Iubite frate muritor,
De vei vedea un călător
Cu hainele cernite, singurel.
Desculț, flămând
Şi însetat
Te rog să ai milă de el
Că poate-i un călugăr!

De întîlneşti la vreo răscruce
Un om străin, ce-ar vrea s-apuce…
Departe, undeva în lume…
De-l vezi mereu
Oftând din greu
Să nu-l întrebi atunci de nume,
Că poate-i un călugăr!

De vei vedea trecând prin sat
Un om cu capul aplecat
C-o traistă goală în mâna lui
Te rog acum
Să-i ieşi în drum
Şi un cuvânt mai bun să-i spui
Că poate-i un călugăr!

Sau când e frig şi plouă afară,
De vei vedea că așteaptă-n gară
Un călător înfrigurat
Nu-l judeca
Cu gura ta
De ce e trist şi-ngândurat
Că poate-i un călugăr!

De vei vedea în multe rânduri
Un om la muncă stând pe gânduri
Privind cu ochii-n depărtare,
Mereu tăcut și abătut
Nu-l întreba ce cată-n zare,
Că poate-i un călugar!

Iubitul meu, nu te-ndoi,
Ci, dacă tu vei întâlni
Un om în lume fără rost
Ce plânge-ades
Neînţeles,
Să ştii, iubitul meu, c-a fost
În viaţa lui călugăr.

C-acela care a trăit
Şi-n mănăstire-a-mbătrânit,
Orice i-ai spune şi i-ai da,
Să nu socoți
Că o să poți
Să-i schimbi cumva inima sa,
Că el e tot călugar!

De-i vei cânta de bucurie
De asta el nu vrea să ştie.
De jale de îi vei cânta,
El tot mereu,
Oftând din greu,
Plângând încet va suspina
Cu lacrimi de călugar!

Deci nu căta să-i mângâi plânsul,
Ci roagă-te şi tu cu dânsul,
Căci el de-atâta pribegie,
De toţi uitat
Şi-ndepărtat,
Va suspina după pustie
Căci este tot călugar!

Iar dacă lumea-l va-nşela,
Tu, frate, nu te bucura,
Nici să vorbeşti de el oricui,
Căci el oricând
Mustrat de gând,
Se va scula din calea lui
Căci încă-i tot călugar!

Iar dacă va îmbătrâni
Şi-n lume frate, va muri,
Să-l pui atunci într-un mormânt,
Şi nimănui
Să nu mai spui
Că sub acest străin pământ
Se află un călugăr!

Notă: Aceste versuri au fost scrise după decretul comunist 410/1959, prin care mai multe mii de călugări şi maici au fost scoşi din mănăstire. Părintele Ioanichie ne povestea că pe drumul spre vechile mănăstiri puteai vedea deseori tineri şi mai puţin tineri, mergînd cu capul plecat, cu privirea tristă, dar cu ochii plini de nădejde că se vor întîlni iarăşi, fie şi pentru un ceas, două, cu duhovnicii lor şi cu sfintele slujbe ale bătrînelor noastre mănăstiri. Această poezie s-a răspîndit “ilegal” printre monahii şi credincioşii din anii 1959-1964 şi devenise corp delict pentru securiştii şi miliţienii statului comunist.