şi că sensul celei dintâi derivă din sensul acesteia din urmă), şi-a însuşit o concepţie cu totul originală despre unirea bisericească. Această concepţie se reduce la pretenţia ca Roma singură să decidă în mod discreţionar asupra marii probleme a unirii, iar decizia este cu totul unilaterală: toate celelalte Biserici să facă «mea culpa» şi să capituleze fără condiţii în faţa suveranului pontif roman, admiţând dogma catolică în integritatea ei, în frunte cu primatul papal de jurisdicţie. Orbită de pofta după supremaţie mondială şi văzând totul numai prin prisma acesteia, Roma papală n-a putut sesiza adevărul elementar, că a fi unit cu cineva, însemnează a fi asemenea acelui cineva şi nicidecum supus lui. De aceea, ea vede în unire numai un mijloc de satisfacere a veleităţilor sale imperialiste şi nicidecum o cale de restabilire a unităţii de credinţă şl de viaţă a creştinismului ecumenic.

În planul misionar şi unionist al pontifilor romani, locul prim îl deţine Orientul ortodox. Căci de dragul puterii supreme şi al întâietăţii absolute, Vaticanul ţine cu tot dinadinsul să subjuge şi să umilească mai întâi Orientul ortodox, pentru că socoteşte că cucerirea lui îi va ajuta să realizeze mai uşor cel mai dulce vis al său: expansiunea şi dominaţia universală. În consecinţă, Orientul ortodox a fost şi rămâne ţinta principală a asalturilor prozelitiste ale Vaticanului.

Drept aceea, e bine să nu scăpăm niciodată din vedere faptul că orice apel papist la unire este suspect şi periculos, este o chemare de lup răpitor îmbrăcat în piele de oaie, precum şi că orice iniţiativă zisă «misionară» a Vaticanului în Orient, este în fond o primejdioasă tentativă prozelitistă şi acaparatoare. Pentru că Vaticanul nu jertfeşte energie spirituală şi materială de dragul de a ne salva şi ferici, ci numai de dragul supremaţiei universale. De aceea, solicitudinea aşa zisă «misionară» a Vaticanului faţă de noi devine cu atât mai mare, mai insisitentă şi îndrăzneaţă, cu cât îşi dă seama mai mult că perspectivele sale «misionare» în Orientul mult asaltat de el se reduc din ce în ce mai mult!

Dacă privim înfrângerile suferite – în ultimii ani – de Roma în Orientul ortodox, din perspectiva pe care ne-o oferă studiul de faţă, atunci ne dăm bine seama cât de dureroase sunt aceste înfrângeri pentru Vatican, precum şi că papalitatea nu se dă uşor bătută, ci caută cu orice preţ şi cu orice mijloace să recupereze – mai degrabă sau mai târziu – ceea ce socoteşte că a pierdut.

În străduinţa sa nervoasă şi îndrăzneaţă de a reface pierderile suferite în Răsărit, Roma papală îmbină organic şi sistematic preocupările sale de prozelitism religios cu politica sa imperialistă, care a făcut-o să pactizeze eu duşmanii democraţiilor populare şi să-şi pună faimosul său serviciu de spionaj la dispoziţia imperialismului american). De aceea, spionajul papal a luat formele cele mai organizate şi foloseşte în acţiune mijloacele cele mai tehnice. E bine apoi să mai ştim, că în anul 1946, serviciul de spionaj al Vaticanului a fuzionat cu cel al Iezuiţilor, precum şi că unul din resorturile cele mai importante ale sale: «Serviciul interior», funcţionează sub paravanul agenţiei de presă catolice «Centro d’informazzione pro Dea». Iar serviciul care dirijează spionajul în Estul şi Sud-Estul Europei, este condus de un oarecare Preseren, expert principal al Iezuiţilor pentru ţările slave).

Ca o consecinţă a faptului că activitatea serviciului de informaţii al Vaticanului, în ţările din Estul Europei, a fost serios compromisă şi subminată în ultimul timp, Curia mică a luat recent o serie de hotărîri în vederea pregătirii de noi agenţi de informaţie pentru ţările din Estul Europei. În virtutea acestor hotărîri, la Roma s-a înfiinţat o şcoală specială de doi ani, pentru formarea de agenţi de informaţie cu înaltă calificare, în care nu vor fi primiţi decât preoţi romano-catolici, care vor fi instruiţi în vederea transformării lor în preoţi «de rit oriental». După ce aceşti agenţi speciali vor urma şi un curs special de spionaj şi vor fi iniţiaţi în una din limbile est-europene, ei vor fi trimişi ca «preoţi de rit oriental» în ţările din Estul Europei, ca să conducă agenturile Vaticanului. Pe lângă acestea, în cadrul şcolii amintite funcţionează cursuri anuale pentru îmbunătăţirea calificării persoanelor care au experienţa activităţii de spionaj în ţările din Estul Europei).

Odată cu această măsură, Curia mică a iniţiat deschiderea de cursuri anuale de spionaj la Milano şi Veneţia pentru pregătirea de radiofonişti şi de specialişti în cifru, care să fie puşi apoi la dispoziţia agenturilor ilegale ale Vaticanului din Europa răsăriteană. Aceste cursuri – utilate cu cele mai moderne aparate americane – se fac sub conducerea unui instructor american).

Cunoscând în ce măsură pune Roma papală politica în serviciul propagandei misionare, nu este deloc lipsită de temei afirmaţia că prin măsurile de mai sus, Vaticanul tinde să-şi asigure în Orient un teren politic favorabil nu numai pentru recuperarea pierderilor suferite în ultimii ani, ci şi pentru împlinirea visului său de asimilare a blocului ortodox în «unirea» cu Roma.

În această privinţă, ni se pare foarte concludentă şi semnificativă următoarea informaţie recentă: Revista «New York Herald Tribune», din 23 Noiembrie 1950, comunică ştirea corespondentului său de la Roma, că la 26 Noiembrie 1950 se va ţine la Vatican conferinţa a peste 200 de congregaţii şi ordine monahale catolice. E prima de felul său în istoria papalităţii. La ordinea zilei se va discuta «modernizarea» legislaţiei monahale şi înfiinţarea unui Comitet central de conducere, care va dirija activitatea coordonată a fiecărui ordin. Forurile catolice mai afirmă că se tinde totodată şi la mobilizarea ordinelor pentru intensificarea acţiunii în regiunile Europei răsăritene).

Biserica Ortodoxă îşi dă seama de primejdia politicii unioniste a Vaticanului în cadrul Ortodoxiei. Căci deşi succesul propagandei prozelitiste a Vaticanului în ţările ortodoxe este cu totul disproporţionat faţă de zelul şi sacrificiile depuse, ea nu uită că Roma papală – prozelitistă şi provocatoare – este mereu stăpânită de demonul inovaţiei şi al iubirii de putere. De aceea, ea ştie că papalitatea vede în unirea bisericească numai un mijloc de expansiune şi de dominare, adică de mărire, de întărire a puterii sale şi de ajungere la supremaţie universală, precum şi de impunere a inovaţiilor latine. Drept aceea, în aspiraţiile unioniste ale Vaticanului ea nu vede decât interesul şi ambiţia papalităţii de a impune voinţa Romei ca normă de credinţă pentru toată creştinătatea şi de a ridica prin aceasta autoritatea papală.

În faţa noilor tentative politico-prozelitiste ale Romei papale, Biserica Ortodoxă e hotărâtă a lua următoarele măsuri apărare şi de contra-acţiune :
-Lărgirea şi consolidarea frontului Ortodoxiei, înjghebat cu prilejul Conferinţei Ortodoxe de la Moscova, din vara anului 1948, în aşa măsură, încât Biserica Ortodoxă să apară – în faţa tentativelor prozelitiste ale Vaticanului – unită şi solidară.
-Intensificarea acţiunii de demascare sistematică şi necruţătoare a operei propagandiste catolice, ca întreg poporul ortodox să cunoască toate armele îndrăzneţului şi provocatorului prozelitism catolic. Căci o contra-acţiune serioasă nu se poate întreprinde fără cunoaşterea în prealabil a mijloacelor de luptă ale adversarului.
-Eliminarea aparatului aşa zis «misionar» al Vaticanului din ţările ortodoxe în care mai există încă, precum şi acţiunea de veghe şi de prevenire a reapariţiei lui, în locurile din care a fost expulzat.
-Consolidarea conştiinţei ortodoxe şi intensificarea sentimentului de iubire faţă de Biserica Ortodoxă, din care să rezulte ataşamentul indisolubil faţă de adevărul fără umbre de pervertire al dreptei credinţe şi faţă de toate comorile nepreţuite ale Ortodoxiei.

Nimic să nu ne clatine din poziţia pe care ne-o impune conştiinţa unei legitime apărări a Ortodoxiei!

Pr. Prof. CORNELIU SÂRBU – “Concepţia papistă despre unirea Bisericilor – Concluzii şi atitudini”, pg. 581-585 din nr. special al Revistei Patriarhiei Române intitulat “cezaropapismul romano-catolic”, an III, nr. 4,  Bucureşti, 1951, volum  în curs de reeditare la Mănăstirea Petru Vodă.