Întreaga lume suferă în acest moment datorită măsurilor luate de aproape toate statele lumii din cauza noului virus gripal Covid-19. Cei mai mulţi nu au pregătirea şi capacitatea de a cîntări aceste măsuri globale. Se ştie că dezvoltarea imunităţii umane şi apariţia noilor medicamente determină în fiecare an apariţia a noi şi noi tipuri de viruşi gripali. Şi, sigur, ca unii care ne luăm măsuri de protecţie şi siguranţă, ne întrebăm ce va urma peste un an sau chiar mai puţin de un an, în următorul sezon rece, la următoarele tipuri de viruşi. Însă, dincolo de măsurile corespunzătoare pe care ni le luăm ca obşte monahală, ca creştini şi ca oameni, avem datoria, lăsată de Cuviosul Justin Pârvu, duhovnicul, stareţul şi ctitorul nostru, de a veghea adevărul credinţei într-o lume lovită de îndoială, necredinţă şi ateism, şi de a sta de strajă rătăcirilor, mai ales cînd ele atacă însuşi miezul credinţei creştine.

Am văzut că, la presiuni externe, Patriarhia de Constantinopol a decretat închiderea bisericilor din cuprinsul său şi a început să transmită live pe internet slujbe făcute fără credincioşi, doar cu clericii proprii. Nu judecăm cît de nimerită este o astfel de abordare, putem doar să ne gîndim că în antichitate soluţia găsită de Biserică în urma interzicerii slujbelor ca urmare a acuzelor ridicole că creştinii ar răspîndi diferite molimi în societate a fost nu încetarea lor, ci ascunderea în catacombe pentru a sluji mai departe Sfînta Liturghie. Faptul că în epoca modernă, sub presiuni mult mai grave decît în Antichitate, o Patriarhie nu poate să declare oficial că a sosit din nou vremea Creştinismului catacombelor este de înţeles. Ne rugăm pentru întreaga Biserică Ortodoxă să fie izbăvită de aceste încercări şi de altele mai grave ce pot veni în viitor.

Ce nu înţelegem este o serie de sfaturi cel puţin ciudate apărute de la oameni mai mult sau mai puţin îndreptăţiţi să le dea pliromei Bisericii. Mai ales în condiţii de excepţionalitate, vocile cu greutate trebuie să aparţină episcopilor. Cum poate un duhovnic al unei mănăstiri din Anglia, ce se declară ucenic al unui sfînt recent canonizat de Patriarhia de Constantinopol, Sfîntul Sofronie Saharov, să îndemne la neîmpărtăşirea cu Sfintele Taine ale Mîntuitorului nostru Iisus Hristos în numele ascultării de … stat?

Argumentele sale sunt, din păcate, aceleaşi argumente pe care le livrau agenţii statului comunist Bisericii în urmă cu trei decenii: „Supuneţi-vă stăpînirilor lumeşti”, căci ele „sunt de la Dumnezeu”. Hermeneutica Bisericii Ortodoxe, întemeiată pe învăţătura Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi, spune că suntem datori să ne supunem stăpînirii exclusiv în cele ale vieţii civile. Statul nu are nimic de spus în ale credinţei şi în ale rînduielilor dumnezeieşti.

„Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni” (Faptele Apostolilor 5:29)

Cu privire la citatul atît de vînturat „a da cezarului ce este al cezarului” (Mat. 22:21), măcar slujitorii Bisericii trebuie să-şi aducă aminte că cheia acestei învăţături stă în cuvintele imediat următoare – „şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Ce este al lui Dumnezeu? Sufletul, trupul, gîndul, inima, viaţa creştină.

Cît priveşte ce este al cezarului, tot Mîntuitorul ne spune ce este al aceluia: dajdia / impozitul şi datoriile civile. Iată ce spune un sfînt părinte, şi el recent canonizat, care a trăit pe pielea sa teroarea comunistă, Sfîntul Iustin Popovici:

„Stăpânirea este de la Dumnezeu (Romani 13:1-6): şi ierarhia valorilor şi ierarhia ordinii de la Dumnezeu este. De aceea, în principiu, trebuie să ne supunem stăpânirii care pune ordine, normalizează şi care păstrează această ordine divină dată de Dumnezeu în lume. Altminteri survine căderea şi decăderea în anarhie.

Stăpânirilor trebuie să ne supunem în măsura în care ele menţin ordinea divină în lume, pentru că ele sunt „slugile Domnului” şi – ca unor slugi ale Domnului. Stăpânirilor trebuie să ne supunem, pentru că ele, ca slugi ale Domnului, poartă sabie, cu care pedepsesc răul şi apără binele. Stăpânirilor trebuie să ne supunem, pentru că ele, slugile Domnului, sunt „înfricoşătoare pentru faptele rele”, şi nu pentru cele bune.

Atunci însă, când stăpânirile devin periculoase pentru faptele bune, când stăpânirile prigonesc binele dumnezeiesc, şi mai mult decât toate, binele şi atotbinele acestei lumi – pe Iisus Hristos, iar prin aceasta Biserica Sa, atunci acestor stăpâniri nu se cuvine să ne supunem, nici să le ascultăm. Creştinul trebuie să se lupte cu ele, şi să se lupte anume prin binecuvântatele mijloace evanghelice. Niciodată creştinul să nu îndrăznească să se supună mai degrabă oamenilor, decât lui Dumnezeu, şi mai cu seamă oamenilor potrivnici Dumnezeului adevărat şi Evangheliei Lui.

La început stăpânirea fusese dată, în principiu, de la Dumnezeu. Când însă stăpânirea se abate de la Dumnezeu şi se ridică împotriva lui Dumnezeu, în acest caz ea se transformă în silnicie şi prin aceasta încetează de a mai proveni de la Dumnezeu şi este de la diavol.”

La ce ne îndeamnă, însă, egumenul mănăstirii de la Essex, preluat chiar de pagina doxologia.ro? Lucruri halucinante pentru un creştin:

„Dacă ne vor cere să înceteze slujbele Bisericii, să ne supunem pur și simplu, și să binecuvântăm pronia lui Dumnezeu. Mai mult, acest lucru ne aduce aminte de o veche predanie a Părinților din Palestina: în Marele Post, în Duminica Lăsatului-sec de brânză, după iertarea reciprocă, [monahii] ieșeau în pustie timp de patruzeci de zile, fără Liturghie, stăruind, pentru a se pregăti, în post și rugăciune, și se întorceau în Duminica Floriilor ca să prăznuiască după cuviință Patima și Învierea Domnului. Așa și contextul de astăzi ne silește să trăim iarăşi ceea ce se păstrase din vechime în sânul Bisericii. Ne vor obliga, adică, să trăim o viață mai isihastă, cu mai multă rugăciune, care va compensa cumva lipsa Dumnezeieștii Liturghii și ne va pregăti să prăznuim cu mai mare dorință și însuflare Patima și Învierea Domnului Iisus. Astfel vom preschimba epidemia aceasta într-o biruință a isihasmului. În tot cazul, orice îngăduie Dumnezeu în viața noastră este din bunătatea Sa și pentru binele omului, căci El niciodată nu dorește să se vatăme în vreun fel zidirea Sa.

Negreșit, și de vom fi lipsiți mai mult timp de Dumnezeiasca Liturghie, vom răbda. Ce primim la Liturghie? Ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos, ce sunt pline de harul Său. Pentru noi, este o mare cinste și binefacere – dar primim, totodată, harul lui Dumnezeu în multe alte feluri. Când săvârșim rugăciunea isihastă, sălășluim în prezența lui Dumnezeu cu mintea în inimă, chemând sfântul Nume al lui Hristos. Dumnezeiescul Nume ne aduce harul lui Hristos, pentru că este nedespărțit de Persoana Sa, și ne duce în prezența Sa. Această Prezență a lui Hristos este curățitoare, ne curățește de fărădelegi și păcate, ne înnoiește și ne luminează inima, ca să ia formă înlăuntru chipul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Hristos.

De nu vom avea Paștile în biserică, să ne aducem aminte că fiecare contact cu Hristos este Paști. Primim har în Dumnezeiasca Liturghie pentru că Domnul Iisus este prezent acolo, El săvârșește taina și El este Cel ce se împarte credincioșilor. Când însă chemăm Numele Său, pătrundem în aceeași Prezență a lui Hristos și primim același har. De aceea, chiar dacă suntem lipsiți de Liturghie, vom avea pururea Numele Său – nu suntem lipsiți de Domnul. Mai mult, avem și cuvântul Său, și mai ales Evanghelia Sa. Dacă cuvântul Său sălășluiește neîncetat în inima noastră, dacă îl cercetăm și ne rugăm cu acesta, dacă devine limbajul nostru, cu care vorbim lui Dumnezeu tot așa cum ne-a vorbit El – atunci vom avea iarăși harul Domnului. Pentru că cuvintele Sale sunt cuvinte ale vieții veșnice, și se săvârșește aceeași taină: primim harul Său și ne sfințim.”

Cum adică, părinte duhovnic? Dacă statul ateu spune să înceteze slujbele, avem rugăciunea lui Iisus în loc de Sfînta Liturghie? Doamne, fereşte!

„Nu tot cel ce Îmi zice Mie: Doamne, Doamne, va intra întru Împărăţia cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu care este în ceruri.” (Matthei 7:21)

„Şi luînd pîinea, mulţumind a frînt, şi le-a dat lor, zicînd: Acesta este Trupul Meu, care se dă pentru voi. Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea.” (Luca 22:19)

„Luînd Iisus pîinea şi binecuvîntînd, a frînt şi a dat ucenicilor şi a zis: Luaţi, mîncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luînd paharul şi mulţumind, a dat lor, zicînd: Beţi dintru acesta toţi. Că acesta este Sîngele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” (Mat. 26:26-28)

„Şi le-a zis lor Iisus: Amin amin grăiesc vouă, de nu veţi mînca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sîngele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi. Cel ce mănîncă Trupul Meu şi bea Sîngele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia pe el în ziua cea de apoi. Că Trupul Meu adevărată mîncare este, şi Sîngele Meu adevărată băutură este. Cel ce mănîncă Trupul Meu şi bea Sîngele Meu întru Mine petrece şi Eu întru el.” (Ioan 6:53-56)

Aşadar porunca Mîntuitorului este Liturghia, Euharistia. El Însuşi este în Sfînta Euhariste.

În loc de Hristos nu poate fi nimic, nici măcar sfîntul şi prea-puternicul Său nume, înaintea căruia se pleacă toate puterile cele nevăzute. În loc de Hristos se insinuează, indiferent de formă (rafinată sau grosolană), un singur personaj: Antihrist. Căci aceasta înseamnă anti = „în loc de”. Da, înseamnă şi „împotriva”, dar înţelesul cel mai grosolan este acela de „în loc de”.

Sfinţii preoţi din închisorile comuniste, din întreg lagărul bolşevic, s-au pus pe ei în primejdie de moarte slujind Sfînta Liturghie ca să mîntuiască sufletele celor în nevoie. Cei prinşi că au slujit Liturghia în închisori au trecut prin cele mai cumplite chinuri, pe care ei le-au preferat, ca pe o cinste, ca pe hlamida lui Hristos. Dacă era după duhovnicul de la Essex, la unison cu anchetatorii, i-ar fi îndemnat pe aceia să accepte cu recunoştinţă că au fost privaţi de Sfintele Taine?

Vedem, însă, o altă realitate: cei care au făcut Sfînta Liturghie în închisoare sunt cei mai mari dintre sfinţii pe care Dumnezeu i-a dăruit Bisericii Ortodoxe în acest veac. Discernămîntul şi sfinţenia vieţii lor sunt atît de mari şi de evidente, că pe bună dreptate se întreabă nu doar creştinii din România: De ce nu sunt încă canonizaţi, cînd este evident că ei ar fi meritat primii să primească această cinstire din partea Bisericii Universale?

Şi preoţii de astăzi, care au această mare cinste şi responsabilitate de a sluji lui Dumnezeu în asemenea vremuri au cu atît mai mare cununa pregătită de la Mîntuitorul Iisus Hristos. „Iată secerişul este mult, iar lucrătorii puţini. Deci rugaţi pe Domnul secerişului, ca să scoată lucrători la secerişul Său.” (Mat 9:37-38)

Un lucru bun în aceste vremuri cumplite: iubiţi-vă preoţii şi arhiereii, nu îi vorbiţi de rău. Acum este momentul să îi căutaţi şi să îi preţuiţi şi să îi apăraţi.

Exemplul dat de autor privitor la pustnicii din Palestina este cu totul nepotrivit în aceste vremi, deoarece ei nu fugeau de Sfînta Liturghie avînd impresia că au găsit ceva mai bun (!), ci căutau să urmeze Mîntuitorului Hristos, Care a postit negru 40 de zile şi 40 de nopţi în Muntele Carantania, înainte de a ieşi la propovăduire. Cei care făceau această nevoinţă au luat acest model de la Sfîntul Efthymie cel Mare, însă foarte puţini erau cei care primeau binecuvîntarea sa să se nevoiască astfel. Ei plecau în pustie cu un vas de apă, o pîine şi cîteva poame uscate. Însuşi Sf. Sava cel Sfinţit, unul din cei mai mari nevoitori din istoria Bisericii, nu a fost primit să facă această nevoinţă în primii ani de mănăstire. Să fim realişti! De aproape un mileniu şi jumătate acest fel de nevoinţă a fost lăsat deoparte, deoarece firea oamenilor a slăbit foarte mult, în comparaţie cu a acelora din antichitate.

Mulţi dintre creştinii contemporani (care se împărtăşesc) nu ştiu ce înseamnă să se lipsească de o cafea, ca să nu mai spunem de telefon mobil, internet sau televizor. Şi totuşi, Biserica îi împărtăşeşte, dacă se spovedesc şi împlinesc un canon dat de duhovnic. A-i îndemna pe aceştia să urmeze exemplul extraordinar chiar şi pentru Antichitatea tîrzie al Sfîntului Efthymie cel Mare şi a le spune că e bine doar cu rugăciune, fără Sfintele Taine, este cel puţin fariseim grosolan, pe lîngă îndemnul concret la protestantism şi apostazie.

Aşadar, ce discernămînt arată un duhovnic care dă acest model creştinilor cu familie, cu copii şi facturi de plată către stat, în situaţia unei presupuse pandemii şi a isteriei globale evidente?

Cazul de la Essex nu este nou. Avem de-a face cu o erezie condamnată deja de mai mult de un secol de către două Patriarhii: Patriarhia Rusă şi Patriarhia de Constantinopol. Erezia s-a numit „imiaslavie” sau „onomatodoxie” şi, pe scurt, afirma că „Numele Domnului este Însuşi Dumnezeu”. Că lucrurile nu stau astfel, este evident.

Da, rostirea neîncetată a Sfîntului Nume al Mîntuitorului nostru Iisus Hristos aduce har, adică mîntuire sufletului care se ocupă cu rugăciunea. Da, rugăciunea neîncetată aduce grabnică izbăvire de patimi (chiar şi despătimire) şi luminare şi ajutor rugătorului. Cu adevărat, aceasta este printre căile cele mai scurte de mîntuire. Da, „şi mirenii trebuie să aprofundeze rugăciunea din inimă, pentru că va fi singura noastră izbăvire”, a spus Cuviosul Justin de la Petru Vodă, duhovnicul nostru. Rugăciunea lui Iisus este esenţială şi inestimabilă, vitală pentru mîntuirea în vremurile de încercare, dar a spune că rugăciunea este tot una cu Sfintele Taine este erezie.

Împărtăşania este Viaţă veşnică, iar fără Sfînta Euharistie, Biserica nu mai este Biserică, ci doar un ONG. Sfînta Împărtăşanie este Adevăratul Trup şi Adevăratul Sînge al Mîntuitorului Iisus Hristos. Sfînta Împărtăşanie este Însuşi Iisus Hristos. Cînd ne împărtăşim cu Sfintele Taine primim în trupul nostru, fizic, concret, nepărelnic, pe Însuşi Mîntuitorul şi Dumnezeul nostru. Această Împărtăşire / Comuniune este cea care dăruieşte viaţa veşnică, aduce harul şi curăţă sufletul şi trupul omului. Prin Sfînta Euharistie suntem adevărate mădulare ale lui Hristos şi unii altora.

Rugăciunea neîncetată a Domnului Iisus Hristos este dumnezeiască, minunată. Departe de noi orice scădere sau umbră asupra sa, mai ales că suntem practicanţi ai ei (aşa cum am făgăduit la Călugărie)! Tot ce au spus Mîntuitorul, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi despre rugăciunea neîncetată primim şi lucrăm şi noi. Dar nu vom fi niciodată de acord cu înlocuirea Sfintei Euharistii cu absolut nimic. Nici cerul, nici pămîntul, nici soboare întregi de Sfinţi, nici Sfînta Scriptură şi nici o rugăciune nu poate înlocui Sfînta Euharistie.

Aceasta este Evanghelia noastră, şi, împreună cu Sfîntul Apostol Pavel spunem şi noi că dacă înger din cer ar veni să vestească o alta, nu îl primim, ci îi spunem Anathema (Galateni 1:8). La fel credem că merită să audă şi părintele duhovnic de la Essex şi toţi cei ce, în vîrtejul momentului, fără să-şi dea seama, i-au propovăduit rătăcirea, spre bucuria duşmanilor Bisericii.

Dumnezeu să îi miluiască pe toţi rugătorii şi să-i aducă la mărturisirea Sa. Avem nevoie de Sfinţi, de exemple vii. Pînă de curînd l-am avut pe Cuviosul Justin de la Petru Vodă şi pe ceilalţi Sfinţi din închisori. Îi dorim şi părintelui Zaharia de la Essex şi prietenilor săi să înveţe de la ei şi să le urmeze exemplul cu fapta, îndreptîndu-se, luminîndu-se, sfinţindu-se şi sfinţind.

Acum, cînd timpul s-a scumpit, să răscumpărăm vremea prin pocăinţă şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, trăind clipa în Duh şi în Adevăr.

Mănăstirea Petru Vodă

20 Martie 2020