Odată ajuns aici (la asumarea suferinţei ca legătură purificatoare către Creator – n.n.) cu toată fiinţa mea, nu numai cu raţiunea, nu mi-a mai fost atât de greu să-mi dau seama care ar trebui să fie morala practică izvorîtă de aici. Spiritul şi-a cucerit o stare de libertate şi puterea de a opta. În acest moment putem simţi prin propria noastră fiinţă spirituală ce înseamnă liber arbitru, puterea de a ne cunoaşte şi hotărî drumul, calea spre ţinta noastră morală şi mijloacele de a merge spre ea.

Pentru că în fond ce caută omul în adîncimile lumii sale interioare, ca şi în lumea exterioară? O stare de pornire nouă şi curată, ca pentru orice început. O stare de puritate pe care să reuşească să o treacă prin existenţa lui aşa deplină şi pură cum era la origine. O stare de neprihănire feciorelnică pe care o rîvneşte toată făptura. Iar dacă simţi că nu ai scăpat de prihană, te zbaţi să afli din nou starea de neprihănire pe care ai avut-o iniţial. Acolo unde este puritate, neprihănire, este şi libertatea, în stare ideală; nu numai consimţămîntul, ci strădania din propria ta conştiinţă de a face binele şi de a te ridica din starea de rău şi păcat în starea de libertate şi fericire, de transformare angelică a ta şi de schimbare a lumii în paradis, de înfrângere, alungare, izgonire a răului, din tine în primul rând. Şi starea aceasta desigur că înseamnă fericire, fiindcă eşti liber, făptuirea binelui nu ţi-a fost impusă, ci tu ai optat pentru el şi ţi l-ai însuşit. Aceasta nu este de fapt altceva decît lepădarea şi curăţirea de păcat, adică de prihană, realizarea stării, rîvnite şi căutate mereu, de catharsis.

Prin urmare, binele este ceva real, pozitiv, afirmativ, altceva, în sine, decît absenţa răului. Binele înseamnă triumful libertăţii, al posibilităţii ce ţi se deschide de a te modela şi realiza după el, de a-l realiza în ipostaza lui umană. Or, nu ţi-se pare că aceasta este tocmai libertatea deplină a omului, contrarul fatumului sau al moirei? Din această posibilitate derivă şi posibilitatea unei omeniri neprihănite, curate, cu calea mîntuirii, a transcenderii deschisă complet, de jos în sus, şi primită de sus în jos.

În acest fel rămîn în lumea superstiţiilor deşarte şi ursitoarele noastre, cu rădăcinile în antichitatea anterioară deschiderii căii spre mîntuire, dar cu faţa folclorică românească, şi nu latină sau elină. Foarte atractiv, mitul sorţii, desprins din toga ceremonială, nu a depăşit la noi pragul minor al superstiţiei lipsite de conţinut semnificativ. Ursitoarele noastre nu au dat nici o întruchipare oedipiană, rămînînd fără ecou în existenţa neamului, ca o dragoste adolescentină. În schimb libertatea aceasta de a alege între bine şi rău s-a instalat în spiritul nostru individual şi colectiv, dîndu-ne o notă specifică de dragoste şi toleranţă pe care ni le exploatează adversarii ocupanţi ai noştri, profitînd de ele şi căutînd în acelaşi timp să ni le distrugă, adică să ne altereze. Vor reuşi oare? Ne apără harul pe care Dumnezeu l-a revărsat asupra înaintaşilor noştri şi l-a prelungit şi asupra noastră. Avem cu noi forţa invincibilă a binelui mesianic. Libertatea noastră exterioară ne este accesibilă dacă ne-o realizăm pe cea interioară, voluntar, prin stăpînire de sine, şi conştient, prin recunoaşterea ei în hotărîrile noastre. Astfel, noi, robii de aici ai soartei rele, ne putem înfrînge ursitoarele autohtone şi putem realiza în noi cea din necunoscute abisuri rîvnită puritate.

Sebastian Mocanu – Mîntuirea, Ed. Marineasa 1993, pag. 140-141