„Felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn. Şi lucrările sunt felurite, dar acelaşi Dumnezeu, Care lucrează toate în toţi. Şi fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos. Că unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune, iar altuia, după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei. Şi unuia i se dă întru acelaşi Duh credinţă, iar altuia, darurile vindecărilor, întru acelaşi Duh. Unuia faceri de minuni, iar altuia proorocie; unuia deosebirea duhurilor, iar altuia feluri de limbi şi altuia tălmăcirea limbilor. Şi toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia deosebi, după cum voieşte. Căci precum trupul unul este, şi are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, aşa şi Hristos. Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat. Căci şi trupul nu este un mădular, ci multe. Dacă piciorul ar zice: Fiindcă nu sunt mână nu sunt din trup, pentru aceasta nu este el din trup? Şi urechea dacă ar zice: Fiindcă nu sunt ochi, nu fac parte din trup, – pentru aceasta nu este ea din trup? Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Şi dacă ar fi tot auz, unde ar fi mirosul? Dar acum Dumnezeu a pus mădularele, pe fiecare din ele, în trup, cum a voit. Dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul? Dar acum sunt multe mădulare, însă un singur trup. Şi nu poate ochiul să zică mâinii: N-am trebuinţă de tine; sau capul să zică picioarelor: N-am trebuinţă de voi. Ci cu mult mai mult mădularele trupului care par a fi mai slabe sunt mai trebuincioase, și pe cele ale trupului care ni se par că sunt mai de necinste, pe acelea cu mai multă evlavie le îmbrăcăm; şi cele necuviincioase ale noastre cu mai multă cuviinţă, iar cele cuviincioase ale noastre n-au nevoie de acoperământ. Dar Dumnezeu a întocmit astfel trupul, dând mai multă cinste celui căruia îi lipseşte, ca să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele. Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună. Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte. Şi pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători, apoi pe cei ce au darul de a face minuni, apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor”. (1 Corinteni 12)

„Să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit. Căci prin harul ce mi s-a dat spun fiecăruia din voi să nu cugete despre sine mai mult decât trebuie să cugete, ci să cugete fiecare spre a fi înţelept, precum Dumnezeu i-a împărţit măsura credinţei. Ci precum într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare, aşa şi noi cei mulţi un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora; dar avem felurite daruri după harul ce ni s-a dat. Dacă avem proorocie, să proorocim după măsura credinţei; dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învaţă, să se sârguiască în învăţătură; dacă îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăţie; dacă stă în frunte, să fie cu tragere de inimă; dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună! Dragostea să fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine.” (Rom 12)

Iată deci că slujirea lui Dumnezeu poate fi socotită pe două categorii: ontologică și ortodoxă (aceasta din urmă cu subcategoriile liturgică și non-liturgică).

Valoarea universală a Omului ca slujitor al Domnului – ca ființă rațională creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul a fost creat ca dragostea sfântă și sfințitoare dintre Creator și creat să slujească veșniciei slavei iubirii dumnezeiești. Existența și conștiința umane sunt daruri ontologice de a sluji Făcătorului din iubirea Lui pentru om, iar Dumnezeu a făcut pe fiecare om în parte unic, cu destin unic de slujire unică în ce privește rostul și frumusețea darului slujirii. O existență frumoasă, demnă, o conștiință curată și o căutare sinceră a adevărului fac și din cei nebotezați slujitori ai lui Dumnezeu, chiar dacă într-un grad prim și nedeplin, precum El Însuși a mărturisit și precum El Însuși judecă.

Duhul Domnului lucrează în cei nebotezați în chip iconomic, perihoretic și nesălășluit, însă dimpreună cu belșugul Milei păzind neștirbită Dreptatea Sa de a nu Se da pe Sine celor ce nu se dau de bună voie și întru luminată cunoștință Lui. Astfel toată teologhisirea și toată arta sacră care nu este dăruită de El Însuși Sfinților Săi este doar o năzuință a omului, dar nu este rodul Proniei Lui. Este doar dorință omenească, nu lucrare dumnezeiască. Domnul nu S-a sălășluit în orice templu ridicat de elanul religios omenesc. S-a sălășluit numai în locașul pe care El Însuși l-a prorocit, l-a poruncit, l-a descris, l-a rânduit, l-a binecuvântat și l-a ocârmuit, arătând totdeauna, prin Scripturi, Taine și minuni, că există o singură bună-plăcere a Lui și o singură adevărată religie, adică o singură relație în Adevăr absolut: dreapta-credință, cu toate ale ei. Numai Bisericii Sale i-a dat rânduieli plinitoare a Voii Lui depline și mântuitoare, iar lucrările religioase ale altor credințe (temple, practici, rugăciuni, jertfe, opere de artă, lucrări sociale) nu numai că nu le-a binevoit, dar cu prisosință și vădit le-a biruit, le-a mustrat, le-a blestemat, le-a numit urâciuni și scârbe înaintea ochilor Lui și a poruncit ca slujitorii adevărați ai Lui să nu folosească nimic provenit din gândirea omenească neluminată de El. Că nu tot ce pare bun este bun întru Dumnezeu, se vede când cu claritate El îl mustră pe Apostolul Petru zicând: “Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor”, arătând că orice gând, idee, faptă, lucrare, artă, slujire, care pare bună dar nu vine de la Mintea lui Dumnezeu ci de la mintea omenească sau chiar insuflată de duhurile căzute, sunt toate dimpreună “satană”, adică potrivnice Voii Lui. De aceea Biserica niciodată nu a considerat bun ceea ce doar pare minții omenești că ar fi bun, ci numește bun numai ce este numit așa de Însuși Dumnezeu, care adesea sunt lucrurile harului, faptele suprafirești ale Binelui divin.

Celor care au crezut mărturiei Lui despre Sine – cei credincioși și ascultători poruncilor și proorociilor Lui – Scriptura i-a numit “seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (1 Petru 2), arătând bunăvoirea slujirii Lui întru-cât El Însuși sălășluiește și lucrează în cei botezați, după propria Lui mărturie. Prin toți cei botezați – „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Gal 3) – El primește un fel de slujire existențială a duhului lor, unit cu Duhul Lui primit la botez Care lucrează daruri diferite prin fiecare. În acest sens mistic fiecare botezat liturghisește în inima sa duhovnicească întruparea, lucrarea, răstignirea, învierea și euharistia Domnului, în chip tainic în duh, după câtă sfințenie a gândirii și a vieții are fiecare. O astfel de slujire este chemarea și sfințirea tuturor celor credincioși înfiați prin harul Sfântului Botez în Trupul lui Hristos, Biserica.

În Biserica aceasta mistică în care fiecare este mădular al Trupului Domnului și mădulare unii altora, adică în comunitatea creștină, fiecare în parte, fie bărbat, fie femeie, fie de orice vârstă, ocupație sau naționalitate, fiecare săvârșește atât binele duhovnicesc destinat fiecăruia (apostolat, doxologie, mucenicie, cuvioșie, învățătură, filantropie), câte ființe sunt, tot atâtea și chipuri de a face binele. De aceea Biserica nu restrânge rolul ființei umane pe o teorie a genurilor, ci afirmă că fiecare om este microcosmic chip al Creatorului și fiecare lucrează atât cât Îl încape prin har pe Acela. Astfel, bărbăția este virtutea universal creștină a curajului luptei contra răului, discernământul este virtutea universal creștină a înțelepciunii de a distinge binele veșnic de răul veșnic, și așa mai departe. Virtuțile sunt poruncite tuturor și nu sunt limitate pe sexe sau caracteristice lor. Chiar dacă Maica Domnului, ființa cea mai desăvârșită din Creație, este femeie, ea este chip al împlinirii voii dumnezeiești pentru toți oamenii, și bărbați și femei, în ce privește lucrarea duhului, a minții și a inimii, rolul social delimitat de Voia Dumnezeiască este doar acela ce privește ascultarea faptelor trupului.

Astfel, Scriptura o iconografiază pe Maica Domnului în termenii cei mai desăvârșiți ai poeziei deplinei cununi a virtuților duhovnicești, numind-o biruitoare în termenii poetici ai unei împărătese luptătoare, însă arătând că în viața exterioară, socială, ea n-a făcut niciodată activism socio-politico-militar feminist. Biruitoare cu adevărat – dar în duh; Împărăteasă cu adevărat – dar în sfințenie; Cădelniță și Colimvitră Dumnezeiască cu adevărat – dar niciodată n-a îndrăznit să tămâieze ea însăși în templu!, căci Ea, arhetipala Femeie după voia lui Dumnezeu, s-a arătat împlinitoare a Voii Lui cu privire la viața socială: ascultătoare preoților de la Templu, smerită următoare a logodnicului ei, discretă cu viața ei duhovnicească, dăruitoare de cele mai adânci prorocii atunci când Duhul i-a cerut, de cele mai înțelepte sfaturi atunci când apostolii au știut cum să ceară, și de cele mai mișcătoare povețe și mustrări credincioșilor care, iubind-o chiar și păcătoși fiind, au știut să primească spre mântuirea lor și spre slava lui Dumnezeu. Iată deci rolul Femeii în Biserică.

Ca femeie în dorința de a sluji lui Dumnezeu, Maica Domnului a arătat și a împlinit toate chipurile posibile de slujire. Copil fiind, prin rugăciune neîncetată, cumințenie, ascultare de părinți și de rânduielile bisericești, sârguință în învățătura Scripturilor, osteneală necurmată în împlinirea nevoințelor și a virtuților, atenție neadormită și voință negreșelnică spre respingerea răului și insușirea binelui încă de la nivelul de gând, paza deplină a simțurilor, a inimii, a minții și a trupului. Adolescentă fiind, lucrând la podoabele și la bună cuviința templului, cercetând adâncurile Scripturilor, păzindu-și curăția neîntinată, cinstind toate chipurile sfinte și ale sfințeniei, căutând să se dăruiască Lui întru totul și primind Voia Lui cu privire la chipul viețuirii. Căci, nicidecum de o supușenie lipsită de minte cum pretinde misoginismul de la femeile creștine, nici de o îndărătnicie excentric trufașă cum pretinde feminismul “emancipator de tradiții” de la femeile creștine, Maica Domnului n-a urmat orbește sau samavolnic nici modelor sociale natural binecuvântate, nici presiunii duhovnicești a propriei jinduiri contemplative, ci a așteptat ca fapta și viața ei să vină din inspirația și descoperirea limpede a Voii Lui.

Ca logodnică, muncitoare, înțeleaptă, smerită și ascultătoare. Ca mamă, împlinitoare a tuturor rânduielilor bisericești și a atribuțiilor părintești. Nu ca mamele moderne care-și ignoră religios copilul pe motiv că îi respectă libertatea, ea, deși știind că El este Autorul Scripturii, și-a făcut datoria părintească religioasă pe care El a poruncit-o și L-a deprins ea însăși cu studiul Scripturii. Nu ca mamele moderne care nu-și botează copilul pe motiv că el singur trebuie să-l aleagă, ea și-a făcut datoria față de Legea dată de El și L-a supus rânduielii tăierii împrejur, astfel respectându-i și Divinitatea și Omenitatea. La fel respectându-I și mărturisindu-I și Divinitatea și Omenitatea ea L-a și mustrat (Luca 2:48) după datoria părintească poruncită de Scriptură.

Iată deci că în toate ipostazele vieții ei, ca cea mai fierbinte doritoare a sluji lui Dumnezeu, Maica Domnului a făcut aceasta cu întreg duhul, mintea și inima ei, iar trupește s-a supus Voii Lui pentru ea. N-o vedem pe Maica Domnului nici că a făcut liturghie, nici că i s-a dat sau și-a luat arhierie, preoție, diaconie, nici că a cântat sau a citit la slujbe, nici că a ținut predici în Biserică. Maică a Arhiereului Veșnic și Mireasă a Celui ce ne este Preot în Veac, ea n-a îndrăznit să ierurghisească ea însăși nimic în cele rânduite clerului Bisericii Domnului Hristos, socotind că dacă Dumnezeu ar fi voit ca femeia Noului Testament să aibă slujire clericală, El Însuși ar fi spus-o și ar fi rânduit-o, dar nu numai că Dumnezeu n-a voit așa, ba a insuflat Apostolilor și tuturor Sfinților apostolici să exprime categorica interzicere a slujirii femeii în cler. Cine, credincios numindu-se, ar îndrăzni să stea împotriva lui Hristos, Maicii Domnului, Sfinților Apostoli și Sfintelor Sinoade?

Concluzia privirii modelului Maicii Domnului este că, în timp ce Dumnezeu a interzis femeii creștine slujirea în cler căci i s-a rânduit numai bărbatului ales de El (și nu tuturor bărbaților), tuturor femeilor li s-a dat darul dumnezeiesc de a naște fii – fii după trup în Taina Căsătoriei, sau fii după duh, în Taina Călugăriei. Slujirea femeii creștine este așadar la fel de fundamentală mântuirii, doar că nu în aspectul ierurghisirii propriu-zise, ci în alte moduri, prin slujirea non-liturgică:  apostolatul, prorocia, știința, activitatea didactică, teologică și de cercetare scripturistică, paracliseria, presbiteria, iconografia, imnografia, aghiografia, melurgia, arhitectura, sculptura bisericească, facerea vaselor, podoabelor, veșmintelor și cărților bisericești, diaconia femeilor (adică slujirea non-liturgică prin ajutarea la botezul femeilor adulte și a văduvelor), facerea de prescuri și vin pentru Sfânta Jertfă, grija pentru cler și pentru nevoiași, filantropia, șamd – toată cunoștința și meșteșugul date de Dumnezeu oamenilor sunt binecuvântate și femeii fără nici o osebire. Așadar, precum Maicii Domnului nu i s-a rânduit să slujească bisericește ci să slujească și prin naștere și prin feciorie, acesta este chipul dublu al slujirii femeii creștine până la sfârșitul veacurilor.

*

DESPRE DORINȚA FEMEII CREȘTINE DE A CÂNTA ÎN BISERICĂ

Maica Domnului, deşi avea toate calităţile perfecţiunii la modul supra-perfect, ea nici din proprie bună-voie, nici în urma vreunor rugăminţi ale celor evlavioşi, nici în urma vreunei porunci divine speciale, nu a cântat nici la slujbele de la Templu deşi era în Sfânta Sfintelor, nici în Biserica nou-înfiinţată. De la Abel, Enoh, Moise, Aaron, David şi Solomon, numai bărbaţii au ierurghisit faptic, în timp ce sfintele femei au slăvit pe Dumnezeu fie doar în duh şi în inima lor, fie prin rugăciune personală, post, fapte bune, naştere de fii, înţelepciune, curaj, şi toate celelalte virtuţi, niciodată prin ierurgii concrete precum arderi de tot, tămâiere sau cântare la templu. Asemenea în Noul Testament, sfintele femei au urmat modelul Maicii Domnului, ierurghisind doar în duh. Ele nu au slujit niciodată Liturghie sau prin cuvântare la slujbe, precum este şi scris concret: “Femeia să tacă în Biserică!” Desigur, porunca Apostolului se referă la ierurgii, iar nu la interzicerea femeii de a deţine roluri sociale sau de cateheză! Faptul că înseşi Mironosiţele au mărturisit public şi nu au tăcut, e pentru că versetul acesta numeşte Biserica locaşul concret de ierurghisire iar nu cu sens de Trup al lui Hristos sau ca biserică a Duhului Sfânt din inimă. Astfel a fost dintotdeauna limpede că rolul femeilor-diaconiţe nu este acela de a ierurghisi (care necesită rostirea de ectenii şi de răspunsuri co-liturghisitoare în Sfântul Altar), aşa cum orice specialist în Istoria Bisericii poate demonstra, ci numai rolul atestat – de a ajuta la botezul femeilor adulte sau de filantropie eclesiastică.

Un alt cuvânt al Apostolului – „fecioara [adică monahia] poartă de grijă de cele ale Domnului, ca să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul, iar cea care s-a măritat poartă de grijă de cele ale lumii, cum să placă bărbatului” – este doar unul din textele scripturistice prin care nu se permite femeii să cânte cele ale bisericii, dar a fost mai recent (la finele secolului 18) acceptat ca unul care ar putea permite acest lucru călugăriţelor, specificarea motivului duhovnicesc fiind clară. Pogorământul n-a fost niciodată numit lege, mai ales când atribuția de Citeț și Psalt au fost timp de peste o mie de ani slujite canonic de bărbați, angajați alături de Diaconi și Preoți slujitori mănăstirilor de maici.

Departe de a putea fi un motiv de suferință, interdicţia pusă de Dumnezeu femeii de a citi la strană, de a rosti predici şi de a cânta în slujbele Bisericii este, ca toate lucrurile poruncite de Dumnezeu, un lucru desăvârșit de bun și de mântuitor pentru ea. Cum poate fi ceva poruncit de Dumnezeu fi altfel decât perfect, bun și folositor, și chip al Înțelepciunii și Iubirii Lui?! Singura pedeapsă dată de Dumnezeu femeii pentru neascultare, pedeapsă care a rămas și în Noul Testament, este durerea la naștere. Cât privește partea cealaltă a pedepsei din Cartea Facerii – „Atrasă vei fi către bărbatul tău, şi el te va stăpâni” (Facere 3, 16), această pedeapsă sufletească s-a șters prin Jertfa lui Hristos și s-a anulat prin libertatea primită prin Botez, prin care tot omul este eliberat sufletește de orice fel de robie față de cineva. Supunerea despre care vorbește Noul Testament cu privire la femeia măritată față de soțul ei se tâlcuiește prin ascultarea armonioasă de deciziile lui mântuitoare, iar nu prin robia sufletească sau trupească, cum folosesc acel îndemn apostolic unii misogini tiranici. Interdicția de a sluji în cler nu e motiv pentru femeia creștină de a se simți umilită, cum este în cazul situației femeii în unele tradiții religioase necreștine care reduc femeia la obiect de plăceri bărbatului sau de reproducere animalică, femeia neavând parte de respect social.

Ca toate interdicțiile date de Dumnezeu, cea dată femeii de a sluji are motive duhovniceşti – în iconomia mântuirii doar bărbatul e chip al lui Cuvântului-Sacerdot Întrupat, trupul adamic luat de Domnul fiind simbolul material al Celui Neschimbat. Iar deoarece în ipostasul uman trupul și sufletul se reflectă unul pe altul și sunt unite cu un înțeles anume, și sufletul bărbătesc este deci simbol al Sacerdoțiului hristic. Pentru că Hristos Arhiereul a luat trup de Bărbat, pentru aceea slujirea bisericească este poruncită de El doar bărbatului. Interdicția ierurgică dată de Dumnezeu prin Apostol ca “femeia să tacă în biserică” nu se referă doar la femeile care știu sau nu să vorbească teologic, sau la femeile cu sau fără talent vocal, ci la toate femeile, ca toate care poartă chipul ipostasului în care nu S-a întrupat Dumnezeu.

Ca o formă de sfidare antihristică a Bisericii și ca tentativă de distrugere a Predaniei, cântarea femeilor în Biserică a fost pentru prima dată în istorie poruncită de conducători atei – ecumeniști, masoni şi comuniști  – la început în Rusia la finele secolului 19, apoi în lagărul extins şi Grecia comunizată, iar odată cu mijlocul secolului 20 şi în ţările arabe căzute în minoritate religioasă față de presiunea islamică. La acestea din urmă – Grecia și țările arabe – femeile, care suferiseră cel mai mult de pe urma lipsei de educație și a misoginismului, au fost cel mai lesne atrase de feminismul propus prin propaganda comunistă, respectiv islamică, atât de mult că au fost primele (și până mai anul trecut singurele) nații creștine care au renunțat la batic și au început să poarte machiaj la biserică, au ridicat tonul și moftul, și-au scurtat bunul-simț, părul, răbdarea și fusta, în timp ce tot restul Europei și Rusiei au menținut conștiința corectă a comportamentului feminin creștin.

Reforma muzicală asupritoare pe care au săvârșit-o conducătorii laici ca persecutori ai Bisericii a avut trei aspecte inovatoare simultane, cu rolul de a strica simțirea tradițională a sfintelor slujbe ortodoxe, aspecte care sunt: 1) înlocuirea obligatorie a psalticii cu polifonia și pedepsirea prin lege a neobedienților, 2) executarea cântărilor liturgice nu doar de Psalt, cum era până atunci, ci și de mireni și chiar de întreaga congregație – obicei protestant și recent adoptat și de romano-catolicism, și 3) permiterea femeilor să cânte liturgic. Aceste trei inovații au bulversat, mâniat și tulburat teribil comunitățile ortodoxe de bărbați și femei deopotrivă; credincioșii întâi au refuzat categoric aceste noi porunci ca pe niște denaturări sau distrugeri liturgice, le-au combătut ca pe niște forme artistice preluate de la eretici, s-au răsculat, au făcut memorii, au refuzat să participe la slujbe, au încercat toate formele de împotrivire, fiind până la urmă siliți – pentru nevoia liturgică a Sfintelor Taine – să le accepte, nădăjduind la ziua revenirii la firescul tradițional.

Cu timpul însă noua formă muzicală a slujbelor a ajuns să fie tolerată, ignorată prin concentrarea la cuvintele imnografice sau la valoarea ierurgiei, ca apoi firescul curs al lucrurilor și de altfel scopul dorit de reformiștii persecutori să fie atins: înlocuind ambianța austeră și duhovnicească a psalticii cu senzaționalismul muzicii armonice, cugetul credincioșilor s-a plecat puțin câte puțin către accepțiunea trupească a esteticii muzicii provenite de la eretici și a început s-o îndrăgească, la fel ca odinioară înțeleptul Solomon plecat ușor-ușor către ideile idolatre ale concubinelor sale. La aceasta adăugându-se modificarea catehizării muzicale a preoților și desființarea școlilor și breslelor de psalți, foarte puțini au mai rămas cunoscători canoanelor liturgice și ai Predaniei, în timp ce aceia fără trezvie sau lucrare ascetico-mistică după un veac de obișnuință cu răul au ajuns să numească excepțiile și pogorămintele drept “ sfinte tradiții”, iar sfintele tradiții, „vechituri”.

Trebuie amintit că nici în romano-catolicism nu a fost permisă cântarea femeilor în slujbe; introducerea în secolul 17 a acestei permisiuni (ca urmare a elanului luat de teatrul liric de operă) a fost primită cu rumoare şi scandal de către clerul şi societatea catolice, ştiut fiind că astfel se încalcă poruncile Apostolilor. Înşişi episcopii catolici înfierau inovația, și s-a dovedit că aveau dreptate când la scurtă vreme locul slujbelor l-a luat teatrul liric iar instrumentele locul vocaliştilor, până ce secularismul a dus la ateism, demonstrând că dacă un lucru nu ar fi esenţial mântuirii, nu ar fi fost scris expres în Scripturi.

Iată ce atenționează Apostolul: “Mă mir că aşa degrabă treceţi de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie, care nu este altceva decât că sunt unii care vă tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema! Căci acum caut bunăvoinţa oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş plăcea însă oamenilor, n-aş fi rob al lui Hristos. Dar vă fac cunoscut, fraţilor, că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om; pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos”. (Galateni 1,8). Drept aceea, aceia care îndrăznesc să susțină altfel decât sfintele predanii e ca și cum ar spune că ei sunt mai egalitariști, mai drepți și mai milostivi decât Însuși Hristos Care a pus legile în Biserică. Schimbarea oricărui verset este lucru doveditor al necredinței în dumnezeirea Autorului.

Pentru ce, oare, româncele, care erau considerate cele mai credincioase femei din Ortodoxie, în loc să fie model de păstrare a Predaniilor când vin alții să le ispitească cu o așa-zisă emancipare alta decât le-a hărăzit-o Hristos, ele în loc să se țină tare de Predanie, să ignore sau să combată ispititorii, ele se lasă pradă falsei emancipări, contrare libertății duhovnicești? Cred ele că vor plăcea mai mult lui Dumnezeu când nu-L ascultă? Nicidecum. Sau că vor plăcea bărbaților lor când se arată neascultătoare de Dumnezeu? Cu atât mai puțin – afară doar dacă bărbații sunt necredincioși, și se laudă necredința lor prin cea a a femeilor lor! De ce, în mijlocul ispitelor căderii altor comunități ortodoxe, nu năzuiesc româncele să fie și mai cu strășnicie păstrătoare și mărturisitoare de toate ale credinței, ca să se facă sprijin și model națiilor creștine care au uitat unele predanii și au nevoie de reamintire? De ce se fac admiratoare unora mai prejos în credință din alte neamuri doar pentru că acelea sunt lăudate de Lume? Poate din același motiv pentru care unii preoți și intelectuali români se fac admiratori unor nulități teologice și intelectuale din alte țări. Căci dacă grecii suferă, ca patimă a neamului lor, de xenofobie și etnofiletism, românii suferă ca patimă de neam de ura de sine și de xenofilia dusă la extrem…

Departe de a fi un lucru insignifiant (căci “cel ce este credincios în foarte puţin şi în mult este credincios; şi cel ce e nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept”, Luca 16, 10), poate fi menționat că chiar și în spaţiul romano-catolic femeile au purtat batic până în anii 1970, păstrând astfel porunca din Noul Testament (1 Cor 11) iar nu o simplă cutumă vestimentară, deoarece motivul pentru care Apostolul a poruncit acoperământ pe cap femeii este duhovnicesc: atât pentru a ocroti privirea Îngerilor prezenţi la ierurgie, cât şi pentru ca, metanoic faţă de nesupunerea Evei, femeia să mărturisească supunerea faţă de Dumnezeu. Acest ultim motiv stă şi la baza faptului că femeile din Islam au copiat de la creştini şi păzesc cu străşnicie acest obicei, tocmai pentru că reprezintă însuşi cuvântul “islam”= supunere faţă de Dumnezeu. (Întrucât supunerea faţă de soţ se manifestă prin comportament, nu prin acoperământul de pe cap, emanciparea de batic este totdeauna dovadă a sfidării faţă de dorinţa lui Dumnezeu scrisă de Apostol). Tot ca regulă vestimentară dată în Noul Testament (deci ca expresie a poruncii divine) este şi acoperământul şi comportamentul cuviincios al femeii. Fusta scurtă, decolteul, machiajul, zâmbetele senzuale şi ocheadele nu sunt potrivite unei femei credincioase nici înafara bisericii (a se vedea îndrumarele de spovedanie tradiţionale) darămite în timpul slujbelor, chiar dacă în vremurile acestea apocaliptice sunt chiar arhierei şi preoţi care tolerează modelul feminin lipsit de pudoare creştină sau, mai rău, îl admiră fermecaţi. Podoaba femeii creștine este virtutea, sfințenia, înțelepciunea, curăția, hărnicia, rugăciunea, milostenia, smerenia, bărbăția sufletului, mărturisirea credinței, dragostea sfântă, bunătatea (cf. Psalm 44 acestea sunt „din lăuntru”). Iar cele dinafară – cuviința vorbei, privirii, gesturilor și veșmintelor, în simplitatea, noblețea și eleganța a unui comportament plin de pace și har.

Psaltul trebuie să înţeleagă că tocmai pentru că a cânta lui Dumnezeu este o mare onoare și implică o mare responsabilitate, tocmai de aceea s-au pus canoane pentru comportamentul şi pentru repertoriul său. Un Cucuzel, un Iacov Protopsaltul, un Macarie Ieromonahul nu au considerat că ar fi o faptă bună să ţină isonul unei femei, fie ea şi maică stavroforă, arhimandrită, cuvioasă, împărăteasă pravoslavnică sau făcătoare de minuni. Sfinții melozi și psalți și-au cunoscut și conștientizat rolul de maximă sobrietate liturgică și nu s-au erijat în reformiști sociali, nici nu s-au dat la o parte ei care erau hirotesiți în cler, să facă loc cântăreților de scenă sau de tavernă care poate aveau voci bune sau mai bune, tot la fel cum un diacon hirotonit nu se dă la o parte să dea voie sau prioritate la slujire vreunui mirean “evlavios”. Evlavia nehirotesitului este mai de preț decât cea a celui hirotesit numai pentru mintea protestanților, a ecumeniștilor și a ateilor.

Chiar dacă, din nevoi de pastoraţie temporară, trebuie făcute pogorăminte, să fie făcute cu înţelepciune, aşa cum fac preoţi care, cu tact și dragoste hristică, ştiu să canalizeze dorinţa turmei de a cânta lui Dumnezeu, punând-o în forme corespunzătoare şi separate pe categorii, cum ar fi cursuri generale de cateheză liturgică pentru parohie, educarea muzicală mai serioasă a bărbaţilor cu talent psaltic (până se vor aprinde de râvna şi responsabilitatea psalticii şi vor înlocui femeile care cântă acum), coruri de copii, cateheză psaltică separată pentru femei, dacă acestea doresc să cânte psaltică în privat, cum au făcut femeile credincioase două mii de ani.

Evlavia oamenilor se poate exprima în mii de feluri canonice, nu trebuie impietată rânduiala cântării prin a fi permisă oricui. Pogorământul niciodată nu trebuie să devină înlocuitorul legii, dimpotrivă legea întărește că pogorământul este o deviere de la ea. Biserica este obligată să predice credincioșilor legea, nu pogorământul, și să numească legea lege, iar pogorământul pogorământ. Este obligată să spună că postul este de 40 de zile conform voii lui Dumnezeu, iar doar cine nu este deloc în stare, aceluia i s-ar putea socoti ca pogorământ dacă ține post mai puțin sau cu mai multe dezlegări, iar nu să se tacă importanța postului de 40 de zile, ca să nu se supere cei care nu pot sau nu vor să-l țină. Când Biserica se va rușina de Lume să propovăduiască Voia lui Dumnezeu, și va propovădui voia lumească, atunci “sarea nu va mai săra și va fi aruncată afară”. Așadar, legea este că slujirea liturgică ierarhică este poruncită de Dumnezeu numai bărbaților, iar faptul că se permite femeilor să citească sau să cânte la strană este ceva nefiresc, nedorit de Dumnezeu și care trebuie sperat că va înceta, la fel cum cel ce nu poate posti trebuie să-și dorească să poată, nu să-și dorească să nu mai postească nimeni. Țelul Bisericii este plinirea voii lui Dumnezeu, nu scuzarea încălcării ei.

E bine-cunoscută evlavia femeilor; dacă cineva respectă în mod real femeile, atunci nu le încurajează să încalce sfintele rânduieli apostolice, ci le ajută să îşi lucreze buna credinţă. Un adevărat creştin – tată, soţ, frate, preot mai ales – apără mântuirea femeii, nu i-o sacrifică, pentru o dorință de expresie pe care Dumnezeu nu a permis-o și nu o vrea. Să ne iubim unii pe alţii aşa cum Domnul Însuşi ne-a iubit: întru sfinţenie, în Duh şi Adevăr, unii altora ocrotindu-ne nu egoul, plăcerile sau părerea, ci harul, mântuirea și veșnicia în sfințenie. Amin. 

*